10,960 matches
-
un Heracles de nerecunoscut, care a trăit clipe tragice și care acum nu mai aspiră decît la imobilitate și tăcere. A fost, de altfel, o dublă „trăire”, a morții și a nebuniei totodată, în care alteritatea furiei ucigașe a luat înfățișarea lui Gorgo. Trezit din delirul său de asasin, Heracles a crezut că se află din nou în Infern. Așa cum crezuse și Oreste, prizonier și el al Lussei, al eriniilor și al dansului lor bezmetic, acele erinii despre care Apollo amintește
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
progenituri, un instrument al răzbunării zeiței Hera. În Bacantele, eidolon-ul ca prezență efectivă a invizibilului și7 eidolon-ul ca phasma, în sensul de iluzie vidă de realitate, în sensul de amăgire, imprimă un caracter ambivalent aparițiilor lui Dionysos printre oameni. Formele, înfățișările pe care le ia Dionysos sunt nu numai năluciri, ci și semne ale prezenței efective a zeului. Dionysos este capabil să se ascundă sub chipul unui om, devenind astfel un eidolon, un invizibil realmente prezent, dar e în stare și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și ucide o fiară sălbatică (așadar, invers față de înșelătoria care îl va duce la pieire pe Aiax). Or, această capcană nu e lipsită de legătură cu o anumită formă de eidolon a lui Dionysos însuși, care poate lua, de pildă, înfățișarea unui taur (când apare astfel în halucinațiile lui Pentheu, e destul de greu să deosebim aparența mincinoasă de adevăr). Bineînțeles, în finalul piesei, Dionysos apare plutind în văzduh, în toată splendoarea lui de făptură divină, trădată de strălucirea eidolon-ului său. Dar
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
altceva decât o imagine. El nu este un obiect natural, după cum nu este nici un obiect mental, o imitație de obiect real, o iluzie a spiritului ori o creație a minții. Dublul reprezintă o realitate exterioară subiectului, dar care, prin însăși înfățișarea sa, prin caracterul său insolit, se deosebește net de obiectele familiare ce alcătuiesc decorul obișnuit al vieții. El joacă simultan pe două planuri opuse: în aceeași clipă în care își afirmă prezența, dublul se revelează ca neaparținând lumii noastre, ci
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mereu prezentă în visele lui, în reveriile lui nocturne. Statuia nu va fi însă sculptată, iar Alcesta, readusă de Heracles din lumea morților, va reveni la viață nu datorită unei statui care se însuflețește. Ea își va face apariția sub înfățișarea unei femei cu chipul acoperit de văluri, pe care Heracles i-o va prezenta lui Admet ca pe o străină. Admet încearcă mai întâi să nu-și facă speranțe deșarte (deși nu îi vede fața, străina seamănă mult la trup
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
lui Gorgo. Să ne amintim de Heracles din piesa lui Euripide, „bacant” al lui Hades pe care Lussa îl face să danseze cântându-i din flaut o melodie ce inspiră o adevărată teroare, melodia phobos-ului. Heracles a luat și el înfățișarea lui Gorgo. Chiar și Oreste se agită frenetic, ca un bacant care vede și, în același timp, are o față de Gorgonă. Ca și cum fantoma victimei și chipul ucigașului ar purta, printr-o stranie reciprocitate, același semn înspăimântător. Când un om este
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
învăluit de tenebre, ești chipul acesta marcat de invizibil; în ochii lui Gorgo se oglindește adevărul propriului tău chip”. Oare masca eroului tragic nu-i oferă spectatorului imaginea unei alterități înfricoșătoare împreună cu oglinda în care el însuși își recunoaște propria înfățișare macabră? În această voce care pare să vină de altundeva, spectatorul nu aude cumva ecoul dublului său, răsunând dintr-o lume a umbrelor și a negurilor? IItc "II" Scena teatrului no, răscruce a memoriilor și aparițiilortc "Scena teatrului no, răscruce
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
stare tranzitorie, ca loc de trecere de la formele reale spre vid, spre neant. Ultima desprindere de vizibil se produce pe scenă, căci fantoma nu se arată decât pentru a-și desăvârși disoluția. Umbra ce se dovedește a fi ascunsă sub înfățișarea unui corp viu este sfâșiată între forța care o ține legată de viață și de pasiunile ei, de aparențele vizibilului - într-o lume a formelor - și forța care o îndeamnă să evadeze, să se îndepărteze de temnița în care o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de cele mai multe ori, un călugăr pribeag, pornit în căutarea adevărului despre cele întâmplate odinioară pe acele meleaguri, adevăr pe care îl află mai întâi, în prima parte a piesei, din gura unui personaj deghizat în așa fel încât să aibă înfățișarea unui om obișnuit, apoi, în partea a doua, din cuvintele rostite de o fantomă care își recunoaște deschis identitatea. Cele două părți ale piesei sunt despărțite de un interludiu, un dialog între waki și ky:gen, localnicul păstrător și continuator
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
șase drumuri, pândește trecerea pe acolo a vreunui pescar pe care l-ar putea înfuleca, după ce l-ar azvârli în Infern cu o lovitură de măciucă. Atunci când apare Asahina, acesta nu-l cruță pe Emma de un comentariu batjocoritor la adresa înfățișării jalnice a regelui subpământean, iar Emma încearcă în zadar să-i vină de hac ciomăgindu-l. Printr-o răsturnare de roluri, Asahina va fi până la urmă cel care, povestindu-și propriile fapte de bravură din timpul revoltei lui Wada și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
citată a lui Zeami, fantoma nu este numai o figură a visului, o apariție onirică susținută de forța memoriei, căci ea nu bântuie doar visele ci și realitatea făcându-ne să credem că e aievea apa atât de familiară luând înfățișarea unui luntraș, a acestui barcagiu (care) negreșit a lui Kanehira întruchipare era formă sub care ați putut să-l vedeți de-adevăratelea șs. n.ț. Fantoma e, așadar, nu numai o închipuire, ci și un soi de realitate care poate
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se bazează pe tensiunea dintre forța unei apariții și iminenta ei dispariție. Din acest punct de vedere, construcția în două părți a pieselor se dovedește esențială. La sfîrșitul primei părți, shite părăsește scena îndată după ce-și revelează, ascunsă sub înfățișarea unui bărbat viu ori a unei femei vii, apartenența la invizibil, adevărul că, de fapt, nu este decât un mort, un spirit. Or, dacă dispare astfel chiar în momentul dezvăluirii apartenenței sale la un altceva sau la un altundeva, asta
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de un leu; pe de altă parte, încântătoarea pădure luminată de razele lunii nu e deloc pașnică: prin ea roiesc tot felul de spiriduși năzdrăvani, ca Puck, de pildă, acest „duh năstrușnic și sprințar” în stare să-și schimbe mereu înfățișarea și să încurce cărările tuturor celor ce se aventurează prin partea locului. Oare noaptea din Visul... nu devine astfel ecoul nopții din Hamlet evocată de Marcellus, noapte a spiridușilor și a zânelor, dar totodată și a spectrelor? Iar acești spiriduși
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Jacques asociază pădurea cu unele metamorfoze bizare: „Dacă, din întâmplare, ar trece pe aici un om preschimbat în măgar...” (ca un ecou ciudat al vorbelor lui, ducele, plecat în căutarea lui Jacques, va spune și el: „Și-o fi luat înfățișarea unei lighioane”). Pentru Orlando, pădurea e „stranie”, căci poți da la tot pasul de o fiară sălbatică: te sfâșie ori o sfâșii tu pe ea; este, de altfel, pădurea unde Orlando va cuteza să se lupte cu un leu adevărat
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
o metaforă a războiului ca întâlnire cu o alteritate terifiantă. În Regele Ioan, războiul înseamnă acel ceas în care moartea se desfată și petrece în voie și acel loc unde sângele se varsă din belșug. Până și eroul războinic capătă înfățișarea unei veritabile fiare sălbatice. Richard, „leul” neînfricat care își câștigase pe merit faima doborând un leu adevărat și smulgându-i inima, întruchipează luptătorul viteaz, eroul autentic; față de el, ducele de Austria, cu veșmântul lui croit dintr-o blană de leu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
V-lea apare, de asemenea, ca un vajnic războinic, cu ochi scăpărând de mânie și cu spada fulgerând prin aer, mai măreț și totodată mai cumplit decât ziua Judecății de Apoi. Întreaga piesă este neîncetat traversată de eroi cu o înfățișare cruntă, feroce: Salisbury, cu o față înspăimântătoare, desfigurat de moarte, sau bătrânul Talbot, zugrăvit de Lucy, tot după moarte, ca o crâncenă Nemesis pentru francezi, căci fie și numai imaginea lui (picture) ar fi fost de ajuns ca să-i îngrozească
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a celor cărora le-au răpit pentru totdeauna somnul (corăbierul mort pe vasul său, marinarul condamnat să nu mai adoarmă în veci). Din vorbele lui Banquo reiese limpede că „arătările” ce le-au ieșit în cale sunt, sub bizarele lor înfățișări, întruchipări ale sălbăticiei (wild), ale non-umanului („not like th’ inhabitants o’th’earth”), veritabile figurări ale unui altundeva devenit dintr-odată aici și acum: ...Cine sunt Aceste iezme stranii-n portul lor De parcă nu-s făpturi de pe pământ Și totuși
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sinceritate? Adevăr sau minciună? „That lies like truth”, acesta este permanentul cuplul antinomic, regăsit și în domeniul viselor premonitorii, și în acela al predicțiilor propriu-zise. În fața fantomei, Macbeth așteaptă neclintit posibilele sale metamorfoze. Căci fantoma și-ar putea schimba oricând înfățișarea, s-ar putea preschimba într-un urs, într-un tigru, într-un rinocer - ar căpăta, așadar, aspectul unei fiare sălbatice. Confruntat cu această realitate în perpetuă schimbare, Macbeth e gata să lupte, să o înfrunte, deși indeterminabilul subzistă: horrible shadow
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
nostru este viu”, iar Belarius se întreabă: „nu cumva a înviat?”, neputându-se hotărî dacă e vorba despre o asemănare perfectă sau despre reîntoarcerea unui strigoi. O asemănare perfectă cu atât mai derutantă, cu cât tânărul crezut mort are acum înfățișarea unei femei ce seamănă ca două picături de apă cu „răposatul Fidele, cel rumen în obrăjori și atât de blând”, după cum și-l amintește Arviragus. Moartea presupusă, dar falsă, asemănarea și travestirea își dau aici mâna pentru obținerea unui „efect
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
numai ea îl face pe îndrăgostit să vadă frumusețea chipului celui mai hidos. Imaginația, așadar, îți îngăduie să vezi ceea ce nu există: astfel, Tezeu va defini poetul ca fiind cel ce dă un trup real irealității, cel ce dă o înfățișare lucrurilor inexistente. Oare nu e poetul ființa care, în delirul ei, croiește forma („turns them to shapes”) unor lucruri neștiute, găsește un loc și un nume pentru închipuiri lipsite de consistență („to airy nothing/ A local habitation and a name
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de pe acum o tonalitate beckettiană: „Se deschide o fereastră, se deschide o fereastră. Le e frică. Și totuși nu e nimeni”. E doar amenințarea unui invizibil care nu s-a întrupat într-o fantomă și a unei morți a cărei înfățișare rămâne necunoscută. La sfârșitul piesei, pe pervazul aceleiași ferestre prin care de data asta pătrund razele soarelui cântă un cocoș. În timp ce în odaie domnesc moartea și nebunia (moartea lui Maleine, a ucigașei sale și a celui ce o răzbunase și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dușmanul” nevăzut, de intrusa, de străina ce întruchipează o alteritate amenințătoare și ostilă, întotdeauna prezentă, întotdeauna secretă. Nici măcar un ritual al pragului - cum este, de pildă, acela din Pelléas și Mélisande - nu va putea schimba ceva. Intrusa poate lua uneori înfățișarea unei femei frumoase, așa cum îi apare lui Golaud Mélisande, „micuța odraslă a pădurii”. Golaud, care s-a rătăcit vânând prin pădurea sălbatică, o întâlnește lângă fântâna orbilor pe ciudata Mélisande, despre care nimeni nu știe de unde venise. Ochii săi îl
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dar care doar va lăsa impresia că e vie, fără să aibă totuși viață în ea? Nu știu ce se va întâmpla, dar absența omului mi se pare indispensabilă”. Or, gestul sculptorului nu este exact acela din care rezultă o formă cu înfățișare de om viu, lipsită însă complet de viață, ca în cazul statuii din Poveste de iarnă? Teatrul ar trebui să regăsească tocmai această semnificație a actului sculptural, iar posibilele soluții în acest sens ar fi marioneta, manechinul, figura de ceară
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cu șobolani din Micul Eyolf, bătrâna care umblă pe coclauri alungând șobolanii, care ademenește copilul, ducându-l spre mare, spre moarte și al cărei nume înseamnă „lup” (se zice despre ea că, în timpul nopții, se preschimbă într-un strigoi cu înfățișare de lup, într-un soi de vârcolac, devenind astfel o întruchipare a spațiului sălbatic, a alterității, a metamorfozei). Uimitoare figură de magiciană rătăcitoare, cu priviri aspre și pătrunzătoare și care, printr-un ritual al cercului săvârșit de trei ori la
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și ale dragostei. Statuia dezvăluie, așadar, sensul profund al ambiguității sale, grație transformării pe care i-o va impune sculptorul: alături de imaginea originară, de reprezentarea unui personaj solitar, din soclul fisurat va răsări o mulțime forfotitoare de ființe omenești cu înfățișare animalică. Iluminarea de până atunci a chipului tinerei fete a pălit și ea: feței luminoase i s-a asociat fața unui monstru. Oare această alteritate hidoasă, brusc apărută, nu e cumva opera înfricoșătoare a morții? Nu este ceea ce a preschimbat
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]