4,394 matches
-
Școalelor, București, 1943, pp. 29-33.</ref> Iar acest fond comun este reprezentat de propensiunea către elogiul tradiției și îndrumarea ideologică spre pesimismul ce întrevede în epoca de după 1830 nu debutul renașterii naționale, ci începutul genezei răului social și moral care bântuie Principatele. Li se datorează lui Rosetti și Eminescu în mai mare măsură decât lui Maiorescu sau lui Carp, grație radicalismului lor tradiționalist, și portretizarea noii elite care pilotează proiectul înșelător de modernizare. Clasa suprapusă, acuzată de ambii, este efectul secundar
Junimismul și pasiunea moderației by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Science/584_a_1243]
-
care să stăvilească elanul radicalismului revoluționar, încurajând autoguvernarea care să insufle cetățeanului atașamentul pentru ceea ce, peste de cenii, Iorga avea să numească „localismul organic“. Pentru P.P. Carp, modernizarea dominată de etosul revoluționar convoacă, în mod inevitabil, fantoma bari cadelor care bântuie mitologia urbană. Tulburările revoluției sunt cealaltă față a monedei centralizării - în absența gradualismului, alternativa este fragilizarea ordinii și ridicarea pasiunii funeste a distrugerii. Departe de a fi o politică a osificării și a reacțiunii, junimismul privește către un viitor care
Junimismul și pasiunea moderației by Ioan Stanomir () [Corola-publishinghouse/Science/584_a_1243]
-
Într-o zi de majoritatea - urmărește să ne reamintească În permanență că relația noastră cu cărțile nu este un proces continuu și omogen, așa cum ne vând iluzia anumiți critici, nici locul unei cunoașteri transparente de sine, ci un spațiu obscur bântuit de frânturi de amintiri și a cărui valoare, inclusiv creatoare, ține de fantomele nedeslușite care circulă aici. Pagină nouă de dreapta + pagină albă după FELURI DE A NU CITI Pagină nouă de dreapta CAPITOLUL I CĂRȚILE PE CARE NU LE
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
Ținându-le de umeri/ Să nu le fie frică;/ Tu treci prin ceață/.../ Tu treci, iubire,/ Și eu știu că treci...". (Tu treci) În poemul Din principiu, chiar și interiorul, văzut ca spațiu ocrotitor, se transformă într-un cadreu nesigur, bântuit de propriile temeri: "Ce nenorocire să știu/ Că nu exiști decât în mine,/ Să nu te simt în niciun fel/ Și, totuși, să nu mă îndoiesc/ Că ești acolo!/ dar, dacă, totuși, m-ai părăsit/ Și eu îngrijesc cu supunere
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
cu toată atenția pentru că (iată, poate, o definiție a talentului literar) autorul știe "să citească gîndurile", să stimuleze structurile intelectuale amorfe din mintea cititorului. Inserția fantasticului în real vîntul interior pe care îl reclamă soția, dar care, în progres, va bîntui toate personajele deschide variate teme dramatice la lectură. Și totuși, o creație cu totul aparte, jumătate personaj, jumătate fantomă este Eln (numele personajelor sunt, aici, teribil de sofisticate) care se hotărăște să-l aducă pe soțul rătăcit în sînul familiei
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
e o metaforă a ceea ce se numea pe vremuri "umanism socialist" grija omului față de om care însemna, în fond, agresarea și sufocarea omului de către om! Al doilea nivel e de adîncime, dramaturgul sondînd în ființă, în straturile subconștientului, acolo unde bîntuie fantomele spaimei, acolo unde rațiunea nu are bilet de liberă circulație. Și cum "somnul rațiunii zămislește monștri", transferul din real în imaginar, în oniric se produce pe neobservate, "binevoitorii" vecini de bloc ai profesorului devenind creaturi suprarealiste, întruchipări grotești ale
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
în existența omului contemporan: la primul nivel, el vizează relațiile interumane, starea socială, condiția individului în raport cu această stare, determinările acesteia în plan familial și profesional: al doilea nivel e de adîncime, sondajul e în ființă, în straturile subconștientului, acolo unde bîntuie fantasmele spaime, acolo unde rațiunea nu are bilet de liberă circulație. Din această perspectivă, între regulamentul de bloc și recent reprezentata piesă, "Gheorghe Popescu", există unele semnificative tangențe. E vorba tot despre un sondaj în conștiință, în conștiința bolnavă și
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
asemenea, de o simplitate foarte... percutantă: mese, scaune, o floare, o Biblie, niște cărți de joc. Ea reprezintă cadrul discret în care oamenii și poveștile lor circulă asemenea unor pești tăcuți și singuri într-un acvariu transparent. De altfel, Singurătatea bântuie întreaga piesă, de la început la final. E o singurătate plurală și densă. Finalul, surprinzător și brutal, duce totul în spațiul absurdului bine controlat. Cu mână de meseriaș într-ale loviturilor de teatru, Constantin Popa introduce Reporterii, personaje remarcabile prin misiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
apar astfel la lumina unei conștiințe acute care Încearcă zadarnic un sol În care să se Înrădăcineze. În cel mai bun roman al său, La Télévision, 1997, naratorul este un cercetător, familist, aflat cu o bursă de studiu la Berlin, bîntuit ca de un vampir de televizor și monstruosul său tub catodic prin care circulă insidiosul venin televizual. Umorul cinic echenozian se Îndulcește la Toussaint și devine umor de situație, aparent inofensiv, dar grăitor pentru incapacitatea de adaptare Într-o societate
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
a prozei franceze contemporane, destabilizată, În căutare de sine, ipohondră. Sau, pentru a scrie cuvîntul lui Volodine, exilată. Criza reprezentării se repercutează și În literatură, locul discriminatoriu prin excelență al postmodernismului american și al omologului său european - măcar prin sincronie - bîntuit de grele moșteniri culturale. Într-o carte recentă, Le post-exotisme en dix leșons, leșon onze (Post-exotismul În zece lecții, lecția unsprezece, 1998) Volodine Încearcă “să se explice”: post-exotismul ar fi “o construcție care avea legătură cu șamanismul revoluționar și cu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
aceste “scurte piese muzicale”, după cum el Însuși le numește metaforic, În niște fugi agonice, “muzică” ce ne amintește ritmurile macabre, de data aceasta În sens propriu, ale piesei formației cehești Leibach - Quel est le privilège des morts? Acela de a bîntui etern? Viața și literatura lui Antoine Volodine sînt cele ale unui exilat. Explorator neobosit al limitelor În care textul mai poate lua forma narațiunii, avangardist În idei - plutind Încă În aerul rarefiat al Noului roman francez - Volodine nu scrie totuși
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
despre eroismul soldatului confruntat cu absurdul războlului, Les Champs d’honneur rămâne o carte excelent scrisă și plină de farmecului discret al detaliului - atribut tipic francez -, o cronică duioasă a unor vieți care au fost. Printre ruinele babelienelor construcții textualiste bântuite de spectre, abandonate, personajele anilor ’90 se strecoară pline de candoare - copii, uneori, copii Întârziați (persoanajele lui Rouaud nu sunt altceva), tineri excentrici sau fecioare trufașe, dezrădăcinați ce-și găsesc aici o terra incognita. Ceea ce-i aseamănă este În primul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
A propos de la politisation des avant-gardes artistiques et littéraires, HYPERLINK "http://www.cavi.univ-paris3.fr/Rech Sur/astu/Rey Po.htm" http://www.cavi.univ-paris3.fr/Rech Sur/astu/Rey Po.htm . Dacă ești cineva, poți să-ți „găsești” personalitatea? și, În vreme ce personalitatea te bîntuie, tu unde te afli?" (...) PERSONALIZAȚI-VĂ APARTAMENTUL CHIAR DUMNEAVOASTRĂ! Această formulă „supergîndită” (a se personaliza pe sine... În persoană, etc!) pune cireașa pe tort. Ceea ce spune toată această retorică care se zbate În imposibilitatea de-a o spune, este faptul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ale comunicării, identificîndu-le cu trei metafore fundamentale, ce trimit la trei viziuni despre lume. Metaforele sînt niște insulițe imaginare care motivează cercetarea și creează zone de atracție pentru concepte. Ele țes o lume de presupoziții care lucrează în surdină și bîntuie modul nostru de a conceptualiza, de a inventa sau de a cerceta. Exemplu: fie spiritul un spațiu care înglobează, și ideile niște conținuturi, ele însele conținînd cuvinte care le exprimă, iată o serie legată de metafore care nu sînt străine
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]
-
despre "dimensiunea imaginii" mișcată de timp de un anumit sentiment al suspendării în afara trecerii, sau inclus în el. "Ciudat, această toamnă e ca o ctitorie/ De doamnă și domnițe subțiri sosind din fum/ Se deslușesc în aer sfințite patrafire/ Și bântuie o legendă din cum în nu știu cum/ De unde, nu știu unde și încotro. Latin/ și georgic se aude un cântec peste toate". O contopire a cerului cu pământul își face loc: ("Și seara-i spovedită cum n-a fost nici o seară/ Cu sacra
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fugă de pământ pe care-o încerc./ Țâșnind semeț din propriul meu cerc/ În altă parte/ Poate în veșnicie./ Tristețea e, că goana terminând, și-apleacă roibul fruntea pe pământ." Exodul satului spre oraș îi creează poetului nostalgii, și îl bântuie ca o moarte, de aceea se "întreabă: "care botanică din care școală, se laudă plângând cu moartea lor". Despădurirea aduce un suflu poetic de efervescență, de început de eră, și lumea aceasta nouă repetă alte începuturi; este o vreme de
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
afirmă idealuri general omenești, definește sensul actului poetic și condiția poetului și a poeziei, realizează dialogul cu absolutul în sensul căutării perfecțiunii în artă și încearcă o vastă mitologie a cotidianului. O neliniște creatoare străbate poezia, o agitație a spiritului bântuit de dorința de a transforma în act poetic totul: lumea fenomenală, sensul material al lumii, triumful umanității, sentimentul timpului, sufletul veacului și transformările lui produse în conștiința oamenilor. Intuim în lirica unor poeți o problematică gravă, legată de marile momente
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
lui Mihai Viteazul. Figura lui Bălcescu apare obsesiv în cadrul volumului: "Nicolae Bălcescu la gurile Dunării", "Mormântul lui Bălcescu". Țara, istoria, revolta stau sub semnul lui Bălcescu; și țara, și brazda, și dealul poartă în ele anii revoluției. Stafia lui Bălcescu bântuie țara, căutându-și mormântul, de aceea plânge natura, când îi vede ca pe Isus plutind peste ape. În "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu rămâne un primitiv, un tumultuos, un spirit ingenuu, inflexibil în vehemență. Istoria la el crește dintr-o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
prăsilă/ mare cât un copil în scutec". Peste tot erup forțele de germinație, valuri de căldură de fructe în fermentație, de iarbă în stare de înmulțire. Sămânța și oul sunt matcă nașterilor viitoare. Obsesia seminței este un alt motiv care bântuie pământul, maica este cea care, cu multă migală, măsoară toate semințele. Poetul se adresează în permanență cititorului sau unui anume personaj "Cutăriță", care de fapt semnifică o particularizare în uniformitate și pe care îl mișcă scenic: eroul gesticulează, își trăiește
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
primăvară,/ a spune semințelor că sunt semințe/ a spune pământului că e pământ". Cu aceste versuri, Nichita Stănescu iese din criză, fapta va deveni sprijinul lui moral ("a te sprijini pe propria ta țară/ când, omule, ești singur, când ești bântuit de neiubire"), sentimentul înseninării se naște din cunoscuta idee a renașterii permanente, care asigură continuitatea vieții. Ceea ce moare este trupul, esența, sămânța va germina în alt pământ. "Dar mai înainte de toate/ noi suntem semințele și ne pregătim/ din noi înșine
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
fântânii mi-a intrat în oase". El se metamorfozează într-o femeie îmbrăcată într-o mantie aprinsă și momentul este straniu: "Și trebuie să taci să nu se prăbușească/ Ora este aleasă ", adică există un singur moment când fântâna este bântuită de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul se încheie lăsând impresia că seninătatea fântânii, cercurile clare de apă sunt stări aparente, dincolo de ele, în adâncime, stă ființa
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul se încheie lăsând impresia că seninătatea fântânii, cercurile clare de apă sunt stări aparente, dincolo de ele, în adâncime, stă ființa bântuită de dorinți, pământul, noroiul menit să putrezească în propria lui nuntă. "Curând se face ziuă, senin din nou e pliscul ciorii/ Senine gheare, senin și iepurele mort/ Sticlos aproape totul, astfel încât mă port/ și eu la fel de fals, precum ne-mbracă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
locurile comune de care este dominat faptul-de-a-trăi. Și totuși, clișeele în care ne lăsăm prinsă existența ne dau dulcele gust de acasă, mediind în mod semnificativ comunitarul noi. * Moartea leaturilor constituie unul din semnele patognomonice ale "bolii" de care suntem bântuiți odată cu nașterea: faptul-de-a-fi-muritori. E unul din momentele în care se moare nu mai reușește să ne liniștească. * Existența unui rău este deschisă de zărirea posibilității lui; el se va realiza, mai devreme sau mai târziu, sub presiunea exercitată de tentația
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
în bănuți anunță venirea la putere a unei alte stăpâniri. * Între autocritica dezvoltată de comuniști și grupurile de sprijin de genul AA (alcoolici anonimi) nu este mare diferență, ambele încercând să izoleze persoana de orice tip de solidaritate ar fi bântuită; alcoolicul nu mai poate spera în înțelegerea "colegilor de obicei", în sprijinul mutual al celor ce continuă să bea, deoarece îi vede pe mai toți turnându-și cenușă în cap și autoculpabilizându-se; tot așa, cei ce visau să nu se
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
în același timp la capătul și la temelia weltanschauung-ului căruia îi aparțin. Spre exemplu: sufletul, omul, rațiunea, ș.a. Atunci când cineva folosește un astfel de cuvânt în sens tare, în prezența noastră, știm de ce mod de organizare a realului este bântuit (sau ce realitate îl stăpânește). * Simultan cu învățarea limbajului ne așezăm în interiorul unei viziuni despre lume. De aceea văd genialitatea lui Heidegger în munca pe care a depus-o spre aducerea gândirii despre ființă la un limbaj propriu. * "Îndoctrinarea" noastră
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]