44,517 matches
-
în timpul războaielor cu romanii, iar membrii familiei regale amintite au fost înmormântați la Ierusalim. În diaspora, evreii și-au păstrat tradițiile, limba și religia. Cultul religios s-a dezvoltat cuprinzând și tradiții care nu făcuseră parte din ritualul religios din epoci mai vechi. Ritualul religios a păstrat și limba ebraică, (asociată cu sora ei, limba arameică, ce devenise în vremea perșilor ahemenizi „lingua franca” a Orientului Apropiat), utilizată mereu ca limbă a cultului, chiar și în lungile perioade istorice în care
Evrei () [Corola-website/Science/297257_a_298586]
-
poeții, scriitorii și alți creatori evrei din diaspora s-au folosit de limba ebraică, de limbile popoarelor majoritare lângă care au trăit și uneori (în muzică, literatură, publicistică) și de limbile evreiești locale (idiș, ladino etc.), cu diferențe de la o epocă la alta. Filosofi evrei ca Saadia Gaon, Moise Maimonide, Joseph Albo, Isaac Abravanel, Nachman Krochmal, Baruch Spinoza, Moses Mendelssohn, Martin Buber, Emmanuel Levinas și alții au fost influenți în cultura și societatea evreiască și în general. În Evul Mediu, poeți
Evrei () [Corola-website/Science/297257_a_298586]
-
ne-evrei și uneori, de către autoritățile statale, chiar dacă după legea religioasă (Halaha) rabinii ortodocși nu îi recunoșteau ca evrei veritabili. Există desigur și evrei convertiți la alte religii. În trecut, evreii convertiți nu mai erau recunoscuți ca evrei, dar în epoca modernă se caută și câteodată se găsesc căi de conviețuire sub același titlu etnic. După exilul populației evreiești din țara lor în anul 586 î.Hr., un număr de evrei au rămas în Țara Israel, îndeosebi populația rurală. Lângă aceștia au
Evrei () [Corola-website/Science/297257_a_298586]
-
ultra-religioase", fundamentaliste sau „habotnice” (termenul are la origine noțiunea "habad", v. mai jos), al căror stil de viață este mai apropiat de cel din târgușoarele, numite "ștetl" în limba idiș, și din ghetourile evreiești de la sfârșitul evului mediu și începutul epocii moderne din estul și centrul Europei, opus în diverse grade influențelor modernității, educației generale etc. Ele acordă o pondere foarte mare activității de învățare a textelor sfinte, uneori - mai ales în Israel - în detrimentul tuturor celorlalte activități, și acceptă în anumite
Evrei () [Corola-website/Science/297257_a_298586]
-
monede de aur. Orașul a fost cucerit de romani în 71 î.Hr. și și-a menținut privilegiile, inclusiv cel de emitere de monede. Romanii au instalat la Mesembria o garnizoană puternică, iar localitatea a devenit o așezare foarte importantă în epocă. A început din nou să joace un rol mai mare în secolele al III-lea și al IV-lea. În jurul anului 680 Nessebar a devenit un centru episcopal, iar în secolele al VII-lea-al VIII-lea a devenit un
Nesebăr () [Corola-website/Science/297293_a_298622]
-
rîul Douro la sud. Braga este unul din cele mai vechi orașe din Europa, fiind înființat în timpul dominației române sub numele de Bracară Augusta și capitala provinciei române Galaecia. Zona Braga a cunoscut așezări omenești încă în perioada preistorica. În epoca fierului a trăit aici, ca și în întreaga Galicie și în nordul Portugaliei actuale, tribul Bracărilor Calaici ("Bracarenses" sau "Callaici Bracării"). El a construit sate fortificate caracteristice de tip "castrum". Pe la 136 î.H. regiunea a început să fie controlată
Braga () [Corola-website/Science/297300_a_298629]
-
vizigoții au renunțat și ei în mod solemn la „erezia” ariana și la cea prisciliană. În afara câtorva evenimente deja menționate,legate de procesul de creștinare a locuitorilor regiunii, se știu puține lucruri despre istoria orașului în vremea vizigoților și în epoca cuceririi mauro-arabe musulmane. În anul 714, în cadrul campaniei sale victorioase pe meleagurile actuale ale Portugaliei, comandantul maur Abd al-Aziz Ibn Musa a cucerit și Braga din mâinile vizigoților. Deoarece locuitorii cetății au opus rezistență îndârjita, cuceritorii au distrus-o fără
Braga () [Corola-website/Science/297300_a_298629]
-
împreună cu funcții administrative destinate unei zone geografice mai întinse, de regulă situată împrejur. O mare parte din suprafața orașelor este ocupată de clădiri, drumuri de legătură și străzi. Cuvântul românesc "oraș" este împrumutat din limba maghiară: "város": „oraș”. Odată cu începerea epocii industriale populația orașelor a crescut considerabil, deoarece mulți oameni de la țară tindeau să se mute în orașe, pentru a avea locuri de trai mai confortabile și salarii mai mari. În secolul al XIX-lea a început să se mărească considerabil
Oraș () [Corola-website/Science/297299_a_298628]
-
origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut
Napoleon I () [Corola-website/Science/297278_a_298607]
-
pentru conservarea părului. Alți cercetători explică prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii. Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator de vinuri. În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au aparținut lui Napoleon, a
Napoleon I () [Corola-website/Science/297278_a_298607]
-
București, cu o lucrare despre sintaxa latină (1903). Activează ca profesor de liceu la Ploiești (1904-1906) și la București. Debutează publicistic în suplimentul literar al "Adevărului" (1903), cu un articol despre studiile sale clasice. În 1904 își începe colaborarea la "Epoca", scriind despre Mihail Sadoveanu. A continuat în 1905 cu articole despre scriitori sămănătoriști și poporaniști (Octavian Goga, Șt.O.Iosif, Alexandru Brătescu-Voinești, Popovici-Bănățeanu, I.Gorun, Sandu-Aldea, Ion Agârbiceanu, Emil Gârleanu), toate acestea constituind subiectele reunite în cele două volume de
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
să învingă, prin exercițiu critic, piedicile pe care temperamentul le-a pus în calea unei profesiuni aspre. Din moldoveanul resemnat, copleșit de ideea morții, cu o reală inapetență de viață, a ieșit un polemist în linie maioresciană, rar egalat în epocă. Scepticismul moral și relativismul estetic sînt, cu adevărat, expresii ale spiritului său hrănit de operele antichității, dar, printr-o paradoxală convertire de valori, în comentariu critic ele s-au transformat din forțe defensive în pîrghiile unei acțiuni critice agresive, negatoare
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
acțiunea criticului în cultură, T. Maiorescu se impunea prin claritatea și echilibrul cugetării, frumusețea clasică a limbajului. Fără a avea obligații stricte, E. Lovinescu urmărește ambele cursuri, fără a recunoaște, acum și mai tîrziu patronatul spiritual al vreuneia dintre personalitățile epocii. De structură maioresciană, el își păstrează o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor. Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
o libertate de spirit care îi va pune, nu o dată, în contradicție cu opiniile junimiștilor. Împrejurările l-au pus în cîteva rânduri în contact cu Titu Maiorescu, mai întâi la un congres al profesorilor de latină, apoi în timpul colaborării la Epoca: întâlniri nerevelatorii, aproape protocolare, fără angajamente din nici o parte. Formația maioresciană a lui E. Lovinescu va ieși din contactul nu cu omul sobru, încă în cercul prieteniilor sale politice și literare, ci cu opera critică, singura de altfel esențială. A
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
critic literar notabil. Adevăratul maiorescian este E. Lovinescu, colaborator fără pasiune al "Convorbirilor literare", reticent la început față de numeroșii elevi ai criticului, adversarul lor necruțător, mai tîrziu. Sînt, apoi, puține senmnele de prețuire din partea lui Maiorescu față de incomodul foiletonist de la Epoca. Cîteva adnotații favorabile pe marginea dramei ibseniene "De peste prag" (1906) și... cam atît. E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
E. Lovinescu, în schimb, crescut în stima și admirația lui Maiorescu, format intelectualicește în spiritul junimismului, va pune prețuirea sa pe singurul teren posibil pentru un critic: acel al ideilor fundamentale. Maiorescianismul său e, deci, structural. Încă din foiletoanele din Epoca despre Sadoveanu și literatura romantică țărănească se observă spiritul Criticelor maioresciene în problemele estetice esențiale. În formația critică a lui Lovinescu au intrat insă și alte elemente. Contactul cu literatura franceză a fost, după acela cu opera critică a lui
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
în Franța, autor a cîteva volume de specialitate, a două volume de critică și a unui manual școlar, primul dintr-o lungă serie. Boala și conștiința morții apropiate nu-l vor împiedica, așadar, să scrie într-un ritm care în epoca maturității va duce la producția de trei-patru volume pe an. Ritm normal de lucru pentru alte literaturi, neobișnuit la noi unde criticul își epuizează dialectica lui cea mai fină în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E.
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
în discuțiile de cafenea. Și din acest punct de vedere E. Lovinescu va impune în critica românească o etică a muncii, va face din critică o profesiune intelectuală, cu îndatorirea de a se pronunța despre toate scrierile literare dintr-o epocă. Era, la 1906, E, Lovinescu, un critic format, cu o concepție estetică fixată în elementele ei de bază? Cine citește "Pași pe nisip...", opera diletantică, de frivolitate galică, cum îi zice chiar autorul, are surpriza de a descoperi un Lovinescu
Eugen Lovinescu () [Corola-website/Science/297282_a_298611]
-
au predicat în nordul Dunării în limba latină, ceea ce atestă existența unei populații romanice, de asemenea, inscripțiile creștine sunt dovezi revelatorii. Descoperirile arheologice și urmele materiale atestă continuitatea populației daco-romane, păstrarea riturilor funerare, circulația monetară. Teoria continuității a evoluat în epoca modernă în funcție de politică care influențat intelectualitatea românească. Temele principale au fost originea și rolul romanilor, dacilor și slavilor în formarea poporului român, spațiul geografic al etnogenezei românilor. Vezi și Vladimir Iliescu, "Die Räumung Dakiens im Lichte der Schriftquellen" în "Dacoromania
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
unde se putea refugia în caz de primejdie și unde practica păstoritul, aceasta atât în sudul cât și în nordul Dunării de jos. Fenomene similare de supraviețuire a unor populații romanice în jurul unor masive muntoase-refugiu s-au produs în aceeași epocă și în apus (masivele Ardeni și Vosges, munții Alpi), unde populațiile respective au fost denumite de germanici: "valcheren", "wallons", "welschen" (toate aceste etnonime având etimon comun cu termenul „Walh”). Diferențierea limbii romanice orientale în mai multe ramuri, socotite de unii
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
în valea Timocului și în Dobrogea, apare dialectul daco-român, iar la sud de Dunăre : aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Procesul de diferențiere, care nu necesită premisa unor migrații neatestate și explică diferențele lingvistice și toponimia, este similar cu procesele din aceeași epocă în alte arii de răspândire a limbilor romanice, cum sunt spațiul iberic, spațiul galic și spațiul italic. Până în secolele XVIII-XIX, în teritoriile sud-Dunărene, care în antichitate erau provinciile Moesia, Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea, chiar și în Dardania (Kosovo și Bosnia
Originile românilor () [Corola-website/Science/297296_a_298625]
-
o altă desemnează că fondator al acesteia pe un supraviețuitor al asediului Troiei - Altilia ("celălalt Ilium"). Există desigur și o a treia legendă ce-l socotește drept fondator al Bresciei pe regele Liguriei Cidnus, ce a invadat Câmpia Padan în Epoca Bronzului târziu .Alți școlari atribuie fondarea acestei cetăți etruscilor. Invadată de către Gauls Cenomani, aliat al isubrilor, în sec.IV î.Hr., Brescia a devenit capitala acestora; orașul a devenit român abia în 225 î.Hr.. În timpul războiului contra Cartaginei Brixia a fost
Brescia () [Corola-website/Science/297310_a_298639]
-
înstărite orașe ale Lombardiei, dar nu și-a revenit niciodată cu adevarat după dominarea să de către francezi. Ulterior ea a împărtășit situația de excepție în acea vreme a republicii Veneția până în 1796, când a căzut sub dominația austriacă. La finele epocii napoleoniene, Brescia a fost anexată de către statul austriac marionetă așa numit Regatul Lombardia-Veneția. Brescia s-a revoltat în 1848. Ea s-a distins încă o dată în revoltă din martie 1849 supranumita Cele zece zile ale Bresciei, fiind singurul oraș lombardez
Brescia () [Corola-website/Science/297310_a_298639]
-
Corsica (dată Franței în 1768), o parte din Piemont (partea numită "oltregiogo") și insula Capraia. Cele mai vechi dovezi găsite în zona orașului sunt un așezământ din Neolitic (în zona Brignole) din mileniul V sau IV î.Hr. și locuințe din Epoca Bronzului (un perete aproape de răul Bisagno). Orașul a avut originea lângă fortificația ("oppidum") de pe colina "di Castello"(Castelului), aproape de portul antic, întemeiata la începutul secolului V î.Hr.. În antichitate, "Genua" era un orășel al Ligurilor. Aliat credincios al Romei, spre deosebire de
Genova () [Corola-website/Science/297311_a_298640]
-
la sud de munții Gutâi. Din neolitic au mai fost găsite la Sighet, Câmpulung și pe malul stâng al Izei, între Rozavlea și Strâmtura. Cu aproximativ două mii de ani î.Hr. au pătruns și în acestă regiune triburi de indo-europeni, încât epoca bronzului este bine reprezentată prin depozite mai importante din Săpânța, Sarasău, Sighet, Tisa, Călinești, Șieu, Rozavlea, Ieud, Cuhea, Săliște și Moisei. Din perioada dacică sunt atestate cetăți la Sighet (dealul Solovan), Oncești (dealul cetății), Slatina și Călinești. Au fost găsite
Maramureș () [Corola-website/Science/297292_a_298621]