13,069 matches
-
cuvintelor. Crezi că merită? - Să dau lupta asta grea pentru cuvinte? - Nu. Să câștigi cu orice preț, Îmi răspunse el, zâmbind. Puteam s-o ținem așa ore În șir dar, pentru asta au rămas pe lume sulițe, topoare, bâte și arcuri. Ar fi trebuit să-mi iau rămas bun de la Logon, după frumoasele obiceiuri ale lui Gupal, dar n-am făcut-o. Când am simțit cum mi se pune nodul În gât, m-am răsucit pe călcâie și l-am lăsat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Începea povestea mea pentru cea mai mare luptă de sânge care se dăduse vreodată. Simțeam deja cum sângele Începe să ne alerge În vine. Picioarele vroiau s-o ia din loc, mâinile ni se Încleștau pe sulițe, bâte, topoare și arcuri, inimile ne zgâlțâiau din creștet până În tălpi, iar ochii Începeau să vadă tot parcă, până și cel mai mărunt fir de iarbă clătinat de vânt Între sute și mii de alte fire pe care le vedeam deodată cu cerul, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
I-am repezit bâta În cap dar, după cum mă așteptam de la unul ca el, se apără ușor cu sulița, abia răsucindu-și brațele parcă. În clipa următoare Însă, mușchii i se Încordară, iar Scept țâșni precum o săgeată azvârlită din arc. Nu Întinse sulița decât puțin, dar fu cât pe ce să-mi străpungă inima. M-am răsucit precum o frunză bătută de vânt și am scăpat de lovitură. Atunci, m-am folosit de elanul lui și, continuând să mă răsucesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
sprinteni ca la Început. Ne clătinam pe picioare, nădușisem ca niște porci și sângeram. Răsuflând grăbit, căutam amândoi ceva sulițe sau topoare, sau măcar pietroaie când, deodată am zărit-o pe Runa: era undeva În spatele lui Scept și Își ațintea arcul spre el. Trase de coardă, gata-gata să slobozească săgeata: - Nu! Nuuuu! - i-am strigat. Nu cu arcul ăla blestemat! Cum să mă asculte? Cum? Nemernicul de Scept Îl omorâse pe Enkim, omul cu care se Însoțise și tată al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
amândoi ceva sulițe sau topoare, sau măcar pietroaie când, deodată am zărit-o pe Runa: era undeva În spatele lui Scept și Își ațintea arcul spre el. Trase de coardă, gata-gata să slobozească săgeata: - Nu! Nuuuu! - i-am strigat. Nu cu arcul ăla blestemat! Cum să mă asculte? Cum? Nemernicul de Scept Îl omorâse pe Enkim, omul cu care se Însoțise și tată al lui Unu. Săgeata țâșni din arc, dar Scept mă auzise și se azvârli Într-o parte, ferindu-se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
coardă, gata-gata să slobozească săgeata: - Nu! Nuuuu! - i-am strigat. Nu cu arcul ăla blestemat! Cum să mă asculte? Cum? Nemernicul de Scept Îl omorâse pe Enkim, omul cu care se Însoțise și tată al lui Unu. Săgeata țâșni din arc, dar Scept mă auzise și se azvârli Într-o parte, ferindu-se În ultima clipă. N-a mai avut ce să facă Însă când, profitând de saltul lui, m-am și repezit peste el, izbindu-l cu capul În osul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
potriviseră prea bine parcă. I-am proptit piatra cu ascuțișul În beregată. Buimăceala Îi trecuse, dar era prea târziu. Mă privi În ochi și rânji din nou. - Ce-ai avut de n-ai vrut s-o lași să tragă cu arcul? mă Întrebă, cu privire licăritoare. Aș fi putut să-i răspund, dar nu se făcea. Nu cu unul ca el. Pufni În râs. - Păi dacă-i pe-așa, de ce ți-ai bătut joc de Logon, câine spurcat ce ești? - Tot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
vatra din mijlocul satului și m-am dus la casa mea și a lui Enkim. Femeia mea Îi alăpta pe Marea și pe Omăt, În timp ce micuțul Unu se tot vâra Între ei. Runa stătea Într-un colț și Își Încorda arcul, de parcă se gătea de mers la vânătoare. - Tata? - se Întoarse Unu, cu ochi sclipitori, când Îmi auzi pașii. Se posomorî preț de câteva clipe, după care uită tot și se urcă pe burta femeii mele, Între Marea și Omăt, doar-doar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
cu Moru! Ce? Nu mă mai cunoașteți? De cum auziră asta, se trântiră la pământ, iar cei ascunși prin văgăuni ieșiră la lumină, azvârlind deoparte sulițele și topoarele. Tare m-am mai mirat când am văzut că unii și-au lepădat arcurile la pământ - nu-i știam pe ai mei cu arcuri. Femeile și copiii care se pitiseră pe culmi prinseră și ei să coboare. - Krog. E Însuși Krog, Își tot spuneau unul altuia. Of, of, prea puțini mai vorbeau În minte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
se trântiră la pământ, iar cei ascunși prin văgăuni ieșiră la lumină, azvârlind deoparte sulițele și topoarele. Tare m-am mai mirat când am văzut că unii și-au lepădat arcurile la pământ - nu-i știam pe ai mei cu arcuri. Femeile și copiii care se pitiseră pe culmi prinseră și ei să coboare. - Krog. E Însuși Krog, Își tot spuneau unul altuia. Of, of, prea puțini mai vorbeau În minte, iar ăia erau cu toții bătrâni, dar Moru Îmi spusese că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
dâgâdâg-dâg, e un animal cumplit, frâââ... frââî.) PARASCHIV: Fornăie? INAMICUL (Frâââ... da, are cap, și animalul are cap, are frunte, ai-ia-iai! i-am văzut cu ochiul, da, cu ochiulețul drăguțul, ehe, gggân-gggân... ei trec repede, fâsss... ca o săgeată, repede, arcul, săgeata, zvâp! săgeata a pornit, zvâp, altă săgeată, în piept, ehe, omul are o inimă mare, uriașă, el vrea ceva... iar calul animalul, ehe-he-hehe... e alb, ca peretele, mai curat ca peretele... vai, vai, umblă pe sus, și prin aer
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2068_a_3393]
-
că tot n-am dovedit-o încă! Ptiu, piei, piază rea! Auzi la el, alta! Angheluță: Stai, unde fugi...? Mă rog... „Țară destul de interesantă din punct de vedere geopolitic-militar, alcătuind pe hartă o curioasă asemănare cu Baronul Münchhausen din profil. Arc muntos, deltă trifidă, șapte cetăți, Porțile de Fier, Insula Albă, populație în mișcare. Deși o treime trăiește încă în mediul rural, spiritual practic lichidată. Tradițiile coji îmbietoare pentru turiști precum murătura lângă purcel. Lumpen proletariat în destrămare, cu accente de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
să mă mai duc? Haideți, avansați un pic, se poate. Se poate, loc e, numai bunăvoință să fie. Și într-adevăr încă odată bunăvoința înfrânge legile geometriei, sau cel puțin le curbează ușor, le înmoaie și face din linii drepte arcuri de cerc, din inflexibila cantitate ceva care pe ici pe colo mai lasă de la ea, cât să mai încapă și un trup rotunjor de femeie, și încă unul, fi-su de opt ani, și cu și mai mare bunăvoință, poftim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2351_a_3676]
-
rămână acasă. Și așa, în afară de Cangurașu, care terminase profesionala de tinichigii, nimeni din neamul lor nu mai avea două clase de liceu. Mantinela a născut la București, iar copilul, aranjase Costache Trocaru, a fost dat la Leagănul „Sfânta Ecaterina“, de lângă Arcul de Triumf. Îl botezaseră Pardalian. Povestea părea că se încheiase. Aurel și-a continuat liceul în București. A terminat și Facultatea de Comerț Internațional de la A.S.E.. După epopea Revoluției de la Județeană, taică-su, Costache Trocaru, a stat o vreme ascuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
în spațiul părăginit al mesei de lucru. Degeaba am căutat hârtiuțe, bilete, caiete - pentru că în euforia ce mă cuprinsese mă așteptam să găsesc, nu știu de ce, un al patrulea caiet. Am găsit totuși ceva în fotoliul desfundat de sub birou. Printre arcurile sărite și bucățile de câlți am dat peste un mecanism cu ceas. L-am scos și l-am examinat îndeaproape. Semăna cu o cutie obișnuită, nu avea nimic spectaculos. Când l-am întors, am găsit încă o inscripție: „de declanșat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2226_a_3551]
-
de făcut așa ceva. Ar trebui să-i spun toată povestea idiotului care scrie catalogul. Pentru Dumnezeu, nu! Janey păli, în ciuda pudrei de pe față. Avea o față drăguță foc, rotunjoară, de secol optsprezece, cu obraji bucălați și brize în formă de arc al lui Cupidon. Avea părul blond și pufos și pielea asemenea catifelei albe și scumpe purtate până devine puful cel mai moale. Întotdeauna mi-o imaginam într-un portret în ramă aurită, lungită pe un șezlong, făcându-și vânt cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
topește, transformându-se în zgură. I-a scăpat un pic de zgură pe franjurii unei tăieturi a blugilor și a luat foc. L-am rostogolit și am stins focul. Nimic spectaculos, o arsură mică. Totuși... Păstrând tăcerea, Sally îmi pasă arcul de sudură pe care-l ținea în mână, iar eu l-am pus într-o altă geantă. —Non1 cred că o să te vizitez prea des la lucru, mă anunță el. Nu-i nimic. Sunt sigură toți băieții cei disponibili de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
început am crezut că se rupsese cu totul din perete, ceea ce ar fi fost un dezastru. Dar, după aceea ne-am dat seama că se desprinsese numai treapta pe care stătea ea. Bez a făcut rost de o lampă cu arc și a îndreptat-o către gaură, ca să vedem ce facem, după care am coborât cu o funie și am pus-o să și-o lege în jurul brâului. Ei au tras-o de sus, iar eu am împins-o de la spate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
odată! Îmi desprinse mâna și mă împinse în studio. —Nenorocitule! Ai mandat? Ți-am zis eu că poți să intri? Mă prăbușii pe sofa. Cum nu eram îndeajuns de trează încât să-mi amintesc locul exact în care se rupsese arcul, m-am pomenit cu el înfipt exact în șale. Au! Căcat! M-am răsucit și l-am măsurat pe inspector din cap până-n picioare. Nu era nici pe departe un tip bine, avea o față lată, cu maxilar de bătăuș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
gleznele incredibil de subțiri ale Gitei și tocurile înalte, cu blană falsă de leopard. La urechi purta cercei mari, sub formă de cerc, iar genele ei foarte grele aveau nuanțe de maro atent amestecat, mergând până la un bej delicat sub arcurile delicate ale sprâncenelor. Efectul era unul extrem de studiat și voit exotic, de genul celor pe care numai femeile asiatice pot să-l susțină; o femeie din vest costumată astfel ar fi arătat la fel de ieftin ca o aspirantă la glorie 1
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
gândească 1, zisei eu, prinzându-l din urmă. De la Dorothy Parker 1 zicere. — Da’ ceva despre foișoare n-a zis? întrebă Hugo, conducându-mă spre construcția în chestiune. Acesta era construit în jurul unui colț al zidului grădinii, era format de arcuri de fier forjat care se uneau la vârf, formând o cupolă și era acoperit de o perdea de trandafiri și plante agățătoare atât de groasă încât de pe terasă nici nu observasem prezența foișorului. Am presupus că tocmai asta îl atrăgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
teamă să nu provoci o altă explozie; propriul corp îți este foarte sensibil și aproape că-l simți plin de vânătăi după tot ce s-a întâmplat. — Mă dor încheieturile, zisei eu, un lucru fără importanță acum că pășisem pe sub arc și ieșisem în grădină. — Pe mine mă doare buza. Și mâna. M-ai mușcat. Și-a răsucit mâna ca să mi-o rate. I-am sărutat-o. Ne-am privit ochi în ochi, deasupra palmei întinse, și m-a trecut un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2065_a_3390]
-
nu era nici autoritate, nici nimic care să amintească obiceiurile civilizației, și doar codul elastic al garimpeiros avea o anumită valabilitate printre locuitorii așezării. În Vizavi, se putea circula liber cu macete, pistoale, arme de vânătoare, puști, chiar și cu arcuri, săgeți și sarbacane, și se trăia într-un autentic climat de „western“. În Santa Marta, totuși, armele erau strict interzise - chiar și maceta absolut obligatorie pe munte - și un polițist făcea de gardă în „port“ ca să amintească celor sosiți că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
să-și ia rămas-bun, străbătu spațiul larg spre monumentalul portal deschis al spitalului, mergând la serviciu cu două ore mai devreme. Cât ei cercetaseră cadavrul, mai veniseră câțiva ofițeri, iar acum probabil că erau opt de toți, dispuși Într-un arc cu deschidere În afară, la trei metri de cadavru. — Sergent Vianello, strigă Brunetti, și unul dintre ei păși În spate din șir și veni la el lângă cadavru. — Adu doi oameni de-ai tăi și duceți-l la șalupă, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2078_a_3403]
-
era cumva încuiat cu cheița. Asta ar fi culmea, să alerg după idiotul ăla plouat și să îi cer cheia. Nu era încuiat. Ridică încet capacul, convins că s-ar putea aștepta ca vreo mănușă de box fixată pe un arc să îl lovească în plină figură. Banii erau așezați în teancuri legate cu hârtie albă și păreau foarte reali... Îl apucă sughițul. 4 Primul gând care îi trecu prin minte după ce reuși să scape de sughiț, cu ajutorul altor câteva guri
Roman care se scria singur by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91657_a_93186]