KorAP: Find »[drukola/base=postmodern & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...164 165 166 ...207 >

5,162 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

consideră că postmodernismul a deschis porțile unui "Disneyland" al culturii. Omul postmodern s-a plictisit de a fi persoană, acceptă confuzia între mască și fața umană. Comunicarea pe internet este o non-comunicare, fiind un nesfârșit joc al mesajelor anonime. Era postmodernă este a vidului existențial, cum consideră Gilles Lipovestky, o ultimă fază a democrației, la antipodul antropocentrismului creștin, ca atitudine iresponsabilă împotriva copiilor și adolescenților, lăsați pradă "plăcerilor", drogurilor, pornografiei, întoarcerii la semibarbarie. E condamnarea omului la depersonalizare, la încetarea dialogului

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
altceva. Din motive similare, pentru a limpezi lucrurile, sunt supuși unei analize lucide, atente, nuanțate și la obiect, Nichita Stănescu, poet asumat abuziv de postmoderniști, cu ignorarea unei părți semnificative a creației acestuia, sau Milan Kundera, revendicat insistent de criticii postmoderni de toate mărimile. Autorul Necuvintelor prin opera sa a întins o punte de trecere între două paradigme literare, fiind un poet de răscruce între modernism și transmodernism, dar neavând în opinia lui Th. Codreanu nici o legătură reală cu paradigma postmodernistă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
mai adesea Touraine, deși acesta încerca doar o depășire a împietririi în proiectul postmodernist în maniera în care Daniel Bell s-a despărțit de societatea post-industrială prin hiper-industrial. Bell nu greșește, în acest caz, definind postmodernismul (a se citi ideologia postmodernă, și nu curentul artistic omonim) prin modernism forte. Mai mult, prin hiper-modernitate, cercetătorul francez aruncă societatea în "post-social", adică descrie cu precizie și rafinament alunecarea într-un cadru în care actorii încetează a mai fi sociali, în care se întorc

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
la tradiție este prin avangardă. Prin întoarcere, nu se consumă posibilitățile autentice și se evită manierismul, dată fiind complexitatea reliefului axiologic al structurii spre care se transcede. Apelând la teme precum "Transmodernismul", "Transmodernitatea" sau "Acțiunea transmodernă", revista transilvană depășește criza postmodernă de luciditate și prin apel la structurile tradiționale de valori, abandonate în urma cutremurului ideologic optzecist. Un lucru similar se petrece și cu Theodor Codreanu. Un cunoscător de nuanță al sistemului tradițional de valori, al culturii române, profesorul din Huși reușește

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
conglomerat valoric autentic, tradițional. Această pseudocultură de compoziție (în contextul în care civilizația impune subcultura fără frontiere) nu face altceva decât să decupeze din marile opere fragmente care, odată supuse adiției, nu pot conferi decât dimensiunea de kitsch a complexului postmodern. Remarcabilă, așadar, continua raportare a cercetătorului la cultura română. În sensul demonstrării preexistenței nucleului germinativ autohton, în sensul demonstrării inutilității importului de formă pentru a îmbrăca un conglomerat rigid și găunos, alcătuit nu din structuri dinamice, funcționale, interrelaționând, ci din

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
fiecare fragment se acceptă în relație în funcție de modul de "așezare" în această mixtură, adică într-un cadru al indiferenței sub raportul constituirii unui sistem valoric legat de o cultură. Theodor Codreanu condamnă situarea în afara valorilor de altfel, ceea ce în acțiunea postmodernă înseamnă negarea de sine! adică acceptarea sfârșitului prin modernism forte și propune o raportare constantă la un sistem de valori care nu poate aluneca în degradare axiologică, chiar dacă cei dedați deconstrucției utilizează poate cel mai "dăunător" instrument al filosofiei, bisturiul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
privită ca amuzament, joc și/ sau simulacru. Iar meritul lui Theodor Codreanu este acela de a dezvălui că stadiul degradării organice (adică ceea ce e perceput ca amuzament, joc și/ sau simulacru) este necesar în depășirea crizei de identitate (a schizoidului postmodern) și de luciditate. Cosmosul modernității pozitiviste, rigide (în termenii lui Vattimo) este înlocuit treptat de haosmos: "o perpetuă "deconstrucție", ca să mă exprim în jargonul postmodernist, adică eufemistic, iar de-a dreptul spus, e distrugere, descompunere, marș entropic către nimic" (p.

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
fragmentelor, o acțiune recuperatorie autodistructivă: haosmosul este destinația finală a unui marș forțat autodistructiv și nu destinația firească, în parcursul natural spre tot. Negarea (ca stare psihologică) nu poate fi, în contextul dat, decât o posibilă "vindecare" de identitatea multiplă postmodernă: ea oferă condițiile ruperii de traiectul impus, spre haosmos, prin însăși posibilitatea accederii spre antropologia creștină amintită. La Nietzsche Dumnezeu nu moare: el este deja mort. Iată de unde intenția de interpretare a universului complex, haotic, fragmentar rezultant nu printr-o

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
a găsit 25. Și transmoderniștii vestici ne oferă o tablă de distincții între valorile moderniste/ postmoderniste și cele transmoderniste" (p. 184-185). Este, firesc, o capcana de genul celei în care a picat în 1978 Ihab Hassan, trasând cele 11 caracteristici postmoderne și pe care a conștientizat-o abia în 2002, când le-a redus la două, dinamice și autocontradictorii, posibil de grupat chiar în spatele unui mixonim: indermanence = indeterminacyțimmanence. "Legiferarea" cadrului transmodern fluid nu este eroare decât privind prin ochelarii de cal

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
dorindu-se reacție la comunism, chiar cutremur (a se vedea asocierea făcută între data de 3 martie 1977, a înființării Cenaclului de Luni și cea de 4 martie 1977, a mișcării tectonice cu efecte devastatoare în România), odată ce îmbracă masca postmodernă, optzecismul se apropie de ideologia stângii americane. Cu alte cuvinte, ia naștere o stângă culturală ca reacție la regimul cultural stângist! Iar autorul subliniază chiar acest aspect: realizarea unei sincronizări între ideologiile stângiste ale "proletariatului român" și intelighenției americane. Mai

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
revoluție, afirmă Codreanu, postmoderniștii români au fost interesați de ocuparea instituțiilor culturale, iar abia după 1995 au început ofensiva pe planul conceptelor, clasicizând ceva ce încă nu-și făcuse apariția în peisajul literar autohton: postmodernismul. Mutantul optzecist recurge la masca postmodernă și la operație estetică; în acest context, realitatea spațiului românesc este "tradusă" în termenii postmodernității, născându-se astfel un postmodernism "haosmic", prin replieri "relativiste" într-o postmodernitate malignă și retrogradă. Prin intermediul optzeciștilor, postmodernismul românesc ia forma refluxului unei societăți în

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
neschimbate în același timp, părțile ecuației fiind foarte importante aici, căci metamorfoza trebuie produsă, acomodată, pe când principiile de bază ale tradiției, sursa identității și sacralității rămân aceleași" (p. 193). Urmărind astfel cele patru coordonate implicite tradiție/tradiționalism, modern/ism/itate, postmodern/itate/ism transmodern/ism, mai ales prin prisma metaistorică, decât istorică propriu-zisă (și prin intermediul teoriilor lui Francis Fukuyama), trebuie să înțelegem că acestea presupun o ambivalență specifică, în sensul că, luate în considerare în perechi, sunt atât antagonice, cât și

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
punct trebuie să recurgem, odată cu scriitorul Codreanu, la autoritatea eminesciană, respirația filosofico-literară din opera de căpătâi Modelul ontologic eminescian regăsindu-se inevitabil și în această scriere. Unii critici, puțini ce-i drept, s-au încumetat să îl considere pe Eminescu postmodern, mai ales datorită unei hermeneutici subtile a prozelor marelui poet; iată că autorul nostru are îndrăzneala să afirme că "Luceafărul", c'est-à-dire Eminescu ar fi mai mult decât atât, chiar transmodern. Originalitatea considerațiilor din acest studiu este dovedită, de exemplu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
dintotdeauna o falie între postmodernismul de import și lipsa suportului postmodernității la noi, nu neapărat în lipsa formelor culturale, însă atingând, cel puțin în literatură, o adevărată perioadă manieristă care persistă încă (v. Mircea Cărtărescu, cel care amintea de democratizarea culturală postmodernă); un alt paradox ar fi legătura dintre postmodernism și noul tip de nomadism global, inserat în așa-zisa liberă circulație; alt aspect surprinzător este tocmai faptul că postmodernismul este, în esență, antieuropean. Dacă Th. Codreanu face în mod frecvent elogiul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
eul dictatorial, transcendența goală, fantezia neîngrădită, maladiv ostentativ. Concentrarea industrială în mari concerne internaționale, sprijinite de națiunile puternic dezvoltate economic și financiar care doresc transformarea restului lumii în piață de desfacere (globalism), a condus la configurarea altei epoci istorice, denumită postmodernă. Antropocentrismul postmodernist stipulează: ateismul/ moartea lui Dumnezeu, abandonarea sacrului, moartea națiunilor, așezând omului concret în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al ființei sale, trăind un gol istoric, în spatele său și al lumii stă nimicul/neantul. Și totuși

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al ființei sale, trăind un gol istoric, în spatele său și al lumii stă nimicul/neantul. Și totuși postmoderniștii îl proclamă fericit, fiind lipsit de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/subom întrucât tradițiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eternitatea ei este o iluzie. Adevărul și metafizica sunt forme goale, măști de muzeu. Postmodernismul apare ca o

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
un om periferic/subom întrucât tradițiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eternitatea ei este o iluzie. Adevărul și metafizica sunt forme goale, măști de muzeu. Postmodernismul apare ca o formă goală, sterilă, chiar inumană. Lumea postmodernă nu e nici măcar haos ci haosmos, afirmă Theodor Codreanu. Alvin Toffler apreciază că întâi omul s-a raportat la Dumnezeu, apoi la univers și acum la sine însuși. Azi Occidentul a pierdut tradiția pe care ar putea să o reînvețe

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
că întâi omul s-a raportat la Dumnezeu, apoi la univers și acum la sine însuși. Azi Occidentul a pierdut tradiția pe care ar putea să o reînvețe din Orient. Guénon consideră că trebuie recuperată Tradiția primordială a Omenirii. Poezia postmodernă a fost inițiată în America, prin anii 50-60, de către: Generația Beat (Allen Ginsberg, Jack Keronac, Lawrence Ferlinghetti), Școala de poezie de la New York (Frank O'Hara) și Colegiul scriitoricesc de la Black Mountain (Charles Olson). La început, curentul postmodernist era foarte virulent

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
a fost îmbrățișat cu entuziasm de tinerii grupați în jurul revistei "Aisberg", în anul 2005 marcându-se al doilea manifest al transmodernismului, la Cluj-Napoca, după care s-a instaurat liniștea transilvană. În schimb, gorjeanul Ion Popescu-Brădiceni a sintetizat tabla valorilor moderne/postmoderne și transmoderne, devenind un fervent teoretician al transmodernismului. Transmodernismul este un curent tot mai activ și în Occident, de pildă, în America, Paul H. Ray consideră că există 3 tipuri de percepție a lumii: tradițională, modernă, transmodernă. Transmodernismul e considerat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
pe Eminescu, Bacovia și Caragiale? Stilul, metafizica stărilor și întâmplărilor, dar, deasupra tuturor, raționalitatea operei. Abundă, în text, observațiile pe marginea lecturilor de formare ca scriitor și intelectual, începând cu autorii clasici ai antichității, trecând prin marea literatură modernă și postmodernă, națională și universală, și sfârșind cu literatura Noului Roman Francez sau literatura română a anilor 60-70. Surprind observațiile de fond pe care le face criticul în devenire, legate fie de stil, fie de construcție și chiar încercări ale viitoarei sale

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
subjugarea "celuilalt" cu orice preț. După legendă, Dumnezeu l-a alungat pe om din rai; acum, în apocalipsă, a venit rândul "omului", cultivat, ales și elitist, să-l izgonească pe Tatăl ceresc, fie și din propria-i zidire. Epoca modernă (postmodernă?) trăiește sub "terorismul minorităților", este de părere autorul cărții A doua schimbare la față (p. 29). Când românii au tras câteva semnale de alarmă în acest sens, cu decenii în urmă, situația dovedindu-se a fi generală și străveche, li

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o nouă filosofie a istoriei, comparabilă cu cele câteva contribuții majore aparținând unui A.D. Xenopol, în secolul al XlX-lea, sau unor Raymond Aron și Arnold Toynbee, în al XX-lea. În esența ei, teoria lui Neagu Djuvara era una postmodernă, dar și cu indici de transmodernitate, depășind ca și cei amintiți, hegelianismul de dreapta, ca și pe cel de stânga, al materialismului dialectic și istoric, ultimul pariind pe un progres linear în istorie, pornind de la un fundament economic." Nu ne

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Co.) care, prin intermediul unui ideolog ca Silviu Brucan, a deturnat soarta poporului român, provocând o "nouă schimbare la față". Una extrem de periculoasă întrucât periclitează chiar nucleul dur al ideii naționale. Vorbind despre "ofensiva perifericilor", Theodor Codreanu răstoarnă deconstrucțiile și demitizările postmodern de tip Patapievici, Boia, Negrici subliniind că, de fapt, reacționarismul de care este acuzat tot mai insistent Eminescu înseamnă, de fapt, salvarea ideii naționale. Re(a)dus la intenția sa originară (pe care i-o atribuia poetul însuși) conceptul definește

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
ambele mâini la cățăratul în copaci. Transfigurat, cățăratul "la două mâini" se vede bine în comerț cu o mână dai, cu cealaltă iei. "Această senzație stranie, remarcă Th. Codreanu, a unui comercialism estetic o lasă și Istoria... manolesciană, reflex al postmodernei culturi de consum. O mână oferă "valori", "lista lui Manolescu", pe când cealaltă, (...) "înșfacă spre îngurgitare neantizantă autorii indezirabili. Așa ne explicăm nuanțarea "importanței" celor care lipsesc din scrierea manolesciană: lista negativă, făcută invizibilă, ca ucidere ritualică" (p. 19). Marea noutate

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
diferite până la a fi incompatibile. Nicolae Manolescu este promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi, în agonie, pe când Harold Bloom reprezintă ethosul transmodernității, direcția filosofică dinspre care vine fiind neoconservatorismul american, ostil față de ceea ce autorul numește Școala resentimentului, oglindă a mentalității postmoderne politically correct. De aici s-a născut straniul hibrid care este Istoria critică a literaturii române. Simțind riscul, Nicolae Manolescu a inventat metoda scrierii la două mâini, ceva de felul struțocămilei cantemiriene. Singurul element, aparent comun, este esteticul, care e

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]