42,752 matches
-
comun cu rachetă Soiuz și aproape 1000 de zile cumulate în spațiu au avut loc pentru astronauții americani pe parcursul celor șapte expediții de lungă durată. În timpul celor patru ani a programului spațial, au fost doborâte multe bariere de către cele două națiuni, printre care: primul astronaut american care a zburat cu rachetă Soiuz și prima ieșire extravehiculara în spațiu a unui american, folosind costumul spațial rusesc Orlan. De-a lungul timpului programul a fost privit cu îngrijorare, mai ales în privința siguranței stației
Programul Shuttle-Mir () [Corola-website/Science/321071_a_322400]
-
pentru a înlocui Mir. Cu toate acestea, din cauza constrângerilor bugetare, proiectul nu a progresat niciodată. Haosul postsovietic economic ce era în Rusia, de asemenea, a condus la anularea de Mir 2, dificultăți similare de buget au fost întâmpinate de către alte națiuni care au planificat să construiască o stație spațială, împingând astfel administratorii SUA să deschidă negocierile de la începutul anilor ] 90] cu [[Europa]], [[Rusia]] [[Japonia]] și [[Canada]] pentru a iniția o colaborare internațională pentru a proiecta o politică spațială. În iunie 1992
Programul Shuttle-Mir () [Corola-website/Science/321071_a_322400]
-
cu lansarea misiunii 18 naveta [[Discovery]]([[STS-60]]). Misiunea de opt zile a fost prima ce a găzduit un cosmonaut rus, [[Serghei Krikalev Konstantinovich|Sergei Krikalev]], la bordul navetei și a marcat începutul unei noi ere de cooperare între cele două națiuni, 25 de ani după începutul cucerirea spațiului. Al doilea zbor de forma [[Spacehab]] a marcat o sarcină utilă de 100 ° științifice pentru a zbura în spațiu. Sarcina principala a misiunii, a fost conceput pentru a studia noi tehnici pentru crearea
Programul Shuttle-Mir () [Corola-website/Science/321071_a_322400]
-
să întors pe Pamant la bordul lui [[Atlantis]] primul dintre Transfer și [STS [-71]] Mir. Obiectivele principale ale [STS [-71, lansată la 27 iunie au fost de a face rendez-vous și efectua prima andocare, prima navă spațială între cele două națiuni după Apollo test Program- Soyuz din 1975. După andocare, postul a fost transferat la cei doi cosmonauți ruși Anatoly Yakovlevich Soloviov și Nikolai Mihailovici Budarin, precum și prestările de stație și experimente științifice ruso-americane la bordul unui modul Spacehab. Ultimului zbor
Programul Shuttle-Mir () [Corola-website/Science/321071_a_322400]
-
spațial rusesc. Economia Rusiei a fost treptat în colaps, iar bugetul pentru explorarea spațiului a fost redus aproximativ 80%. Înainte și după "Phase One"o cantitate mare de finanțe a venit de la zborurile spațiale rusești ale astronauților europeni și alte națiuni. De la începutul anului problemei Phase One s-a înrăutățit până la punctul unde au fost prelungite în mod constant misiuni pentru a salva astronauții de naveta. Criticii susțin că NAȘĂ are contract cu Rusia, pentru 325 milioane de dolari a fost
Programul Shuttle-Mir () [Corola-website/Science/321071_a_322400]
-
, sau Mandatul Palestinei, a fost o împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost aprobată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 24 iulie 1922 și care a intrat în vigoare pe 26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
împuternicire legală pentru administrarea Palestinei, care a fost aprobată oficial de Consiliul Ligii Națiunilor pe 24 iulie 1922 și care a intrat în vigoare pe 26 septembrie 1923. Documentul se baza pe principiile conținute în Articolul 22 al Convenției Ligii Națiunilor și în rezoluția Conferinței de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Mandatul a legalizat administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii Otomane în 1923 - 1948. Regatul Unit, după ce
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
de la San Remo din 25 aprilie 1920 a principalelor puteri asociate și aliate din timpul Primului Război Mondial. Mandatul a legalizat administrația britanică și în partea de sud a fostei Sirii Otomane în 1923 - 1948. Regatul Unit, după ce a primit consimțământul Ligii Națiunilor, a împărțit teritoriul sub mandat în două arii administrative: Palestina, sub controlul britanic nemijlocit, și Transiordania, un teritoriu cu un anumit grad de autonomie, plasat sub conducerea familiei Hashemite, (în conformitate cu angajamentele pe care și le luase McMahon în numele guvernului de la
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
fondarea în Palestina a unui cămin național pentru evrei. Puterile aliate se angajaseră să se îngrijească de apărarea drepturilor civile și religioase atât a comunităților evreiești cât și a celor neevreiești din Palestina. Obiectivul oficial al instituirii sistemului mandatelor Ligii Națiunilor era administrarea teritoriilor ce aparținuseră defunctului Imperiu Otoman în Orientul Mijlociu începând cu secolul al XVI-lea. Mandatele aveau să înceteze când teritoriile sub mandat erau capabile să se autoguverneze. Atunci când Imperiul Otoman s-a alăturat Puterilor Centrale în timpul Primului Război Mondial (aprilie
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
McMahon-Hussein trebuie să fie incluse în mod obligatoriu în tratatul de pace. El a explicat că înțelegerea cu Hussein a stat de fapt la baza Acordului Sykes-Picot, iar francezii nu aveau să poată să se folosească de sistemul mandatelor Ligii Națiunilor pentru ca să schimbe termenii deja negociați. Premierul britanic a mai subliniat că francezii au acceptat să nu ocupe regiunea în care avea să fie proclamat viitorul stat independent arab, adică regiunile orașelor Damasc, Homs, Hama și Aleppo. Ministrul britanic de externe
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
oficiale odată cu semnarea Tratatului de la Sèvres. La negocierile de pace au participat atât reprezentanții sioniștilor cât și cei ai arabilor. Cele două părți au semnat Acordul Faisal-Weizmann, care nu a fost însă niciodată pus în practică. Jurnalul oficial al Ligii Națiunilor datat iunie 1922 conține un interviu cu lordul Balfour, în care liderul britanic își exprima opinia că autoritatea Ligii Națiunilor este strict limitată. Balfour a afirmat că mandatele nu au fost creația Ligii și nu puteau fi modificate de aceasta
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Cele două părți au semnat Acordul Faisal-Weizmann, care nu a fost însă niciodată pus în practică. Jurnalul oficial al Ligii Națiunilor datat iunie 1922 conține un interviu cu lordul Balfour, în care liderul britanic își exprima opinia că autoritatea Ligii Națiunilor este strict limitată. Balfour a afirmat că mandatele nu au fost creația Ligii și nu puteau fi modificate de aceasta. El mai adăuga că Liga trebuia să se limiteze la supravegherea punerii în aplicare a deciziile Aliaților și puterilor asociate
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
de administrare a teritoriilor cucerite. Principalele puteri aliate au avut fiecare în parte o contribuție la conceperea termenilor mandatelor , deși unele dintre ele, așa cum au fost Statele Unite, nu declaraseră război Imperiului Otoman și nu aveau să devină membre ale Ligii Națiunilor. Acordul Sykes-Picot din 1916 propusese la vremea respectivă sprijinul pentru un mare Stat Arab sau o confederație de state arabe independente sub „suzeranitatea unui lider arab” dar a exclus din acest stat vaste regiuni care urmau sa se afle sub
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Colonial Office au decis să introducă în Mandatul Palestinei articolul 25. Aprobarea acestei inițiative a fost dată de Curzon pe 31 martie 1921, iar forma finală revizuită a textului mandatului Palestinei (care includea și Transiordania) a fost înaintat către Liga Națiunilor pe 22 iulie 1922. Articolul 25 al Mandatului recunoștea valabilitatea obligațiilor asumate prin acordul McMahon-Hussein. Viitoarea Transiordanie independentă fusese parte a Siriei Otomane. De asemenea, acest teritoriu fusese trecut sub Administrația Teritoriilor Inamice Ocupate de Aliați (Allied Occupied Enemy Territory
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Mandatul Palestinei care permitea Regatului Unit să amâne sau să anuleze pentru totdeauna toate prevederile legate de „căminul național evreiesc” în teritoriile aflate la răsărit de râul Iordan.. La începutul lunii septembrie 1922, guvernul britanic a prezentat un memorandum Ligii Națiunilor cu detaliile acestei clauze. Memorandumul a fost aprobat pe 23 septembrie. După această dată, britanicii au administrat regiunea aflată la vest de Iordan, adică 23% din întregul teritoriu al mandatului, ca „Palestina”, iar restul de 77% ca „Transiordania”. Cele două
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
teritoriu al mandatului, ca „Palestina”, iar restul de 77% ca „Transiordania”. Cele două teritorii sub mandat au fost administrate de un singur Înalt comisar britanic, ceea ce nu prejudicia sau anula principiile internaționale la care se referea documentele oficiale ale Ligii Națiunilor cu privire la două mandate separate. Transferul de autoritate către conducerea arabă în Transiordania a avut loc gradual, începând cu recunoașterea administrației locale în 1923 și transferul majorității prerogativelor administrative în 1928. Statutul legal al mandatului nu a fost alterat de acordul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
de ratificare au fost schimbate pe 31 octombrie 1939. Regatul Unit a păstrat statutul de putere mandatară până la proclamarea independenței în 1946 ca Regatului Hashemit al Transiordaniei. Statutul juridic al mandatului urmă să rămână neschimbat până la luarea unei decizii a Națiunilor Unite în problema Palestinei sau până la admiterea Transiordaniei în cadrul Națiunilor Unite ca stat independent. Articolul 14 al mandatului cerea britanicilor să formeze o comisie pentru studierea, definirea și stabilirea drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina. Această comisie, care
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
Unit a păstrat statutul de putere mandatară până la proclamarea independenței în 1946 ca Regatului Hashemit al Transiordaniei. Statutul juridic al mandatului urmă să rămână neschimbat până la luarea unei decizii a Națiunilor Unite în problema Palestinei sau până la admiterea Transiordaniei în cadrul Națiunilor Unite ca stat independent. Articolul 14 al mandatului cerea britanicilor să formeze o comisie pentru studierea, definirea și stabilirea drepturilor și pretențiilor diferitelor comunități religioase din Palestina. Această comisie, care urma să revizuiască status quo-ul religios al diferitelor comunități din
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
modificată a vechiului sistem al milleturilor otomane. Recunoașterea oficială a fost extinsă la 11 comunități religioase, care nu includea însă comunitățile creștin-protestante și iudaiste-neortodoxe. Conferința de la San Remo a atribuit mandatul Palestinei Regatului Unit prin articolul 22 al Convenției Societății Națiunilor Unite. Aliații au decis de asemenea ca Regatul Unit să fie responsabil pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 1917. În iunie 1922, Liga Națiunilor a aprobat termenii mandatului, stipulând că acesta nu va intra în vigoare decât după
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
San Remo a atribuit mandatul Palestinei Regatului Unit prin articolul 22 al Convenției Societății Națiunilor Unite. Aliații au decis de asemenea ca Regatul Unit să fie responsabil pentru punerea în practică a Declarației Balfour din 1917. În iunie 1922, Liga Națiunilor a aprobat termenii mandatului, stipulând că acesta nu va intra în vigoare decât după rezolvarea disputei dintre Franța și Italia asupra Mandatului Siriei. Acest diferend a fost rezolvat în septembrie 1923. Consiliul Ligii Națiunilor a hotărât în ședința din 29
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
din 1917. În iunie 1922, Liga Națiunilor a aprobat termenii mandatului, stipulând că acesta nu va intra în vigoare decât după rezolvarea disputei dintre Franța și Italia asupra Mandatului Siriei. Acest diferend a fost rezolvat în septembrie 1923. Consiliul Ligii Națiunilor a hotărât în ședința din 29 septembrie ca cele două mandate să intre în vigoare simultan. Statele Unite ale Americii nu erau membre al Ligii Națiunilor și de aceea nu s-a putut bucura de avantajele economice asigurate membrilor Ligii în
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
și Italia asupra Mandatului Siriei. Acest diferend a fost rezolvat în septembrie 1923. Consiliul Ligii Națiunilor a hotărât în ședința din 29 septembrie ca cele două mandate să intre în vigoare simultan. Statele Unite ale Americii nu erau membre al Ligii Națiunilor și de aceea nu s-a putut bucura de avantajele economice asigurate membrilor Ligii în teritoriile sub mandat. Pe 3 decembrie 1924, guvernele american și britanic au semnat un tratat bilateral care asigura cetățenilor americani aceleași drepturi economice cu cetățenii
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
unui lucrări a lui Herzl, al cărui mare merit a fost că i-a obligat pe oameni să gândească. Publicarea acestei lucrări a fost urmată de convocarea primului congres sionist, al cărui program era singurul program oficial.. Comitetul special al Națiunilor Unite pentru Palestina a folosit termenul „cămin național evreiesc”. Acest termen a provocat numeroase discuții cu privire la înțelesul, scopul și caracterul său legal, în special în condițiile în care nu existau conotații legale și nici precedente în dreptul internațional. Această formulare a
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
impunerea naționalității evreiești locuitorilor Palestinei ca un întreg”. În plus, subliniau că în concepția puterii mandatare, „căminul național evreiesc” urma să fie fondat în Palestina, fără ca Palestina ca un tot să fie transformată în cămin național evreiesc. Comitetul special al Națiunilor Unite a observat că această interpretare, care restrângea considerabil aria pe care avea să fie fondat căminul național evreiesc, a apărut mai înainte de confirmarea mandatului de către Consiliul Ligii Națiunilor și a fost acceptat în mod oficial de Organizația Sionistă. Comisia
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
tot să fie transformată în cămin național evreiesc. Comitetul special al Națiunilor Unite a observat că această interpretare, care restrângea considerabil aria pe care avea să fie fondat căminul național evreiesc, a apărut mai înainte de confirmarea mandatului de către Consiliul Ligii Națiunilor și a fost acceptat în mod oficial de Organizația Sionistă. Comisia permanentă pentru mandate a Ligii Națiunilor a apreciat că mandatul conținea două obligații. În 1932, comisia mandatelor au întrebat reprezentanții puterii mandatare cu privire cererile făcute de populația arabă
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]