5,174 matches
-
scule de sub tabloul de bord, apoi, fără să închidă ușa, dispăru din nou în ceață, undeva înspre botul mașinii. Marcel se văită: - Poți fi sigură că ăsta n-a văzut în viața lui un motor. - Liniștește-te! spuse Janine. Deodată tresări. Pe marginea drumului, chiar lângă mașină, se înălțau, neclintite, câteva forme înfășurate în veșminte largi. Pe sub gluga burnusului și de sub pavăza de văluri nu li se zăreau decât ochii. Tăcuți, veniți nu se știe de unde, priveau la cei din mașină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
școlii. "Visez, visez!" își spunea întruna. Și dormea mai departe. Când se trezi, cerul era senin, prin crăpăturile ferestrei pătrundea aerul rece și curat. Arabul dormea, încovrigat sub pături, cu gura căscată, doborât de somn. Dar când Daru îl zgâlțâi, tresări puternic, privindu-l fără să-l recunoască, cu niște ochi de nebun și cu o expresie atât de înfricoșată, încât învățătorul se dădu un pas îndărăt. - Nu te teme. Sunt eu. Trebuie să mâncăm. Arabul dădu din cap, încuviințând. Fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
care, jur-împrejur, cât vedeai cu ochii, acoperea vegetația rară a stepei. Soarele apăsător, munții palizi și mâncați de puhoaie, zebușii costelivi întâlniți în cale, având drept alai stoluri obosite și jalnice de vulturi urubu, lunga, nesfârșita călătorie prin deșertul roșu... Tresări. Mașina se oprise. Erau în Japonia: case cu decorație fragilă de fiecare parte a drumului și, în case, chimonouri furișate. Șoferul vorbea cu un japonez îmbrăcat într-o salopetă murdară, pe cap cu o pălărie de pai, braziliană. Apoi mașina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
la premieră ? Nu pe mine mă întreabă ; nu, din fericire. Privește pasagera din fața mea, așteaptă răspuns. Doamna nu-și dă seama că a fost interpelată. Rămâne în aceeași poziție, absentă, concentrată, ca și cum nu l-ar vedea. Tăcerea se prelungește. Femeia tresare brusc, simțind cumva ciudățenia amuțirii. — A, da... desigur. Își îndreaptă umerii, vinovată. Îl privește pe intrus, cu lentilele ei impenetrabile. Îl cunoașteți deci pe autor, continuă curiosul. Doamna tace, întârzie răspunsul. De data asta știe, totuși, fără nici o îndoială, că
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
afumată. Nici nu știu cum a ajuns aici, cine a adus-o, cu cine a venit. Privirea asta cucernică... Și câte-o străfulgerare, care mă îngheață. Mișcări restrânse, dar încărcate de dinamită ! Dintr-odată se ridică, mișcarea atât de violentă clatină paharele. Tresărim, surprinși. Mesele din apropiere au resimțit de asemeni șocul, ca un fel de ruptură. Toate capetele se întorc să vadă ce s-a întâmplat. În ușă, au apărut un bărbat scund, șaten, într-un costum albastru și o doamnă mai
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Tremură și umerii ei fragili, gâtul subțire și cald. — Sunt vechi prieten cu nevastă-sa, revine după un timp vocea afumată. — Doamna aceea distinsă, mai în vârstă decât soțul ? țopăie, declanșat, studentul. Da, scenografa spectacolului. — Cum, asta e madam Hariga ? tresare brusc barba blondă a regizorului, înălțând săgețile albastre ale privirii. — Doamna Hariga-Strihan, subliniază Poetul, sorbind lent din paharul cu vin roșu. S-a trecut de multă vreme la vin roșu, paharele sunt toate roșii. Doar partenera mea își apără cupa
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
suavitatea tonurilor. Reminiscențe de gravor... se aude o voce. — Iată, doamna Hariga pleacă. A fost vocea mea, să recunoaștem : eu am auzit sau am vrut sau am crezut că aud numele lui Cosimo : eu pândeam clipa când partenera mea ar tresări din nou la acest nume, ca și la orice o privea pe doamna Hariga : eu eram orb și surd : doar eu n-am văzut și n-am auzit panica dezlănțuită în jurul sărbătoritului : doar eu n-am înregistrat momentul când l-
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
asta. Parcă pentru a-i trezi. Simonetta Vespucci. Si-mo-net-ta Ve-spuc-ci, Si-mo-net-ta... și ar recunoaște, dintr-odată, într-adevăr, portretul atât de limpede și bizar al pictorului Piero di Cosimo, din Quattrocento-ul florentin : Simonetta Vespucci, înviată în fața lor ! Grupurile ar tresări, și-ar regăsi cu toții, brusc, vocea, nerăbdarea. Ar porni, din toate părțile. Destinși, curioși, veseli, îmbulzindu-se, râzând, în jurul fetei, s-o cunoască. ...Nu trecuseră decât câteva clipe. Iată, se auzea soneria. Semnalul pornise, prelung, perforând, ca un glonte subțire
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Păreau să compare ceea ce înregistrau cu personajul pe care ea îl întruchipa. Nu-i stânjenea concentrarea ei. Ceea ce îi permitea, la rându-i, să observe, atentă, amănuntele casei și ale personajelor, gândind la rostul și conexiunea lor secretă. Când nu tresărea, tulburată de vibrația schimbată, în apropiere, a unei unde străine. Percepea prompt, cu extremă acuitate, tăișul, în spate, al privirii ce o țintise... Holul se alcătuia dintr-o prismă albă, trapezoidală, cu laturi mari. Subliniind, parcă, panta scării interioare. Din
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
nu poate intra în relație cu cea pământească !“. „Din lipsă de ima ginație și percepție senzorială...“, ar repeta ironic Barbosa. Acest răspuns revenise de prea multe ori în disputele lor anterioare. Ar fi momentul când, în sfârșit, inginerul Kahane ar tresări, probabil, apropiindu-se, palid și lung, ca de obicei, în același pulover negru, pe gât. Simplă exagerare artistică, viziune fără dreptul adevărului !... credea Kahane. Căci, chiar exclusă din hotarele amorului divin, cum susținea Tina, dintre cele ale amorului uman, cum
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
intra, acum, Excelența ? Mai și zâmbea, iată, ca un cretin. O privea, da, se uita drept la ea. Zâmbea. — V-aș ruga să vă apropiați. Cu fotoliul, cu fotoliul. Sau să vă așezați, mai bine, pe unul dintre acestea două. Tresărise, uluită. Voce deloc comună. Nu era vocea omului văzut până atunci. Mototolul ăsta obosit, transpirat de pachetele prea multe și grele pentru dânsul, îmbrăcat ca un magazioner ? N-avea putere să se miște din loc. Tâmplele îi zvâcneau sub o
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
mai conta, nimic nu putea fi mai adânc, mai ispititor, mai sigur, mai înțelept decât lenea - părea să-și spună. O zărea pe femeie ca printr-o ceață deasă și umedă. Nu mai găsea vreun rost să se obosească. Dar tresări, dintr-odată. Femeia încă mai zâmbea... zâmbetul pierduse însă compasiunea, până și simpatia încercată, pentru o clipă, față de dânsul... Rămăsese sila, disprețul. Zâmbetul înghețase : o grimasă. Deținuta adormise, așa părea, sau gata să adoarmă. Sau leșinase, murise, cu acest rictus
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
pumni gratiile și am evadat, sărind de la etaj. M-au văzut la locul meu și au închis mulțumiți ușa. Sau a fost tot el, să mai arunce o privire între două sorbituri.“ Simți, poate, atunci, o mână moale pe umăr ? Tresări, șarpele luneca pe umăr. Îl simți și pe spate, umed și rece, lungindu-se. Așadar, nu se terminase, abia începea ! Mâna îi apăsa ușor umărul. Reîncepea totul... de acolo de unde se temuse mai mult ? Rezista oricât, nenorocitul ăla fără vlagă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
exemple, atâtea ! Dacă ar fi putut procura desenele de demult, le-ar fi întins în fața lor. Ar fi de imaginat privirile cu care o țintuiseră când au prins, în sfârșit, prilejul de a vorbi. Le simțise, în jur, împotrivirea crescând. Tresare în somn, speriată. Se zbate, se împotrivește coșmarului : bărbatul aplecat peste șarpele dintre sâni. Se zbate, o chinuie visul nerușinat, orice contact cu viul, cu imediatul. Durere, biciuire. Durerea trezește capacitatea de a intercepta semnalele adevărului, captiva lunecă în hăul
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
tarabele înguste din piață, la un pas unul de altul, uitaseră de femeia despre care vorbeau. Fata în față, cu mersul abrupt, voinicul în dreapta, încordat. Genunchi sticlos, zvâcnind ritmic : pelerina se despica, roșie, peste piciorul lung, tocul fulgera caldarâmul, trupul tresărea, lovit de fiecare dată de șocul și sunetul atingerii. Bărbatul șchiopăta discret și păstra pasul lent, dar distanța rămânea aceeași, ca și cum alerta fragilei făpturi din stânga nu parvenea să se concretizeze. Străbăteau de mult aerul rece, fumuriu și lumina subțire a
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
de fiu nu e mai puțin necunoscut decât rămâne ea pentru dânsul. Ar fi de vorbit, așadar, despre acest tânăr ascuțit și cam zăpăcit, cum părea Piero. Iubea singurătatea, umbla de unul singur, neatent, prins de proiectele și gândurile sale. Tresărea, surprins, la câte o întrebare. Nu era în stare să răspundă, înainte de a i se repeta. Nu prea puternic, nici curajos totdeauna ? Niciodată laș, mincinos, intrigant, servil. Nu se băga în treburile altora, nu urmărea câștigul sau lauda. Manieră aleasă
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
împinsese și umerii înapoi, îndreptându-și mijlocul, spre a face un sfert de pas înainte, cu stângul, aplecându-se, să vadă mai bine. Gulerul cămășii gălbui ieșise puțin peste haină. Talpa pantofilor s-a frecat, scârțâind, de parchetul lucios. A tresărit, enervat, clipise repede, de câteva ori. Stingherit de zgomot, dar poate și de lumină, se legănase ușor spre stânga, încercând un unghi mai bun. Încercase să primească totul, abia apoi detaliile. Căuta, poate, și în acest tablou, ca în celelalte
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
încremenirea lumii, rosto golindu-se, rotindu-se, o dată și încă o dată. Ieși în poteca întunecată și pustie. Reîntâlni patrulele și câinii. Găsi subsolul unei vespasiene. Coborî, ținându-se la fiecare treaptă de balustrada metalică, rece, trecu prin dreptul unui ghișeu, tresări, surprins, sub privirea supraveghetoarei, o tânără blondă, delicată, chip de copil pastelat și lucios, de porțelan. Se privi îndelung în oglinda chiuvetei. Păr blond și buclat, rărit, atârnând în șuvițe murdare. Fruntea înaltă, încă netedă, avansând prin calviție. Tăietura din
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
brusc, izbindu-și marginea canatului. Luna e mai albă și îngustă, tot mai adâncă noaptea în care s-a aruncat pe neașteptate bătrânul Johann Lavater, trântind după sine mica fereastră. Rama încă mai balansează, scârțâind, ca vântul pornit afară. Somnorosul tresare, speriat de zgomot, de chipul lunar al asinului întrevăzut, o clipă, în fereastra care încă se zbate, dar recade repede, istovit, în apele negre. Forfota unei gări albe, detenta și jocurile vacanței, trenul lunecând lin, ca pe mătase. Așteptarea, peronul
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
magnetică atingere, bonul dispare din palmă, vede capul de mops, botul împins înainte ; dinții lungi și lați, mica privire coclită. Valiza, apa minerală, coletul, caietul, caietul cu scoarțele verzi pe care nu-l poate ține în palmă, lunecă pe genunchi. Tresare, trezit, se apleacă : apucă marginea caietului care căzuse de pe genunchi pe laba piciorului. Îl trage spre sine, lângă pernă. Gâtul și gura sunt arse de sete. Coboară, gol, cum adormise ; lângă fereastră, în marginea dulapului, regăsește robinetul chiuvetei înguste și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
prin poarta larg deschisă a zilei. În stradă, în cenușa amurgului, care își aduna fantomele. Pelicule de ploaie și gheață acoperă geamurile, tot mai opace. Răsuflarea orașului se depărtează. Cineva răstoarnă din greșeală stiva de mape și de planșe. Câțiva tresar, ridică privirile. La planșeta din dreapta, cocul cărunt al doamnei palide se desface din cauza șocului. Sună telefonul : colegul cu ochelari de lângă dulap se ridică, aleargă spre telefon. Domnul în ținută sportivă se apleacă peste umărul tinerei cu ochii mongoloizi și încercuiește
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
limbi străine, te duci la meciuri. Atâtea șanse de a-ți găsi un locșor ! Poți avea cândva norocul să te întâlnească surpriza. Atâtea disponibilități, nu-i așa ? dar glasul se ridică brusc, întors, suspect, parcă prea viu și vesel. Celălalt tresare, sub această avalanșă neobișnuită de cuvinte. Își privește amuzat amicul, îi zâmbește. Moment suspendat. O clipă confuză, care deconectează circuitele... Colegul se oprește, privește buzele celuilalt, uscate sub mustăcioara îngustă. Colegul colegului se oprește și el, obligat să-i primească
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
picură atâta pustietate, că, simțindu-și sufletul împovărat, caporalul încremeni cu fața spre turnul bisericii, cu privirea pierdută, fără să bage de seamă că pe cărarea cimitirului se apropia un ofițer. Își veni în fire de-abia când auzi pașii. Tresări și, întorcîndu-se la gropari, le zise cu glasul încă răgușit de neliniște: ― Dați zor, băieți, că vine un domn ofițer... De-acuma trebuie să sosească și convoiul... Of, barem de-am scăpa mai repede!... Degeaba, asta nu-i treabă de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Svoboda... mai mare rușinea pentru corpul ofițeresc... A fost prins tocmai când era să treacă la dușman, înarmat cu hărți și planuri. Rușinos și revoltător!... Nu-i așa? adăugă după câteva clipe, fiindcă Klapka tăcea. ― Mda... da, poate, zise căpitanul, tresărind nesigur. Răspunsul îndoielnic îndîrji pe Bologa. Începu să vorbească atunci cu o volubilitate care se vedea că nu i-e firească, vrând parcă să convingă cu orice preț: ― Am avut onoarea să fac parte din Curtea Marțială care l-a
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și câmpul se umplu de pași. Numai Apostol Bologa rămase pironit pe loc, cu ochii mereu la spânzuratul căruia vântul îi zvârcolea aripile hainei. ― Bietul om! zise deodată căpitanul Cervenko, cu glas plâns, lângă Bologa. ― Cum? Ce zici? făcu Bologa tresărind și adăugând îndată, ca să-și ascundă emoția: De ce bietul om? De ce adică... Dar nu sfârși, nici nu așteptă răspunsul căpitanului. Plecă pe cărare, spre sat, după ceilalți, ca și când i-ar fi fost frică să nu-l prindă noaptea aici. La
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]