5,010 matches
-
și ca să distrag atenția de la performanțele mele sportive. Mă aștept ca amândoi să înceapă să vorbeacă pe larg despre asta, ca eu să pot să dau din cap din când în când și să‑mi pot savura băutura. Însă, spre uimirea mea, între cei doi bărbați urmează o tăcere. — Bună întrebare, zice Luke într‑un final și se uită la Michael. Ce‑a zis Clark? — Am avut o discuție destul de lungă, zice Michael. Nu total satisfăcătoare. Mă uit de la unul la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
e pe buzele tuturor. Oamenii se luptă pentru tine. Ia o gură de cafea și mă privește în ochi. O să fiu sincer... vreau să‑ți dau propria ta emisiune. Mă uit la el, și aproape nu mai am aer de uimire. — Serios? Propria mea emisiune? Despre ce? — Nu contează. O să‑ți găsim un format beton. Ia o gură mare de cafea. Ești comentator politic, nu? — Ăă... nu chiar, zic jenată. Dau sfaturi financiare. Despre ipoteci, chestii de‑astea, știți cum e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
Suze! spun, retrăgându‑mă discret din fața ușii. Nu‑mi zi. E cineva acolo? Mă uit la ea, iar ea își strânge halatul și mai bine în jurul ei, fără să zică nimic. Nu pot să cred! spun cu glasul ascuțit de uimire. Dumnezeule, lipsesc cinci minute și tu și începi o aventură toridă! Asta mă înveselește mai mult decât orice. Nimic nu e mai bun ca o bârfă savuroasă pentru a‑ți ridica moralul. — Nu e o aventură toridă! zice Suze într
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
Reducând orice material cu până la 75 la sută, acum am mult mai mult spațiu în dulap!“ Deschid ușa cu grijă și mă duc în vârful picioarelor până la dulapul cu mături. Când trec pe lângă sufragerie, arunc o privire înăuntru și, spre uimirea mea, Suze stă pe canapea cu Tarquin, vorbind foarte serios. — Tarquin! zic și ambii tresar vinovați. N‑am auzit când ai venit. — Bună, Becky, spune, evitându‑mi privirea. — Trebuia să... vorbim despre ceva, zice Suze, ușor stânjenită. Ai terminat? — Aproape
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
mea. Din clipa asta, viața mea se va schimba. Mai arunc o ultimă privire admirativă în jur, apoi strig: — Gata! Când Suze intră, mă cocoț mândră nevoie‑mare pe marginea patului și răspund cu o privire radioasă expresiei ei de uimire. — Bex, e nemaipomenit! zice, uitându‑se fără să‑i vină să creadă la spațiul golit. Și ce rapidă ai fost! Mie mi‑a luat o groază să mi le sortez! — Ei, mă știi doar. Ridic nonșalantă din umeri. Când m
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
ar trebui să petrec mai mult timp cu ea. Să o cunosc mai bine, să încerc să am o relație mai apropiată cu ea, așa cum ai tu cu mama ta. Ridică privirea spre mine și se încruntă când îmi vede uimirea de pe chip. Asta ai vrut să spui, nu? Da! zic repede. Da, exact asta am vrut să spun. Absolut. — La asta mă refer. Tu ești singura persoană care‑mi spune ce trebuie să aud, chiar dacă nu‑mi face nici o plăcere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
a promis Michael, pot să‑ți dau și eu. Se apleacă spre mine. Pot chiar să‑ți ofer mai mult decât... — Luke, îl întrerup. Luke, n‑am acceptat oferta lui Michael. Chipul lui Luke e străbătut de o undă de uimire. — Nu? Atunci ce... Se uită la valiza mea, apoi iar la mine, și eu îi mențin privirea, în tăcere. — Înțeleg, spune în cele din urmă. Nu e treaba mea. Pare atât de înfrânt, încât simt un junghi în piept. Vreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1997_a_3322]
-
peisajului. Este o astronavă, sigur că da! ― Ash, poți s-o vezi? întrebă Dallas, amintindu-și că fiecare avea câte o cameră video fixată pe cască, în legătură cu laboratorul... Ofițerul remarcase fără îndoială epava în momentul în care Kane strigase de uimire. ― Da, o văd. Nu clar, dar suficient pentru a confirma opinia lui Kane. Este o astronavă, zise el exaltat. Atât cât putea ofițerul științific să fie de exaltat. N-am mai văzut așa ceva! Așteaptă puțin. Ash programă rapid o serie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
nici o spărtură pe niciuna din ele. Dintr-o simplă întâmplare, întoarse fascicolul lămpii spre protuberanța pe care o atinsese cu un minut mai devreme și, năucit, văzu metamorfoza. Suprafața ovoidă, până atunci opacă și dură, era acum translucidă. Paralizat de uimire, se holba la neastâmpăratul organic. Pielea acestui lucru era acum transparentă ca sticala. Cu lumina fixată deasupra, se uita intens la... forma încolăcită în interiorul containerului oval. ― Isuse!... ― Ce, Kane? Ce se întâmplă? Dallas se strădui să nu țipe. Un coșmar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
mori de vînt. Scutierul lui Don Quijote vede Însă ceea ce vedem și noi, mori de vînt, hanuri sordide, el vede realitatea așa cum este, n-o reinventează, și totuși participă la aventură, nu rîde de iluziile stăpînului său, dimpotrivă, după o primă uimire, Îl admiră și-l urmează. Iată măreția lui Sancho. El participă la iluzie conștient de jocul său. O lume plină de cavaleri rătăcitori ca Don Quijote ar fi absurdă și clinică. În schimb, viața are nevoie de scutieri ca Sancho Panza
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
o formă de piramidă, iar lîngă o piramidă n-are sens să vorbim despre fericire, ci despre ceea ce am putea opune curgerii timpului. Zeul se scufundă Într-o ezitare pentru a-și consolida echilibrul. Și dacă filosofia a pornit din uimire, cum afirmă Aristotel, există multe motive de nedumerire ca Ianus nu este un zeu iubit. În fapt, ceea ce mă atrage și mă irită la el este echivocul. Nimic nu distinge o față de alta și totuși e greu de găsit printre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
blond plin de alge și de spumă, tu, zeiță, umpli de Încîntare tot ce e uman În noi. Pentru că toată desăvîrșirea frumuseții tale poartă urma unei mîini omenești ca și coloanele Parthenonului. Nicăieri ca acum n-am Înțeles mai bine uimirea perșilor În fața elinilor, care stăteau pe o bucată mică de pămînt arid, În fața mării, și discutau despre fericire. În carnea ta, zeiță, palpită toată această sete de fericire, toate speranțele și temerile trupului Întins pe nisip, lîngă marea Înflorind În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
n-ar putea exista o lume alcătuită numai din pionieri. Tot ce-a fost smuls necunoscutului s-ar sălbătici la loc. Teama de a fi descendent e absurdă. Ironiile contra epigonilor vor să lovească, de fapt, În gestul care mimează uimirea exploratorului În loc să facă, după puterile sale, terenul să rodească. Ezit să cred ce zicea Delacroix, că geniile nu se afirmă prin noutatea ideilor, ci prin acea idee fixă că nu s-a spus destul ceea ce s-a spus, dar e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
ghișeul VIP. Îl întreabă foarte agresiv: — Pot să știu și eu de ce țipați? — Ești directorul? contraatacă Lionel, mai nervos ca niciodată. — De când ne tutuim? — De azi. Și nu ne tututim, eu te tutuiesc. Ți-e clar? Adjunctul e mut de uimire: începe să-și piardă încrederea în autoritatea sistemului bancar francez. Lionel nu-l slăbește o clipă: — Nu mi-ai răspuns: ești directorul? — Directorul-adjunct. Nu discut cu valeții. Domnule, vă rog să... se bâlbâie adjunctul. Nu mă mai ruga nimic. Dacă
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
invitata mea la cină. La Duc d’Anjou . Ia-l și pe Robespierre: o să facem un triunghi amoros liber consimțit. La ora 8 fix vin să te iau din fața ușii. Ținuta obligatorie. La revedere. Lionel iese. Liliane rămâne mută de uimire. După un timp, își revine și formează un număr de telefon. Când i se răspunde, spune doar atât: — Duc d’Anjou! Și închide. E ora 20.25. Lionel și Liliane intră pe ușa restaurantului Duc d’Anjou. Restaurantul pare pustiu
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
se vedea un tânăr bărbat chel, cu favoriții lungi pe un obraz rotund și roz. Sprâncene scurte, ochii mari, mlăștinoși. Da, își amintea de acest fiu... un elev ordonat, premiant fără eforturi și bun sportiv. Directorul liceului nu-și stăpânise uimirea: „Eminentul nostru Mircea Claudiu Vancea! A furat, închipuiți-vă, doamnă, portofelul unui coleg!... O sumă frumușică, stimată doamnă. Incredibil! Cine și-ar fi închipuit, doamnă, incredibil“. Iar eminentul Mircea Claudiu recunoscuse, fără vreo ezitare, zâmbitor, privind drept în ochii directorului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
-se, blonda cu zulufi. Tovarășul Popescu este plecat la un instructaj, iar vicele e în ședință de organizație. Ședință... care ședință, cum fac handicapatii ședință, doar nu suntem la... Vancea holbase ochii, își reveni imediat, speriat să nu-și deconspire uimirea. Dactilografa făcu un semn spre fereastră, fără să ridice privirea de pe claviatură. Da, lângă fereastră se afla, într-adevăr, un scaun. Se așeză pe scaun, în fața unui bărbat brunet, solid, sufocat de cravată. — Ați venit pentru Anul handicapaților... — Să vedeți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
e absolută, adevărul e simplu și copilăros și gingaș și gol. E vorba de un moment unic, risc unic, după care rămânem, știu bine, stânjeniți, împovărați, știu bine. Pot arunca la canal, cândva, această povară sau o pot hrăni cu uimirea sufletului rănit pentru totdeauna sau o pot folosi, cândva, ca o armă josnică, dar suspiciune nu mai poate fi, suspiciune nu, nu mai poate fi. O comunicare cu adevărat liberă, naivă, zeiască, fără apărare, deplină și pură, scumpa mea cățelușă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Eminescu "fulgurațiile intelectuale", lui Beethoven secvențele melodice pe care le nota febril pe carnetul său, în peregrinările prin pădurea vieneză? Dicteul în artă rămâne unul din misterele care își reînnoiește mereu vălurile, asemenea zeiței Isis. Mărturii Încă presocraticii își exprimau uimirea față de mecanismul miraculos al creației poetice. Democrit vorbește despre transa revelatoare în care intră poetul în clipa dicteului: Tot ce un poet scrie cu entuziasm și inspirat de suflul divin este în mod superior frumos" (fr.18). "Să-ți reprezinți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
zi de odihnă). Dicteul este starea privilegiată prin mijlocirea căreia divinul este prezent în omul predestinat și îi insuflă verbul poetic. Voltaire afirma: "Creezi când îți comandă entuziasmul, trebuie să primești inspirația, niciodată să nu o cauți." Misteriosul dicteu determină uimire și o încântare indefinisabile. În poezia Spiritul lui Dumnezeu, Alphonse de Lamartine afirmă că inspirația unește imanentul cu transcendentul și ea acționează în poet ca un instrument muzical care așteaptă să fie atinsă de degetele "cerești": "Nu eu sunt cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Heraclit. Or, toate aceste adevăruri prime, originare, au fost văzute cu un al treilea ochi de gânditori-poeți, căci presocraticii și-au scris operele în versuri, iar stilul, mai ales la Empedocle și Parmenide, are loc în entuziasm (în Dumnezeu) și uimire (căci mirarea este începutul filozofiei, va afirma Platon). Tratatul despre sublim al lui (pseudo)Cassius Longinus este o deschidere crucială privind suprema valoare estetică. Nici o concepție ulterioară nu a depășit acea viziune primă. Recent s-a afirmat că sublimul constituie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Există logica unei cauze neidentificabile care cheamă un ochi transcendental. Poezie și filozofie Poezia este demnitatea filozofiei. Dante, Infernul, IV,102 Când a apărut în univers conștiința de sine a omului, acesta a avut două reacții: pe de o parte, uimirea de a exista și fiorul cosmic în fața nemărginirii și a misterului; pe de altă parte, conștiința că este un străin, o singurătate exilată într-o lume pe care nu o cunoaște, iar destinul său este finitudinea, ignoranța și moartea. Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cu largi deschideri metafizice. Fiecare maximă nietzscheană este un mugure din care dă în floare o altă imagine a vieții, o deschidere spre un mai superior mod de a fi; un atom supraîncărcat energetic, inductor de un nou văz, altă uimire, alt zbor. Din acest motiv, "Cel care scrie cu sângele său și în maxime, nu vrea să fie citit, ci învățat pe din afară" . Ca filozof, nu trebuie să devii tributarul unor viziuni anterioare, un epigon mai mult sau mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
and in their badness reign". Dar catharsisul shakespearian, după îndelunga războire cu răul uman sub cele mai variate fețe, apare în ultimele două piese Poveste de iarnă și Furtuna. Vrăjitorul Prosper își aruncă în mare cartea vrăjilor rele, iar Miranda "uimire și oglindă" a naturii descoperă cât de minunate sunt firea cea mare și firea umană. Teatrul antic și teatrul shakespearean ne fac să trăim poezia ca suprem adevăr uman exorcizând transfigurator tragicul vieții. "Puterea poeziei nu are margini", afirmă Shakespeare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și în cerul serii Pe vastul abis, izbucnirea, fulgerul sunetului Care lunecă aerian de la un capăt la altul: O, nour de Lebede ! Aripile voastre îmbătate de duhul furtunii Supuneau cerul cu râsul lor voios și sălbatic Și trezeau valuri de uimire în oceanul văzduhului ! Se părea că mesajul aripilor Pentru o clipă aducea o sete nebună de mișcare În inima munților mereu neclătinați. Colinele deveneau nouri plutind fără țintă prin Baiçakh, Șirurile de arbori își smulgeau rădăcinile Întinzându-și deasemenea aripile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]