5,717 matches
-
Oeuvre de Beccaria „Dei delitti e delle pene” et șes traductions en langue grecque et roumaine, RSE, 1967, 1-2; I. Nicola, Un manuscris românesc al „Descrierii Moldovei” de Dimitrie Cantemir, LL, 1970; Piru, Ist. lit., ÎI, 29-30; Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domnești din București și Iași, București, 1971, 241-242; Cornea, Originile, 103, 237; Moraru-Velculescu, Bibliografia, vol. I, partea I, 197-210; Gabriel Ștrempel, Catalogul manuscriselor românești, I, București, 1978, 45, 54-57, 108, 256-257, 260, 342; N.A. Ursu, Cine a făcut prima traducere românească
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290435_a_291764]
-
mort după scurtă căsnicie, rămăsese văduvei prin testament. Dăduse însă moșia Ruginoasa unei instituții de binefacere, dar nu se despărțise de obiectele din casă: argintăria masivă pentru 40 de tacâmuri, servicii duble de ceai și cafea, farfurii etc., cu coroana domnească și monograma domnului; toate uniformele, decorațiile, cărțile erau la locul lor. Aveai o ciudată impresie să vezi pe descendentul lui Ion C. Brătianu trăind în cadrul lui Cuza detronat de bunic. Trecuseră trei ani, George, doctor în litere de la Cernăuți, profesor
Din viaţa familiei Ion C. Brătianu: 1914–1919: cu o anexă de însemnări: 1870–1941 by Sabina Cantacuzino () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1379_a_2882]
-
întoarse privirea către locul de unde se auzise vocea. Un șevalet, în stânga, aproape lipit de zidul interior al cetății. Își dădu seama că trecuse pe sub arcada impunătoare, însă niciun străjer nu-i proptise sulița în piept, pentru a-i cere hrisoave domnești, buletin de identitate, scrisori de acreditare sau pur și simplu o hârtie îngălbenită, făcută sul, sigilată cu o pecete plină de înflorituri. Un răvaș pe care călătorul prăfuit ar fi trebuit să îl scoată de la piept sau din cizmă sau
Frig by Cristian Lisandru () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1176_a_1898]
-
cap de copilă. Râdea. - Maria! șopti el cu inima strânsă. Părul ei cel blond și împletit în cozi cădea pe spate; o roză de purpură la tâmplă, gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc. După ce râsese - cine știe de ce? - ea lăsă perdeua să recadă. Dară inima lui se contrase cu violență, căci el înțelese sensul, dar și neputința realizărei viselor lui. Acuma știa că iubește. "La ce mi-a mai trebuit și asta? gândi
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sfârșit palatul tău cel nou? întrebă ea. Cu odăi frumoase îmbracate-n mătase roșie, cu oglinzi nalte de șapte coți în care să mă văd goală din creștet pîn-în călcâie... Da, goală, albă ca omătul în acele sale îmbrăcate în purpură domnească. Nu-s eu floarea ta de zăpadă, Ștefane? Ea-i întinse mâna slabă, mică, fină pin gratii. - Ștefane! vezi tu regele evreilor! Gătitu-i-ai scaun împărătesc și schiptru pentru mînile lui ca să judece asupra Israilului ca Samoil judecătorul? Dar
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
jenați vădit de costumele moderne ce purtau, și un arhimandrit cu barba sură și cu fața destul de veselă le povestea lucruri pe cari un arhimandrit n-ar trebui să le știe. Mai mulți ofițeri tineri, din acea clică de adiotanți domnești și de oameni fără nici o treabă cărora domnul le dădea, după naștere, un rang în armată și pe cari ei le solicitau pentru ca să poată avea dreptul de a purta o uniformă bine taiată și încărcată cu fir și ca să se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
dimineață... A doua zi m-apropiai de țărm, de îngrăditura parcului, rupsei din el și-mi făcui trecere, mă târâi pe pământ în grădină și ce văzui? O frumusețe de grădină cu flori, cu cărări nisipite curate, cu mere mari domnești și... nimenea acolo... începui să sui dealul... când și* văd că o ușă despre grădină se deschide și văd o femeie... Atunci stau locului și șed pe-o bancă... Ea venea încet... era ea, pe care-o văzusem astă-noapte, numai
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
intraseră în cetatea Târgoviștei oamenii lui Iancu de Hunedoara, într-o zi teribilă de decembrie, pe care a ținut-o minte tot restul vieții lui. Era o zi încremenită, fără strop de soare. Începuse să fulguiască. Gongea ieșea din cancelaria domnească, de unde își luase țidula cu rangul de spătar. Bineînțeles, nu dusese niciodată spada domnească, dar ajunsese să comande un grup de ostași tineri, mulți dintre ei luați din garda voievodală. Acestora li se spunea spătărei, iar el devenise spătar prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
decembrie, pe care a ținut-o minte tot restul vieții lui. Era o zi încremenită, fără strop de soare. Începuse să fulguiască. Gongea ieșea din cancelaria domnească, de unde își luase țidula cu rangul de spătar. Bineînțeles, nu dusese niciodată spada domnească, dar ajunsese să comande un grup de ostași tineri, mulți dintre ei luați din garda voievodală. Acestora li se spunea spătărei, iar el devenise spătar prin asociație. Așadar, ieșea din cancelarie când a auzit tropotul cailor. Apoi a văzut călăreții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
Dracul în piață, au spus ceva despre trădare și nesupunere, apoi i-au luat capul. Întors acasă spătar, Gongea nu s-a mai însurat. Sub Vladislav, viața lui a fost ceva mai liniștită. A contribuit cu bani pentru o biserică domnească din curtea Mănăstirii Snagov și a primit o bucată de pământ, cu baltă de pește, nu departe de sfântul lăcaș, la București. Și-a ridicat o casă acolo și a tot făcut drumuri la conacul ascuns în pădure, ca artistul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
în biserică și la început nici n-a fost atent. Apoi, pe măsură ce încăperea se umplea de flori și de sfeșnice aprinse, Zogru se lăsase prins de corul care slăvea numele lui Hristos. Se uita la crengile de liliac, la mărgăritarul domnesc și la răsura înfrunzită și se simțea cuprins de o un sentiment împăciuitor, de înfrățire cu toată lumea. În fața lui erau toți băieții de la curte. Cântau însuflețiți și luminați de flăcările lumânărilor. Pe Ioniță îl vedea din profil, roșu, cu ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
pe fată, spătarul prelungise șederea. Tot anturajul devenise brusc mulțumit chiar de a doua zi, când apăruse prințul Mihnea, cu trei trăsuri mari, însoțit de două femei tinere și de un echipaj numeros de servitori. Nu avea drept de moștenire domnească, dar îi plăcea să i se spună prinț. Mihnea era omul de încredere al domnitorului și se spunea că ar fi avut sângele Drăculeștilor: era copil făcut la bătrânețe de Dracul cel Bătrân cu o servitoare de la curte. Pentru Ghighina
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
printre șuvițele de păr negru ca și când ar fi vrut să-i spună un mare secret, iar ea se simțea frumoasă în rochiile pe care și le cumpărase, mai ales într-una vișinie și decoltată. Ioniță se împrietenise cu un vizitiu domnesc, poreclit Talpa Iadului ori, mai scurt, Talpă, pentru că slugărea de mic în casele Drăculeștilor. În scurtă vreme, deveniseră nedespărțiți. Pentru băiatul bubos și cam fanfaron începuse o eră nouă. Învățase repede că niște pantaloni, chiar la mâna a doua, din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
făcându-i semn să se așeze pe banchetul mic din fața lui. - Nu mi-a zis nimic. Tâmpenii. Apoi bărbatul începuse să-i povestească despre domnitor, căruia Xenopol îi vestise moarte năprasnică. - Și? - Și de atunci l-a scos din palatul domnesc și l-a trimis aici la Șotânca, pe mâna mea. Eu îl țin, eu îl hrănesc, se duce doar o dată pe săptămână la Palat. Își privise fugitiv unghiile vopsite și venise spre ea agale, spunându-i pe șoptite: - Hai să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
repede jos. Pe când Mihnea le vorbea ca unor slugi care vor fi recompensate, salvatorii săi începuseră să-i pipăie hainele și să-i scotocească buzunarele. - Nici nu știți ce recompensă bună vă așteaptă, căci eu sunt prințul Mihnea de la Curtea Domnească. Gheară îi luase haina, iar alți doi tovarăși de-ai lui îi scoseseră pantalonii. - Taci nene, nu-ți mai bate gura, că știm noi cum e cu recompensele. - Ce-i în mână nu-i minciună. Așa că strânge ciocul și lasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
și pentru el. Apoi luând la căutat buzunarele ascunse, găsiseră o punguță cu doi-trei galbeni, o batistă de mătase galbenă brodată cu fir roșu, subțire, pe care se vedea clar blazonul Drăculeștilor, iar în colțul ei era legat un sigiliu domnesc. Speriați și mai ales pățiți își dăduseră imediat seama că n-au scăpare. Lui Vlad Dracul i se dusese vestea de om necruțător și mai ales învinuirea de hoție era de neșters. Era suficient să strige careva uite hoțul că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
și ridica în numele domniei pe oricine ar fi fost, îl ducea pe sus într-o mănăstire, chiar la Snagov, uneori, și îi tăia beregata. I se spunea Măcelaru. Pe vremea lui Grigore Ghica, făcuse avere bună nu doar din recompensele domnești, ci și din jafurile ușoare de la casele condamnaților, pe care el îi considera mai mult niște clienți. Îi plăcea slujba lui și, mai târziu, după ce avusese un fiu, îi deschisese și acestuia drumul spre casele cele mari în care trăiau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
ne spurcăm mănăstirea, a fost om rău și a omorât mulți oameni, o să ne rugăm pentru el, dar luați-l de-aici că nu e suflet de creștin. Cum să nu, răspundeau ei, e botezat în biserică și e os domnesc, plus că are drept aici la mănăstire, pe care a înzestrat-o. Nu el, ci frate-său. Fie-vă milă, măcar de noi, dacă nu de el, umblăm pe drum de-aseară, nu ne lăsa, Sfinția Ta, că nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
vadă ce fac urmașii lui Ioniță pe care îi lăsase în București, cu zece ani în urmă. Și acolo și erau în continuare. Iancu Ionașcu era logofăt mic, iar copiii lui erau puși în slujbe pe la Divan și în cancelariile domnești. Între aceștia era unul care îi aducea aminte și de Bubos, și de Măcelar, dar care avea ceva și din entuziasmul artistic al Zugravului. Îl chema Gligore și era funcționar la un calem domnesc, unde ținea evidența taxelor pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
slujbe pe la Divan și în cancelariile domnești. Între aceștia era unul care îi aducea aminte și de Bubos, și de Măcelar, dar care avea ceva și din entuziasmul artistic al Zugravului. Îl chema Gligore și era funcționar la un calem domnesc, unde ținea evidența taxelor pe care le hotărâse însuși domnitorul, Alexandru Moruzi. Gligore însemna cu grijă sumele ce erau luate de la persoane particulare, de la mănăstiri, de la vamă ori de la cutia obștei, la care adăuga mici sume trecute în contul cheltuielilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
să-i caute și pe urmașii lui Iscru, pe care însă știa bine că o să-i găsească după cum îi lăsase: slugi boierești de mare încredere. În acest scop, o luase pe Podul Mogoșoaiei, pe lângă casa Văcăreștilor, când a auzit trăsurile domnești și vacarmul. Dinspre palat venea echipajul străjuit de arnăuți, iar din susul podului se vedea un călăreț cu cârpa neagră a molimei, încât nu știa încotro să se uite. A văzut-o pe fereastra cupeului și l-a fulgerat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
trei șiraguri de perle. Alecu Moruzi a chemat la geam un slujitor și i-a spus ce i-o fi spus. Poate să fi fost un minut, nu mai mult, dar unul lung în care Zogru a stat lângă trăsura domnească. În foișorul porții de vizavi stătea Ianache, un bărbat cu trăsături distincte și vizibile de la distanță, elegant și visător, iar Zoe privea spre el. După aceea lucrurile s-au precipitat: lumea care avea unde a început să părăsească orașul, intrat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
care vrea să sperie lumea. Pe la începutul verii, a izbucnit ciuma și atunci toată suflarea și-a amintit de stafia neagră, pe care au socotit-o un fel de mesager al molimei. În București, oamenii mureau pe capete, iar Curtea Domnească se refugiase la Mănăstirea Cotroceni, în inima pădurii, de unde călugării fuseseră scoși încă de pe vremea lui Caragea-Vodă. Zogru n-avea nici o grijă în privința aceasta, deoarece sângele în care intra el respingea după aceea orice bacterie. Așa că rămăsese în Gligore, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
chioșc acoperit cu o cupolă înaltă și care făcea legătura între două corpuri de clădire, ca un fel de pod suspendat. Aici era spătăria de vară a mănăstirii care, după ce Caragea îi alungase pe călugări, fusese primenită ca o sufragerie domnească. Zogru era confuz și disperat și ar fi vrut ca ea să-l vadă așa cum este, să știe de el și să-l iubească astfel, deși se îndoia el însuși de posibilitatea aceasta. Până într-o după-amiază, când l-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
Gligore Ionașcu. Voia să doarmă cu acesta mai mult din capriciul de a se ști într-un loc familiar. Servitorul a bătut în poartă și-a spus că are răvaș pentru Gligore și, cum era îmbrăcat cu anteriu de vătășel domnesc, slugile l-au chemat pe dată. N-a fost nevoie să-i spună ceva, ci a intrat repede în sângele lui, ca într-un loc cald, și a așteptat să adoarmă. Pentru Zogru acesta era un timp de meditație și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]