6,881 matches
-
gol la ai mei, ei și-așa Îmi reproșează mereu că nu sunt discretă, că mă bag neîntrebată În vorbă. În casa noastră rareori sunt certuri, dar pe motivul ăsta recunosc Însă că au fost discuții. În tinerețe eram mai tăcută, mai târziu Însă am observat că, dacă taci, ceilalți n-au habar ce ai tu În minte. Doar În romane oamenii Își citesc gândurile unul la altul, În viața adevărată, cu cât taci, cu atât intri În mai multe Încurcături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
bărbați, femei, feciori și fete, tineri și adulți în poziții dintre cele mai bizare. Și toți râdeau de mama focului. Până și boierii divaniți își țineau burdihanele cu mâinile și hohoteau gros, de se cutremurau flăcările lumânărilor. Iar doamna Ledoulx, tăcuta și veșnic întristata lui soție, zăcea și ea tot acolo, pe covor. Îmbujorată, cu ochii strălucitori și părul despletit, cu rochia ei superbă - enormă cheltuială! - complet mototolită, cu picioarele și brațele albe rătăcite printre alte brațe, capete sau picioare, râzând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
nu săreau peste minutele vieții, ci le prelungeau cu bună știință, fiind convinși că graba, repezeala anihilează nu numai voluptatea sufletului, dar și percepția prezenței îngerilor. Amândoi simțeau prezența acestor entități de rang superior, credeau în menirea lor ca martori tăcuți, dar și ca îndrumători spirituali. Prințul își trăia viața respectând armonia dintre rațiune, sensibilitate și sex. Inițierea o primise de la un negustor armean din Moldova la care își făcuse ucenicia. De la el învățase arta de a trăi, arta de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
să știe exact ce anume căuta. Astăzi s-a născut Hristos, șopteau lăutarii, trecând de la gazde la invitați, silindu-se să scoată din cobzele, țambalele și viorile lor vibrația mută, diafană a căderii fulgilor de nea. În urma lor, slugile împărțeau tăcute darurile prințului. Eșarfe fine de Mosul, cercei din aur cu safire, rubine sau smaralde pentru femei. Ciubuce și inele lucrate pentru bărbați de meșterii din Istanbul. Unul dintre feciori ajunsese cu tava în dreptul Marioritzei. Mariam zâmbi, culese o eșarfă roșie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Poate vom afla ceva și despre împrejurarea în care a apărut strania ta dorință de a învăța o limbă atât de puțin vorbită, cum este armeana noastră. Acum spune-mi: ce piatră îți poartă norocul? Marioritza ezita dar, descifrând o tăcută încurajare în zâmbetul prințului care, prin fumul ciubucului, o privea din celălalt capăt al salonului, acceptă. ― Nu sunt nici înger, nici demon. Sunt doar femeie. O să aleg aceste picături transparente de sânge sau... de noroc. PAGINĂ NOUĂ 5 Cometa ajunsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
plăcere șoimul pe care prințul i-l dăruise în dimineața acelei vânători de iarnă. În ultimul timp, hoinăriseră împreună prin împrejurimile orașului. Devenise un minunat tovarăș de plimbare pe câmpurile și prin pădurile de la marginea Bucureștiului, dar și un prieten tăcut, înțelegător, chiar înțelept. Când Além își ridica brusc capul, focalizându-și cu precizie vânatul, îl elibera și el pornea imediat vânătoarea, zburând silențios, cu o mare viteză, mult deasupra victimei, ca să cadă apoi uluitor de repede asupra ei. Marioritza îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
un punct repede asimilat în marea tăcere albastră. ― Fii fericit, șoim minunat! Mâna pe care o ținuse ridicată, ca să se apere de lumină, căzu și o undă de apă trecu repede prin ochii ei, căci adresase un îndemn asemănător, dar tăcut, și prințului. După câteva ore bune în care își rumegase și furia și dezamăgirea, după ce analizase cele mai sumbre perspective pentru etapa următoare, Ledoulx își aminti, în sfârșit, de apropiata întâlnire cu femeia voalată și, ceva mai înviorat, îl chemă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
te voi putea îmbrățișa, drăgălașa mea amică, în sfârșit, acasă, în vechea cetate a fumului și a îmbulzelii de pe malul Tamisei. Pe curând, Nanone. FINAL PASAJ RETRAS PAGINĂ NOUĂ 22 Din pavilionul construit chiar deasupra Dâmboviței, în fața hanului, prințul privea tăcut apele din jur. Era un loc preferat. Aici obișnuia să stea dimineața, când își bea cafeaua, sau la apusul soarelui, înainte de a reveni acasă după o zi obositoare. Cotul adânc al râului oferea priveliști liniștitoare. Din verdeața grădinilor răsăreau turlele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Manuc aruncă o privire spre o anumită ușă, cândva deschisă spre interior. Acum, însă, ușa aceea era închisă. Apăru, în sfârșit, Dante Negro. Salută cu zâmbetul pe buze, dar comportamentul lui suferise o oarecare schimbare. Era mult mai reținut, mai tăcut. Lăsa să se înțeleagă că îndura destul de greu absența Marioritzei. Prințul nu se mai îndoia acum, după cele relatate de omul lui Babic, că ea fusese iubita lui de taină. Cu siguranță, pictorul alergase la hanul în care trăsese Marioritza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mâna dreaptă a patriarhului Grigore Luminătorul. Cu acea mână se sfințea din șapte în șapte ani mirul, uleiul care îngemăna aromele a peste o sută de plante diferite, după rețeta lăsată creștinilor de acel patriarh. Uneori se oprea și rămânea tăcut. În acele momente pictorul îl simțea tânjind după ritualul armean al vieții de familie, după armonia relațiilor de zi cu zi; îi era dor de grădina, caii, păunii, câinii și șoimii lui sau de cafeaua băută în pavilionul ridicat chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
acela micuț, cu miros de lapte, dorea să-i audă iar râsul care-i făcea, dintr-odată, lumină în suflet ori de câte ori îl sălta în brațe. Dincolo de imaginea copilului, însă, întrezărea o siluetă feminină. O umbră care nu avea chipul Mariei-Luiza. Tăcută, mult mai ușoară, plină de un farmec insidios. Trecea încet peste pajiștile de la Malmaison. Adevăratul lui cămin. Fericirea. Împlinirea și norocul lui. Valul înalt al dorinței pentru Josefina - soție, amantă, dar ce amantă! - nu-l mai purta vijelios către ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
parcă numai pe ei Îi doare lovitura de ciomag ori de gârbaci?, pe toți ne doare, dar nu mai facem atâta caz - apoi noi suntem Români, măi frate: rezistenți, nu există alt neam care să reziste mai mult și mai tăcut și mai cuminte, la... ce-o fi - apoi povestea cu apa care trece, pietrele... român... O să vedem noi, peste veacuri, ce mai rămâne din cei care ne-au tot lovit, ne-au tot umilit, ne-au tot dat la cap
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
de soare în iarba de dedesubt: propria siluetă în ansamblul alcătuit din patul de sfoară și umbrela zdrențăroasă, distrusă de maimuțe, și umbrele maimuțelor grupate în jurul lui, cu cozile lor lungi atârnând. De data asta pașnice, cu burțile pline și tăcute, erau în cea mai bună dispoziție a lor; leneș, ca niște prietene de o blândețe desăvârșită, îl priveau și căscau. Își zise că n-ar fi niciodată în stare să se descurce fără ele. Toată distracția ar dispărea din viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
o persoană și de orice ar fi putut o persoană să simtă luată separat. Tremurau sub impulsul acestei forțe gigantești. Sampath își dădu seama că el însuși putea vorbi unei mulțimi doar dacă era fericit; tristețea sau frica îl făceau tăcut. Și, oricum, nu-i trecea prin minte ce să spună... Nu putea să gândească, și cum să poată răspunde când nu înțelegea ce-i spuneau? Nu reușea să înțeleagă, nu reușea... Nu... La un moment dat i se păru că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
arse ca acidul, lăsându-l măcinat și gol pe dinăuntru. Doar gaura neagră a premoniției pe care o simțise în ultimele săptămâni rămăsese intactă. Când, în cele din urmă, vizitatorii fură siliți să plece de domnul Chawla, se retraseră, nu tăcuți sau aparent rușinați, ci strigând chiar mai tare și pretinzând că indigestia lui Baba era vina celor care se certau cu ei. Sampath își aminti de extazul său timpuriu din livadă. Fusese o poveste de dragoste: cum înfrunzise și înflorise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
și pașnică, în loc să vă-ngrijorați... Am dreptate? Zâmbi și petrecu pe după gâtul funcționarului uluit o ghirlandă de gălbenele pe care o adusese cu el, chiar dacă florile erau destul de veștede fiindcă stătuseră atât de mult la gară. Nou-venitul era un bărbat tăcut și, deși ferm în ceea ce privea idealurile sale, foarte timid, abia intrat în serviciu guvernului, foarte slab și cu o înfățișare lipsită de vlagă. Orașul Shahkot îi fusese oferit ca un prim post tocmai pentru că nu era o responsabilitate prea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
cuvinte? Era domnul Gupta, cel din zilele oficiului poștal! Simțindu-se singur după ce fusese, mai mult sau mai puțin, abandonat de domnișoara Jyotsna și nefericit la oficiul poștal, neavând pe nimeni cu care să vorbească, în afara unui bărbat ursuz și tăcut, angajat în locul lui Sampath, solicitase și obținuse postul de sercretar al Colectorului Districtual. În sfârșit, simțea el, era în miezul lucrurilor; mai mult chiar decât fusese vreodată în viața sa. Creștea inima-n el. Ar fi fost chiar mai bucuros
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
și mai rău, a remarcat Alison. Aceasta a fost singura voce curajoasă care s-a făcut auzită. Curajoasă datorită naivității și faptului că nu o cunoștea pe Julia la fel de bine ca celelalte femei de la masă, care, mai înțelepte, se păstraseră tăcute. Nu... Te cheamă Alison, nu-i așa? Julia a fixat-o cu o privire de gheață. — Nu putea să fie mai rău. Eu mă dau peste cap să-mi fac căsnicia să meargă, dar, în tot timpul ăsta, în preajmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
-o femeia. Hai să nu ne certăm de ziua mea. Ei, ia stați să vă mai aduc la toți niște șampanie! Julia a plecat căutând să uite de sugestiile deloc subtile ale soțului ei, iar Susan a rămas pe loc, tăcută, meditând la ironia situației. Era clar că James își dorea un copil și la fel de clar era că Julia era împotrivă. Ea își dorea un copil, dar Nick era împotrivă. Poate c-ar trebui să facem schimb de soți, s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
farfurii cu friptură și păstârnac tras în miere. —Mulțumesc, a spus James distras, scoțându-și cravata de la gât și așezând-o pe spătarul scaunului. Julia l-a studiat câteva secunde. —Te simți bine? Mi se pare că ești puțin cam tăcut. Da? a întrebat-o bărbatul surprins. Nu asta a fost intenția mea. Probabil unde am multe pe cap. —Ca de pildă? — Chestii, a replicat el dând din mână în semn de „nu contează“. Chestii plictisitoare. În mod normal, James ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1906_a_3231]
-
să se adune cu oamenii în jurul focului, să povestească istorii de demult și să vorbească despre micile întâmplări ale vieții de zi cu zi, dar după aceea, când jăraticul se stingea și cămila neagră ce purta în spinare somnul străbătea tăcută și invizibilă așezarea, fiecare se retrăgea în cortul lui, departe, ca să-și trăiască viața în singurătate, să respire adânc, să se bucure de liniște. !!!LIPSĂ!!! înțelese că fantomele spaimelor sale deveneau reale când zări la orizont coloana de praf ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
ani se puteau scurta. Suspină și încuviință din cap ca și cum interlocutorul său l-ar fi putut vedea. — Bine, sergent, răspunse în cele din urmă. Vom pleca mâine în zori. întrerup și închid. Lăsă microfonul pe masă, închise întrerupătorul și rămase tăcut, privind radioemițătorul, de parcă ar fi așteptat un răspuns de la el. Glasul lui Souad îl smulse din îngândurare, readucându-l la realitate. — Nu-ți face plăcere misiunea asta, așa-i? îl întrebă din bucătărie, abia ițindu-și capul. — Nu, bineînțeles, recunoscu. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
și printre pietre, nu avea nici cea mai infimă capacitate de a se transforma în piatră. îl observă din nou. Neîndoielnic, era un om ce nu se temea de oameni, dar pe care îl copleșeau singurătatea și liniștea acelei naturi tăcute și blând agresive, unde totul era ondulări ușoare și culori șterse, unde nu te pândeau animalele de pradă și nu se ascundeau scorpionii sau șerpii, unde nici măcar un țânțar însetat nu venea să te amenințe în amurg, dar care puțea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
i se făcu o milă fără margini pentru sufletul lui care, poate, avea să sfârșească întâlnindu-se cu cele ale călătorilor „Marii Caravane“. Apoi o visă și văzu cămilele mumificate și scheletele învelite în zdrențe reîncepându-și marșul pe întinderea tăcută și, mai târziu, străbătând gara și pătrunzând în orașul adormit; clătină din cap în semn de refuz, izbindu-se de pereți, fiindcă avea convingerea că veneau după el și că, în curând, vor intra în marele naos pustiu, ca să-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
om fi vrednici, atunci nu ne rămâne decât să ne luăm gâtul singuri... Ba bine că nu, să nu ne lăsam ispitiți de patima deznădejdii. În fiecare dimineață, la cinci și un sfert cel târziu, el iese pe ușă. Punctual, tăcut, riguros, păi, nici dacă ar fi avut o slujbă, cu puțin până-n șase e pe malul bălții, cu gândul la o ploaie de o zi și-o noapte care ar înviora stuful ăsta opărit de vipie. El e zi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2084_a_3409]