4,863 matches
-
atâția ani din lipsă de intimitate cu mine însămi și-a dat drumul. Bocesc senin pe toți cei pierduți, în sfârșit. Simt cum abia acum sunt destul de coaptă și de singură să îmi dau drumul valurilor largi de lacrimi care scaldă draguri și spală tristeți. Tocmai citisem mult și cu sens, se închega ceva și când colo, fișierul cu titlul structura cărții nu mă mai lăsa deloc să intru în el. De ce oare? Poate că drumul e greșit, încă nu știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
mele de peste Atlantic sunt cu adevărat alianțe de suflet și de minte. Acum și amintirile mele cu apele Atlanticului sunt mult mai personale. A existat episodul fabulos anterior cu Mary Daly și ziua aceea de august, 1998, când ea se scălda în ocean într-un loc sălbatic și pustiu, înconjurată de pescăruși, iar eu cu greu vâram câte un deget în apa foarte rece, mulțumindu-mă să savurez la soare un alt vis pe care nici nu am apucat să îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
Andrei. Pe acel loc de plajă ne-am întors în 31 decembrie să sărbătorim Anul Nou după ora românească, întorși către Evropa. A fost suprarealist, un revelion în apele oceanului, cântând plugușorul și sorcova în costume de baie, în timp ce ne scăldam. Poate că este singura dată în viață când va să fie așa, dar uite că a fost cu putință. Iar eu am redescoperit cât de dragă, de adânc încastrată în afectele și celulele mele îmi este marea. Oceanul ca mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
-mă să o ușureze Dumnezeu. Descopăr tot timpul în mine o sensibilitate pe care am înăbușit-o fie sub raționalitatea workoholism-ului, fie sub pustietatea arsă a depresiei. Mă trezesc adesea, așa cum m-am trezit din prima lună, cu lacrimi calde scăldându-mi obrajii, fie că îmi vine câte un gând la ceva sau cineva de care mi se face dor, inclusiv de cei duși, tot mai mulți, din păcate. Poate că această lungă biruință a sensibilității a fost posibilă din cauză că eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
torn în ea niște ulei de baie de-al lui Trish, după care mă scufund în apa parfumată și mă întind pe spate fericită. De vis. Am să stau aici până mă uită Dumnezeu. Închid ochii, lăsând apa să-mi scalde umerii și timpul să plutească pe lângă mine în fuioare lungi. Cred că am ațipit chiar, o vreme. În viața mea n-am petrecut atâta timp în baie. În cele din urmă deschid ochii, iau un prosop și ies din cadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
nenorocirii și a suferințelor mele. Îți spun mai târziu. Mergem mai departe, trecând peste un zid vechi de piatră acoperit cu trandafiri cățărători. Și când trag în piept mirosul delicios, mă simt brusc mult mai ușoară ; aproape euforică. Strada e scăldată de lumina blândă a serii și ultimele raze de soare îmi încălzesc umerii. Îți stă foarte bine cu părul așa, apropo, zice el. — A, mersi. Îi zâmbesc nonșalantă. Nu e mare lucru. Fâl. Trecem podețul și ne oprim să privim
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
bine. Încerc să zâmbesc. Sunt doar un pic obosită. Deschid ușa ca să cobor și ca să scap de privirea lui. Închid ușa în urma mea, fac câțiva pași în față și mă uit în jur. Ne aflăm într-un soi de curte, scăldată în soarele asfințitului. În dreapta e o casă cam dărăpănată, cu o tăbliță pe care scrie DE VÎNZARE. În față sunt șiruri întregi de sere, ce sclipesc în lumina blândă a soarelui. Sunt parcele pline cu rânduri de legume, e o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
cea de toate zilele, fie dintr-un punct de vedere pur teoretic, fie din perspectiva consecințelor lor practice. Să nu credem totuși că spiritul câinilor e ca un nor de vreme bună care trece ușor, ca o dimineață de primăvară scăldată într-o lumină suavă, ca un eleșteu de grădină pe care plutesc lebede albe, dacă ar fi așa n-ar începe Găsit să scheaune, brusc, jalnic, Și eu, și eu, spunea el. Pentru a răspunde la o asemenea dezlănțuire a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
de ieri întins peste gunoiul de fiecare zi, gunoiul de mâine grămădit peste gunoiul de azi, aici ar fi suficienți și ochii obișnuiți ca să convingă și sufletul cel mai mulțumit să pună la îndoială norocul în care presupunea că se scaldă. După Centura Industrială, pe șosea, pe terenurile pustii ocupate de barăci, se vede un camion ars. Nu e nici o urmă a mărfurilor pe care le transporta, doar câteva resturi de lăzi, împrăștiate și înnegrite, fără inscripții despre conținut și proveniență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
văzut decât livezi dese și pâraie repezi. Apoi, ici și colo, avântarea unui minaret de cărămidă, o cupolă cizelată de umbră, albeața unui zid de foișor. Și, pe malul unei bălți dezmierdate de sălcii plângătoare, o femeie goală care se scălda, cu părul În bătaia părul vântului arzător. Oare nu această viziune de paradis a vrut s-o evoce pictorul anonim care, cu mult mai târziu, s-a apucat să ilustreze manuscrisul Rubaiatelor? Oare nu tot pe ea o păstrează În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
tot pe ea o păstrează În gând Omar, În vreme ce e condus către cartierul Asfizar, unde Își are reședința Abu Taher, cadiul cadiilor din Samarkand? Și-n sinea lui, Își spune neîncetat: „Nu voi urî acest oraș. Chiar dacă femeia care se scălda nu e decât o vedenie. Chiar dacă realitatea poartă chipul omului cu cicatrice. Chiar dacă această noapte răcoroasă se vădește a fi cea din urmă pentru mine“. II În imensul divan al judecătorului, chipul lui Khayyam ia culoarea fildeșului În lumina candelabrelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
să vorbească În șoaptă, neguțătorii și mușteriii sunt niște actori mascați, niște dansatori somnambuli. Omar merge pe orbecăite, când la stânga, când la dreapta, se teme să nu cadă sau să nu-și piardă cunoștința. Pe neașteptate, dă peste o piațetă scăldată În lumină, adevărată poiană În junglă. Soarele viu Îl biciuiește; Își revine, respiră. Ce i se Întâmplă? I s-a propus paradisul Înlănțuit de infern, cum să spui da, cum să spui nu, cu ce obraz să te arăți din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
Vorbim curând! Pun receptorul jos și‑mi îngrop capul în mâini. — Ce mă fac? zic deznădăjuită. Ce mă fac, Suze? Nu pot să le spun c‑am fost dată afară. Pur și simplu nu pot. Spre iritarea mea, simt lacrimile scăldându‑mi ochii. Sunt așa de mândri de mine. Și eu nu fac altceva decât să‑i dezamăgesc tot timpul. — Ba nu‑i dezamăgești! se oțărăște Suze la mine. N‑a fost vina ta că ăia de la Cafeaua de dimineață au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
ar face mare plăcere să‑ți fiu de... — Nu. Nu, mersi. Îi zâmbesc. Serios. Se lasă tăcerea în timp ce ne bem cafelele. Un fascicul de raze de iarnă pătrunde prin fereastră și eu închid ochii, lăsând căldura lor liniștitoare să îmi scalde fața. — Se întâmplă și la case mai mari, zice Tarquin cu înțelegere. Monty, unchiul nostru cel țicnit, mereu o lua razna, nu‑i așa, Suze? — Dumnezeule, ai dreptate! Tot timpul! zice Suze. Însă mereu revenea pe linia de plutire, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
al doilea cocon atârna din plafon, diferit de cel al lui Dallas în privința culorii și texturii. Era mai mare și mai întunecat. Era Brett! Se întoarse spre nefericitul prizonier. ― Vă scot eu de aici! (Ea murmură aceste cuvinte, cu fata scăldată în lacrimi.) Repunem "autodocul" în funcțiune și... Nu putut spune mai mult din cauza emoției care o gâtuia. Își aminti analogia pe care o făcuse Ash între creatură și un păianjen. Oul crescând în vintrele păianjenului paralizat, conștient de ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
cioburile unui vas sînt mărturii ce ne Învață mai mult despre noi Înșine decît despre cei vechi. CÎteodată mă simt și eu unul din acele spirite nordice care au urmărit fantomele Eladei pentru a se bucura de lumina luxuriantă ce scaldă ruinele. Și aici pe țărm pîndesc zilele Însorite cu o voluptate ce contrazice călătoriile polare visate În adolescență. Atunci nu-mi mai doresc nimic. Mă copleșește atîta soare și mă Învinge. Mă cuprinde o oboseală luminoasă și Îmi imaginez fericirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
consimțit niciodată că drumul spre adevăr Între două puncte ar putea fi și altul decît linia dreaptă. Apoi, adevărul nu este un ideal prin excelență mediteranean. Însă claritatea este. Aventura lui Tezeu Îmi apare astfel ca un efort de a scălda În lumină misterul labirintului, chiar dacă acest mister rămîne intact. Întrebările sînt anulate nu prin răspuns, ci prin faptul că sînt rostite În plin soare. În definitiv, ce altceva Înseamnă și ceasurile cînd marea limpede Îmi neagă orice tristețe și sînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
Golgotă. Cu puțina fantezie, aș putea auzi În această noapte cum lumea se umple de zgomotul stîncilor ce se rostogolesc. Problema este ce semnificație dăm termenilor și dacă voi ști să mă bucur suficient de ideea că același munte e scăldat dimineața de lumină pînă la limita morții unde, desigur, orice stîncă se oprește. Și iată paradoxul. Sisif nu trebuie să dorească să rețină stînca În vîrf. Unica lui speranță e ca stînca să se rostogolească din nou. Atunci are dreptul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
istoria rătăcirilor lui Ulise a fost spusă pentru a i se Întoarce spatele, pentru a descoperi ceea ce o neagă. După cum, singurul lucru care m-a deconcertat În frescele de pe plafonul Capelei sixtine a fost lipsa de ambianță. Trupurile nu se scaldă acolo În peisaj. N-au nevoie de atmosferă. SÎnt suspendate parcă În gol, atît de orgolioase, Încît trăiesc singure, ca statuile, În lumina iradiată de carnea lor. Valurile mă izbesc de aceleași idei. Nu pot să spun că mă surprinde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
lui. Și tot pe el să-l răstignim de o moară de vînt?... Constat În această dimineață că afecțiunea mea pentru Don Quijote o datorez În mare măsură scutierului său... Am recitit cîteva pagini din Heraclit. Într-adevăr, nu ne putem scălda de două ori În același rîu. Nici marea care se leagănă acum lenevoasă nu e aceeași mare de azi noapte. Însă inima Își cere drepturile. Daca n-aș crede În bătăile ei totul mi s-ar părea fără sens. E
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
victorie fără urmări; și sînt sigur că pe măsură ce se apropia de soare Icar surîdea fericit; nu-l mai interesa, probabil, nimic În afară de bucuria de a avea aripi și de a se lua la Întrecere cu păsările; se va prăbuși, dar scăldat de lumină; căci opera lui Icar nu este zborul, ci eroarea pe care o comite. Cei care văd În orice fel de moarte un eșec, vor evita să se declare În favoarea lui Icar. Dintre el și Dedal, Icar a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
aer și am plutit deasupra mării mi-am dat seama că nu-l voi putea urma. Apropiindu-mă de soare, mă simt liber și egal zeilor. Și poate chiar sînt zeu, dacă mă simt egal zeilor. Niciodată nu m-a scăldat atîta lumină... Înțeleg că tocmai gîndul acesta mă va pierde. SÎnt prea fericit acum ca zeii să nu mă pedepsească pentru Îndrăzneala mea. Din Olimp ei vor vrea să reamintească oamenilor că nu sînt păsări. Dar greșeala mea mă umple
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
de lumină pentru a-mi reaminti că libertatea interioară stă În adevărurile rostite fără emfază și fără regret. Schőne Welt, wo bist du? se Întreba Schiller În Zeii Greciei. Singurul răspuns Înțelept mi se pare că este să mă las scăldat de o lumină care nu șovăie să glorifice viața. Aceasta e lecția pe care mi-o da arta elină. „Sfînta, nerostita, tainica noapte” a lui Novalis redeschide ca o rană labirintul. În schimb, firul Ariadnei mă conduce Înapoi spre bucuriile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
poate Întoarce spatele. Dar nu e aceasta cea mai Înaltă dovadă că singura valoare reală a piramidelor este aceea de a ne atrage atenția asupra felului cum ne vom trăi viața? Că unica durată posibilă este În lumina care ne scaldă și ne contopește cu frumusețea lumii? Pygmalion se Încordează tot În efortul de a Împinge ficțiunea În realitate. În ochi Îi lucește o flacără ciudată. Paradoxal, reușita nu-i va mai lăsa nici o speranță. Va renunța chiar să mai sculpteze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
măsura tuturor lucrurilor, cum ziceau grecii, atunci nicăieri nu voi simți mai limpede ca acum că este și măsura iubirii. Aici, răspunsul lui Oedip nici nu mai trebuie formulat. Totul Îmi vorbește pe țărm despre el. Soarele, marea, dragostea care scaldă totul În lumina ei, Ulise care-mi vorbește mereu despre memorie și sfinxul care mă Învață numele fericirii. În centrul universului acum pășești tu, zeiță, nobilă și virginală, fluturîndu-ți părul În care apa mării nu s-a uscat Încă. Soarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]