5,945 matches
-
imperios necesară, prin suma complementarităților multiple. Europa e ca un castel de cărți. Dacă nu reușim să creăm șanse de viață în Est și dacă democrația nu devine credibilă, întreg continentul va fi afectat. Nu trebuie să ne irosim în orgolii naționale, singura șansă e unitatea, împreună trebuie să regăsim Europa și ea va renaște. Elveția simte nevoia unei protecții politice internaționale, manifestîndu-și intenția de a ieși din neutralitatea tradițională, pentru a-și promova astfel interesele. Ea înțelege că simpla "găzduire
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
propriile economii pentru candidatura la "nucleul dur" al monedei unice: Italia, Belgia, Spania și Portugalia. Rămîn în afară doar cei care nu vor să-și sacrifice propriile monede (Marea Britanie, Danemarca) și cei care nu pot (România, Bulgaria etc.). Cunoscut fiind orgoliul britanic, conservatorismul său monetar, surprinde atitudinea Danemarcei; ea pare a fi ultima mare bătălie a vikingilor în istorie. După intrarea în Uniunea Europeană, ei schimbă acum tactica, rămînînd pe corabie. O țară mică, cu 5,3 milioane locuitori, din care 3
[Corola-publishinghouse/Science/1553_a_2851]
-
francez: literatura lui Racine și Corneille), să-și gestioneze opozițiile radicale ale propriei personalități (de tipul datoriei și pasiunii!), sucombînd sub apăsarea lor. La debutul modernității, în proza unor autori precum Melville și Hawthorne, același protagonist, mînat acum de un orgoliu enorm, se avîntă în provocarea limitelor personale, ajungînd subiect de hybris. Limita nu poate fi totuși depășită, iar individul va fi din nou, în consecință, eradicat. Desigur, în literatură, aceste forme de tragic nu există în stare pură, ci în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
istoria literară mondială și le vom folosi, prin urmare, ca exemple ale tezei deja enunțate. Prin construcțiile sale estetice, autorul Sonetelor sugerează că tragedia nu se grefează numai pe dualități de situație (destin nefast), de sentimente (natură scindată) sau de orgolii (hybris intempestiv), ci și pe tensiunea culturală, pe ciocnirea ferventă a mentalităților colective. Personajul tragic shakespearian este mereu (și) prizonierul unui interval mentalist, ale cărui contradicții insolvabile îl depășesc. El nu-și poate asuma schizoidia culturală și, ultimativ, se prăbușește
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
de nici un fel, alege, altfel spus, riscant, să nu-și asume lumea, ci să fie asumată de către aceasta. Nu trebuie să deducem că ar avea conștiința propriei perfecțiuni. În nici un caz. O apasă lipsa de frumusețe și pare conștientă de orgoliul său exacerbat. Totuși, crede în adevăr și, ca atare, refuză violent compromisul, chiar dacă, prin atitudinea ei rebelă, se pune, foarte frecvent, în pericol. Din clipa cînd, copil fiind, își înfruntă mătușa nevropată și egoistă, preferînd să plece la orfelinat, și
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
devine astfel vitală. Numai că revenirea intempestivă are un preț. Mama lui Katy, ramasă singură, moare, iar femeia, profund demoralizată, cedează atracției pentru John cu care începe o relație erotică intensă. Legătura e intuită de minuțioasa Ruth care, rănită în orgoliu, scrie un poem alegoric, unde, în limbaj artistic cifrat, îi demască pe iubiții adulterini. Rivers se simte confuz și culpabil. Dezvoltă obsesia unei trădări duble a mamei (căreia îi promisese castitatea) și, totodată, a maestrului (căruia îi încredințase loialitatea). Decide
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
loc creionat subtil de autor. Protagonistul nu este un inadaptat mutilat sufletește de o meserie neconcesivă sau abrutizantă. El dorește și reușește doar, ultimativ, să fie un profesionist redutabil. Toate energiile lui sînt canalizate către îndeplinirea sarcinilor zilnice, nu din orgoliu personal, din teama pierderii poziției sau din vreo dorință patologică de înavuțire, ci voi spune un cuvînt prețios dintr-o deontologie singulară, construită pe palierele unei conștiințe-model. Revista la care e abonat eroul constituie un veritabil manifest teoretic asupra artei
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
al soțului, dar și un subtil debut de scenă erotică, înfiripată între scriitor și ziaristă. Cuprinsă de furie, ea îi destăinuie lui Fanny Tarrant un adevăr și "mai crud" decît cel deja înregistrat. Adrian a renunțat la scris dintr-un orgoliu patologic, ce nu-l făcea capabil să suporte nici cea mai mică observație din partea criticilor. Prin urmare, el e mai curînd un ratat și nu un guru al artei, așa cum a încercat să pozeze în ultimii ani. Profesionistă, Fanny își
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mai există nicăieri altundeva. Poate știi /.../ că numai circa unu la mie din întreaga literatură produsă în decursul mileniilor a supraviețuit pînă azi. Eu mi-am asumat sarcina de a mări, odată cu trecerea secolelor, acest procent", îi spune Țepeș, cu orgoliu intelectual, profesorului. În plus, lui Rossi i se oferă și fericirea supremă nemurirea. Slujindu-l pe Vlad Dracul, el ar deveni, volens-nolens, un "mort viu" pentru totdeauna. Continuă, persuasiv, maleficul prinț valah: "Vei avea parte de o viață eternă, la
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
urmă, ajunsă în pragul unei inhibiții dramatice. Benjamin face greșeala de a o prezenta pe Malvina lui Paul (pentru a-i oferi ocazia de a discuta despre discursul politic la prima mînă, dar și pentru a-și satisface impulsurile propriului orgoliu pervers, de autoidentificare ca frate al unui individ celebru) care o angajează, fără ezitări, în postura de consilier personal și specialist PR. Este debutul unei lungi și complicate aventuri amoroase, la sfîrșitul căreia Paul (supraviețuitorul perfect în prima parte a
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în primul rând, drept conștiința ordonatoare a sensurilor lumii, instaurând, în același timp, o limpede și strictă geometrie a sentimentelor. (...) Luând act de destinul său, trasat în afara oricăror concesii de natură morală, poetul și-l va asuma cu un anume orgoliu, acționând în direcția fixată, reprimându-și orice tentație turbulentă: el devine parcă însăși vocea destinului, substituit nenumăratelor voci ale dezordinii universale, de aici, acel aer impersonal al rostirii înghețate în forme limpezi, corespunzătoare regimului ascetic, al spiritului, masca inflexibilă, de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
în revistă a tematicii ultimelor volume, din partea criticii. Astfel, același Dicționar general al literaturii române menționează: "Noile poeme, cele din Octombrie, noiembrie, decembrie (1972), Somnul din somn (1977) sau Ochiul de greier (1981), "evidențiază o oarecare umanizare a vocii, domolirea orgoliului intransigent. Fugind de "soarele nerușinat" ce dezvăluie "neroada furie a creșterii", poeta imaginează un teritoriu umbros și calm, în care "firul nopții dă colț și crește pur", iar "mirii unei lumi crepusculare" se pierd în natura primară. Elegia cunoașterii și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
tradiționale". (Carantină). Totuși, nu își abandonează semenii, cu care se identifică în permanență, dincolo de substratul estetic, intervenind un substrat etic. Luând act de destinul său trasat în afara oricăror concesii de natură morală, poetul și-l va asuma cu un anumit orgoliu, acționând în direcția fixată, reprimându-și orice tentație turbulentă: el devine parcă însuși vocea destinului său, substituit nenumăratelor voci ale dezordinii universale; de aici, acel aer impersonal al rostirii înghețate în forme limpezi, corespunzătoare regimului ascetic al spiritului, masca inflexibilă
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
tăcem. Despre Dumnezeu, orice discurs rațional, argumentații, demonstrații, este adesea de nedorit În plan educațional. Probabil că prudența este atitudinea cea mai corectă din punct de vedere teoretic. Despre Dumnezeu, este de preferat să tăcem. Dar cu smerenie și fără orgolii.* De dorit este să explicăm că transcendența este o dimensiune În care omul Își găsește propria sa umanitate, că nevoia de sacralitate ne distinge fundamental de restul viețuitoarelor, ne Împlinește Întru umanitate. Autori de deosebită autoritate, precum Mircea Eliade sau
Peripatethice by Sorin-Tudor Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/1800_a_3164]
-
nr. 44, p. 11. Dimitrie Cantemir. Divanul sau Gîlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul Sufletului cu Trupul. SOROHAN, Elvira. Călinescu în anul de "grație" 1948. În: Adevărul literar și artistic, 8, nr. 463, 1999, p. 11. SOROHAN, Elvira. Dimitrie Cantemir, orgoliul modelării umane. În: Analele științifice ale Universității "Al.I. Cuza" din Iași. Filosofie, 46, 1999, p. 7-11. SOROHAN, Elvira. G. Călinescu despre teatru. În: Dacia literară, 10, 1999, nr. 34, p. 3-5. SOROHAN, Elvira. G. Călinescu și programul Jurnalului literar
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
diferiți, pe atât de înrudiți prin geniul ironiei. Aș face-o în schimb pentru imaginea ironistului ce se degajă din prelegere și întru lauda ironiei, ca mod aparte de a combina tristețea cu umorul, inteligența fină cu prea-plinul umoral, sau orgoliul cu modestia. Dar nu negativității infinite a ironiei ar fi supus acest ironist, ci problematizării permanente pe care aceasta o presupune. Ar fi un ironist în sensul pe care îl dă Richard Rorty termenului, vorbind despre profundul și sănătosul sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
vrea să pedepsească prin mine și să descurajeze astfel, pentru totdeauna, categoria asta de tineri, care, născuți într-o clasă inferioară și oarecum apăsată de sărăcie, are norocul să dobîndească o educație bună și îndrăzneala să se amestece în ceea ce orgoliul bogătașilor numește societatea înaltă. Iată crima mea, domnilor, și ea va fi pedepsită cu atît mai multă asprime, cu cît, de fapt, nu sunt judecat de semenii mei. Nu văd pe băncile juraților nici un țăran mai înstărit, ci numai burghezi
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
în spate și-i hrănește; e un dialog perpetuu, care se repetă ca să dureze, care, dacă se schimbă, se schimbă la suprafață, dar, de fapt, continuă cu tenacitate, ca și cum s-ar afla în afara timpului și a eroziunii sale." Braudel opune orgoliului și libertății umane "realitatea profundă", "realitățile de bază ale Istoriei", pe care e în măsură să le descopere, să le dezvăluie grație economiei, sociologiei, geografiei. Cuvîntul "realitate" revine adesea în scrierile istoricului. Iată, spre exemplu, ce scrie despre noțiunea de
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
pe begonii sau cu spatele la zid, plecări bruște și neînțelegeri, parcurs care, în mod logic, ar trebui să deseneze un sclipitor, ironic, gurmand, dar banal roman adulterin. Ar însemna să nu ținem cont de geniul inventiv al lui Orsenna, al cărui orgoliu elitist nu e satisfăcut decît de legendă. Într-adevăr, după spusele lui Elisabeth, "doar timpul înnobilează adulterul. Acumularea anilor echivalează cu legitimitatea. O mare poveste de dragoste este mai întîi o poveste durabilă." Trebuie deci construită legenda, trebuie să te
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
resemnat și pervers absent ci a cititorului. În cazul de față, acesta ar da totul ca să se afle în altă parte, cu o carte mai "cuminte" între mîini și, în același timp, este sedus de ineditul situației și, pocnind de orgoliu creator, obnubilat de responsabilitatea sa de a da viață sau moarte personajului care îl imploră... nu face nimic. În orice caz, Roussy mizează pe această curiozitate maladivă, care ne face să mergem pînă la capăt, "debarasîndu-se" de autoritatea sa auctorială
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
putem găsi o teorie care să nu se supună realului, înseamnă că suntem salvați de prea marea "viclenie" a realității și că ideea poate exista, iar utopia mai poate trăi. Pentru aceasta, susține Baudrillard, trebuie ca teoria să manifeste un "orgoliu" nemăsurat față de viitor, să reprezinte o provocare adusă lumii și să devină un eveniment prin capacitatea sa de anticipare a lucrurilor viitoare (de altfel, despre Baudrillard ca patafizician s-au scris numeroase studii). O singură caracteristică este cu adevărat constitutivă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
În punctul care avea să-i inducă moartea fizică, pentru că nemurirea nu i-o vor putea lua. Nu, câtă vreme mai trăim noi cei care l-au iubit și prețuit, unii declarativ, În spațiul public, alții discret, În spațiul intim. Orgoliul lui Cezar nu a suportat să fie acuzat pe nedrept de o vină pe care el Însuși o aducea altora, aceea de a fi fost colaborator al securității. Și tocmai aceia l-au lovit mișelește, cu propriile lui arme. Coincidență
Atitudine. In: ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Ileana Andrei () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1443]
-
la această recunoaștere internațională. Am tot căutat „În sertar” o literatură de rezistență Împotriva comunismului care, evident, nu exista. Și de ce nu exista, domnilor? Vă spun eu, și puteți verifica: pentru simplu motiv că autorii acestei literaturi luptând, calcând pe orgolii, uneori pe suflet și-au publicat cărțile În plină teroare comunistă. Ei sunt adevărații scriitori din rezistență, ei, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Cezar Ivănescu, Nicolae Balotă. Cine nu a citit cărțile lor, să facă bine să le citească. Cu creionul
Atitudine. In: ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Ileana Andrei () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1443]
-
altfel decât omul de rând, de a fi barbar, asocial, automutilant (ca Van Gogh) sau nevrotic și suicidar: de a strânge mănunchi, din mai multe direcții, toate firele divergente ale anormalului și terifiantului european, devenite măsură a genialității în romantism, orgoliu și sfidare mai târziu etc. Artistul ca administrator al spaimei? Poate nicăieri nu se vede mai bine această (i)responsabilitate creatoare decât în lugubrul pariu intelectual sublim, dealtminteri... pe care l-a reprezentat romanul gotic englez, care l-a creat
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]
-
îmi psihanalizeze discursul exegetic, subliniind, probabil, o obsesie a pionieratului (dacă aș vrea să-i găsesc un corespondent ilustru, aș putea menționa aici acea idée fixe care stă la baza Simfoniei fantastice a lui Berlioz) și, corelativ, un reflex al orgoliului intelectual incisiv. Cu riscul de a le submina flerul detectivistic (și, prin aceasta, de a-i irita și mai mult), trebuie să precizez de la bun început că, de fiecare dată, am fost sincer interesat doar de complexitatea și de noutatea
Deimografia : scenarii ale terorii în proza românească by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1392_a_2634]