5,344 matches
-
anul 643, iar în anul 639 începe o campanie de cucerire a Egiptului ce se încheie în anul 642 prin cucerirea Alexandriei. Al-As a fost cel ce a construit pentru prima dată o moschee în Egipt și primul oraș musulman, Al-Fustat. Când a fost fondat Imperiul Omeiaid în 661, islamul avea deja o influență puternică în Peninsula Arabă, abia la mijlocul secolului expansiunea musulmană în Asia Centrală începe să încetinească. 'Abn al-Malik (685-705) este cel ce adaugă moneda musulmană și impune arabă
Expansiunea musulmană () [Corola-website/Science/320218_a_321547]
-
-As a fost cel ce a construit pentru prima dată o moschee în Egipt și primul oraș musulman, Al-Fustat. Când a fost fondat Imperiul Omeiaid în 661, islamul avea deja o influență puternică în Peninsula Arabă, abia la mijlocul secolului expansiunea musulmană în Asia Centrală începe să încetinească. 'Abn al-Malik (685-705) este cel ce adaugă moneda musulmană și impune arabă că limba administrativă. Astfel toate actele în limba persana sau în limba greacă vor fi transcrise în arabă. Islamul s-a raspandit foarte
Expansiunea musulmană () [Corola-website/Science/320218_a_321547]
-
și primul oraș musulman, Al-Fustat. Când a fost fondat Imperiul Omeiaid în 661, islamul avea deja o influență puternică în Peninsula Arabă, abia la mijlocul secolului expansiunea musulmană în Asia Centrală începe să încetinească. 'Abn al-Malik (685-705) este cel ce adaugă moneda musulmană și impune arabă că limba administrativă. Astfel toate actele în limba persana sau în limba greacă vor fi transcrise în arabă. Islamul s-a raspandit foarte repede și în Africa de Vest, în Ghana, fiindcă ei aveau nevoie de ajutorul musulmanilor pentru
Expansiunea musulmană () [Corola-website/Science/320218_a_321547]
-
Războaiele bizantino-arabe reprezintă o serie de conflicte din perioada 634 - 1180 între Imperiul Roman de Răsărit) și califatele arabe. Conflictele au început în timpul primelor cuceriri musulmane ale Califatului Rashidun și ale Califatului Omeiad și au continuat sub forma unor lungi lupte de frontieră până la începutul cruciadelor. Ca rezultat, bizantinii au pierdut multe teritorii, iar Levantul, Mesopotamia și Africa de Nord au fost cucerite de către arabi. Prelungirea și escaladarea
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
Islam). Potrivit lui Howard-Johnston atacul arab "era asemănator cu un tsunami uman". Potrivit lui George Liska, "inutilul și prelungitul conflict bizantino-persan a netezit calea Islamului". La sfârșitul anilor 620, profetul Mohammed a reușit să unifice o mare parte din Arabia sub conducere musulmană. El a fost conducătorul arabilor când au avut loc primele hărțuieli între musulmani și bizantini. La câteva luni după ce Heraclius și generalul persan Shahrbaraz au convenit asupra condițiilor de retragere ale trupelor persane din provinciile est-bizantine ocupate în 629, trupele
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
Mohammed a murit în 632 și a fost urmat de Abu Bakr, primul calif și liderul de necontestat al întregii Peninsule Arabe după succesul din războaiele civile din 632 și 633, succes care a dus la consolidarea unui stat puternic musulman în întreaga peninsulă. Conform biografilor musulmani, Mohammed (după ce a primit informații că forțele bizantine au fost concentrate în nordul Arabiei cu intenția de a invada Peninsula Arabică) a condus o expediție la nord de Tabuk (astăzi în nord-vestul Arabiei Saudite
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
a fost urmat de Abu Bakr, primul calif și liderul de necontestat al întregii Peninsule Arabe după succesul din războaiele civile din 632 și 633, succes care a dus la consolidarea unui stat puternic musulman în întreaga peninsulă. Conform biografilor musulmani, Mohammed (după ce a primit informații că forțele bizantine au fost concentrate în nordul Arabiei cu intenția de a invada Peninsula Arabică) a condus o expediție la nord de Tabuk (astăzi în nord-vestul Arabiei Saudite), cu intenția de a ataca armata
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
într-adevăr a avut loc, reprezintă prima expediție arabă împotriva bizantinilor, expediție care însă nu a dus la o confruntare militară. Cu toate acestea, nu există nicio relatare bizantină contemporană a expediției spre Tabuk și majoritatea detaliilor provin din surse musulmane mult mai târzii. S-a afirmat că există o singură sursă bizantină care face o posibilă referire la Bătălia de la Mu'tah, bătălie tradițional datată în anul 629, dar acest lucru nu este sigur. Arabii musulmani, după 634, au învins
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
detaliilor provin din surse musulmane mult mai târzii. S-a afirmat că există o singură sursă bizantină care face o posibilă referire la Bătălia de la Mu'tah, bătălie tradițional datată în anul 629, dar acest lucru nu este sigur. Arabii musulmani, după 634, au învins pe gassanizi și au cucerit Levantul, Egiptul și Persia. Generalii cu mari succese au fost Khalid ibn al-Walid și 'Amr ibn al-'As. În Levant, armata Califatului Rashidun a dus lupte cu o armată bizantină formată
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
imposibilitatea de a conduce personal armatele sale pentru a rezista cuceririlor arabe din Siria și Palestina în 634. Într-o bătălie de lângă Ajnadayn, în vara anului 634, armata Califatului Rashidun a obținut o victorie decisivă. După victoria de la Fahl, forțele musulmane au cucerit Damascul în 634 sub comanda lui Khalid ibn Walid. Replica bizantină a fost strângerea și trimiterea numărului maxim de trupe disponibil sub comanda unor generali iscusiți, inclusiv Theodore Trithyrius și generalul armean Vahan, pentru a-i înlătura pe
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
Califul Umar (Omar) a fost urmat la domnie de Uthman ibn Affan (Othman). În timpul acestuia, arabii au stăpânit Armenia, Cipru și întreg Iranul, care au fost alipite imperiului islamic în creștere; Afganistanul și Africa de Nord au suferit invazii majore, iar incursiunile musulmane pe mare au fost din Rodos până pe coastele sudice ale Peninsulei Iberice. Marina bizantină a fost învinsă în estul Mării Mediterane. Prima incursiune în Africa de Nord a fost ordonată de către califul Uthman bin Affan în 647. Mărșăluind din Medina, Arabia, 20
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
uzurpatorului Gregorios întreaga Africa de Nord a fost cucerită de Califatul Rashidun căreia i-a plătit tribut, devenind astfel un stat vasal pentru musulmani. Campania a durat cincisprezece luni și armatele lui Abdallah s-au întors în Egipt în 648. Toate cuceririle musulmane au fost întrerupte datorită unui război civil între facțiunile rivale arabe care a dus la uciderea califului Uthman ibn Affan în 656. El a fost înlocuit cu Ali Ibn Abi Talib, care la rândul său a fost asasinat în 661
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
cu succes mai bine de un an. Dar arabii trimit întăriri, astfel încât ei capturează Alexandria în 641. Bizantinii adună o flotă și în 645 orașul le reaparține. Dar musulmanii au recucerit orașul în 646 în bătălia de la Nikiou, completând cucerirea musulmană a Egiptului. Astfel s-au încheiat 975 ani de dominație greco-romană asupra Egiptului. Egiptul a fost ocupat doar la un deceniu după cucerirea sa de către Imperiul Persan condus de Khosrau al II-lea (616-629 d.Hr.). Împăratul Heraclius a recapturat
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
Amorion. Unitatea internă a statului bizantin era slăbită, la fel ca și legăturile lui cu Occidentul. Aceasta a fost cauza pentru care insula Creta a ajuns în mâinile sarazinilor în 824, devenind un emirat, iar Sicilia a fost sub stăpânire musulmană pentru o perioadă de 75 de ani. Folosind Tunisia ca rampă de lansare, arabii au început să cucerească orașele Palermo în 831, Messina în 842 și Enna în 859. Pacea religioasă a început în imperiul bizantin odată cu apariția dinastiei macedonene
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
siriacă, care, deși sunt scurte și concise, sursele acestora rămân necunoscute. Kaegi concluzionează că cercetătorii ar trebui să supună tradițiile bizantine unui riguros control critic pentru că „"ele conțin erori și nu pot servi ca un etalon standard în fața tuturor surselor musulmane care pot fi verificate cu încredere"”. Printre cele câteva surse latine de interes se numără o istorie din secolul al VII-lea scrisă de Fredegar și două cronici spaniole din secolul al VIII-lea, toate acestea se bazează pe unele
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
interes se numără o istorie din secolul al VII-lea scrisă de Fredegar și două cronici spaniole din secolul al VIII-lea, toate acestea se bazează pe unele tradiții istorice bizantine și orientale. În ceea ce privește acțiunea militară bizantină împotriva primelor invazii musulmane, Kaegi afirmă că „"tradițiile bizantine... încearcă să nu dea vina pe Heraclius pentru dezastru și deviază această responsabilitate către alte persoane, grupuri și lucruri"”. Gama largă de surse non-istorice bizantine este vastă: ele variază de la papirusuri folosite la predici (cel
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
a lui George Pisida), corespondențe, tratate apologetice, manuale militare (în special "Strategikon" începutul secolului al VII-lea) și alte surse non-literare, cum ar fi epigrafie, arheologie sau numismatică. Nici una dintre aceste surse nu conțin vreo relatare coerentă despre oricare campanie musulmană de cucerire, dar unele surse conțin detalii neprețuite care nu apar nicăieri în altă parte.
Războaiele Bizantino-Arabe () [Corola-website/Science/320205_a_321534]
-
(29 martie 1831-5 iunie 1832) a fost o revoltă a aristocraților bosniaci musulmani, în frunte cu Husein Gradaščević împotriva reformelor Sultanului Mahmud al II-lea al Imperiului Otoman. Nemulțumiți de scăderea puterii pașilor locali și, mai ales, de acordarea, în urma tratatului de la Adrianopol, de autonomie și de teritorii Serbiei, liderii bosniaci au strâns
Marea Revoltă Bosniacă () [Corola-website/Science/321073_a_322402]
-
teritoriale aveau să fie în centrul agendei partidului. Pavelić credea că noul stat croat trebuie să conțină mare parte din Bosnia și toată Dalmația. Pavelić și partidul său au susținut că Croația deja îi învinsese pe nomazii estului și pe musulmanii turci. Noul lor obiectiv era cel de a scăpa țara de slavii estici și de comunism. În Croația au fost înființate circa 24 de lagăre de concentrare, dintre care cele mai violent a fost cel de la Jasenovac, unde aliații au
Ante Pavelić () [Corola-website/Science/321101_a_322430]
-
în vreme ce cea arabă era în principal rurală (68,3%) . Istoricul Rashid Khalidi consideră că societatea arabă palestiniană, deși era depășită de emigranții evrei, era la fel de puternic dezvoltată ca alte societăți arabe și mai dezvoltată decât un număr de comunități naționale musulmane. Palestina s-a dezvoltat în timpul mandatului britanic atât din punct de vedere economic cât și din punct de vedere cultural. În 1919, comunitatea evreiască a întemeiat un sistem centralizat de învățământ, iar în anul următor a înființat Adunarea Reprezentanților, Consiliul
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
târziu Universitatea Ebraică din Ierusalim. În timpul mandatului britanic, funcția „muftiului Ierusalimului”, a cărei autoritate era limitată în mod tradițional la o regiune geografică restrânsă, a fost modificată în „Marele muftiu al Palestinei. În plus, a fost creat un „Consiliu Suprem Musulman”. Acest consiliu a fost împuternicit să se ocupe de administrarea așezămintelor religioase islamice, numirea cadiilor (judecătorii religioși) și a muftiilor locali. În timpul perioadei otomane, aceste sarcini cădeau în sarcina birocrației de la Constantinopol. Britanicii au preferat ca, în ceea ce-i privește
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
și începutul celui de-al patrulea, diferite facțiuni ale societății palestiniene, în special tinerii, au ajuns să fie deziluzionați de diviziunile și ineficiența elitelor arabe și s-au angajat în acțiuni antibritanice și antisioniste, organizate de grupuri precum Asociația Tinerilor Musulmani. Nemulțumirea populației arabe a dus la apariția mișcărilor radicale naționaliste ca, de pildă, Partidul Independenței ("Hizb al-Istiqlal"), care propovăduia boicotarea britanicilor după modelul Partidului Indian al Congresului. Cele mai radicale facțiuni ale arabilor, ca Mâna Neagră, au ales (calea acțiunilor
Mandatul britanic pentru Palestina () [Corola-website/Science/321129_a_322458]
-
se referă în mod precis la un sistem separat de curți de justiție având ca obiect legile fiecărei minorități. Aceste curți permiteau autoguvernarea juridică, cu o implicare neînsemnată din parte organelor juridice otomane, atâta vreme cu nu erau implicați subiecții musulmani (în schimb, dacă un musulman era implicat, se aplica tuturor protagoniștilor legea islamică Șaria ; când un membru al unui miliet nemusulman comitea o infracțiune împotriva membrului unui alt miliet nemusulman, se aplica legea părții vătămate). În conformitate cu conceptul otoman, supușii sultanului
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
era și calif. Legea otomană nu recunoștea noțiuni precum etnia sau cetățenia. Aceasta făcea ca toți musulmanii, indiferent de etnie, să se bucure de aceleași drepturi și privilegii cu restul musulmanilor. S-a spus chiar că, în aceste condiții, arabii musulmani au considerat Imperiul Otoman ca un Imperiu Islamic renăscut. Cu toate aceste, în ciuda faptului că sus-numitul califat a jucat un rol foarte important în istorie, existența reală a acestor sentimente ale arabilor poate fi pusă la îndoială cu mult timp
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]
-
iar Egiptul a fost practic independent încă de la începutul secolului al XIX-lea. Credințele ¬considerat deviante de către islamul ortodox al califatului, așa cum au fost șiiții, alauiții, aleviții și iezidiții, nu aveau un statut oficial și erau considerate parte a milletului musulman. În schimb, druzii sincretici din Muntele Druz și Munții Liban s-au bucurat de autonomie de tip feudal. Aceste grupuri erau diseminate pe tot cuprinsul imperiului, cu minorități semnificative în cele mai multe dintre orașele importante. Autonomia acestor grupuri era imposibil de
Millet (Imperiul Otoman) () [Corola-website/Science/321214_a_322543]