5,886 matches
-
are libertatea să folosească aceste cuvinte.) Un manager care nu trasează o linie de demarcație clară între aceste exprimări private ale sentimentelor și cele potrivite cu serviciul se poate trezi într-o ședință că, uitându-se la rezultatele trimestriale slabe, exclamă cu voce tare „Of, futu-i!”. Chiar dacă această exprimare poate exprima cu precizie sentimentele sale de moment, totuși este adevărat că ea poate să ofenseze pe unii dintre membrii grupului. Ducând până la capăt această posibilitate de derapaj lingvistic, managerii și
Gestionarea conflictelor în organizații. Tehnici de neutralizare a agresivității verbale by Arthur H. Bell () [Corola-publishinghouse/Science/1992_a_3317]
-
mortalitatea adesea înspăimântătoare, greutățile publice și angajamentele de muncă născute din aceste greutăți aproape insuportabile. Atât mediul social cât și administrația fac ca școala să fie aproape un lucru de prisos”. Meditând asupra acestei stări de lucruri, mai târziu, Eminescu exclamă: „Ce trebuie să-nvețe mojicul carte!”. Dacă „patrioții” (articolul „Clasa patrioților” a fost publicat în Timpul din 8 iulie 1880) nu știu carte, apoi „țăranul să știe gramatică și aritmetică? În ce ar mai consta atunci ierarhia socială?”. Se-nțelege că
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
Credeți-mă, n-am întâlnit bărbat mai meticulos ca el la acest capitol... Apoi începea recitalul. Totul debuta cu o furtună de vară, una ce răvășește totul în cale, îți oferă cel puțin două trăiri extatice și te face să exclami năucită: „Doamne, ce-a fost asta?“. După furtună venea o ploaie vioaie de primăvară, mai blândă ca furtuna, dar nesfârșită, din aceea care-ți dă fiori din cap până-n picioare. Aici nu știu de câte ori atingeam culmea plăcerii. Am tot încercat
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
unor limbi prea „tocite” (franceza și engleza) „care nu se potrivesc cu dezabuzarea deopotrivă juvenilă și solemnă a poemului” (6 ianuarie 1971 Ă 431). Recitește Luceafărul, care Ă spune el Ă n-ar avea pereche în toată literatura franceză, apoi exclamă: „Ce limbă avem! Nu cunosc alta mai poetică! Din păcate, e intraductibilă. Tradus, Eminescu devine aproape caraghios, oricum teribil de minor și învechit”. Iată fascinația anonimatului și a ratării, ilustrată de limba în care se regăsește, fără a mărturisi explicit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran o folosește după ce citește Sentimentul românesc al ființei, cartea lui Noica. Fusese atras el însuși de această vacuitate, din moment ce, după ce se lasă fermecat, în versul Căci te priveam cu ochi păgâni, de cuvântul păgâni, pe care-l crede tulburător, exclamă: „Ce absurditate să scrii în limbile astea «civilizate», convenționale” (23 februarie 1979 Ă 362). Astfel, sensul, adică adevărul, s-ar naște nu din numirea exactă, ci din adâncimile întunecate ale limbii. Se întreabă într-un loc: „Cum să traduci în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iluzia paradisului recuperat sau recuperabil și să locuiască infernul. Casa demonului e Infernul. Dar această complementaritate nu-i face strigătul mai puțin autentic. Dimpotrivă, el însuși ascunde o boală. După ce fusese invitat în casa de la țară a lui Eugen Ionescu, exclamă: „E așa de splendidă, că te scârbește definitiv să te mai întorci în Parisul acesta mai coșmaresc ca niciodată. Nu mai e un oraș, ci un Babel înspăimântător, cu care m-am obișnuit așa cum ești silit să te obișnuiești cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mea se curmă / Și-n stingerea eternă dispar fără de urmă”. Or, capătul acesta, sprijinit de moarte, îi rămâne lui Cioran inaccesibil. Tocmai de aceea, după ce evocase eșecul de la Dieppe, care-i dăduse pentru o clipă iluzia întâlnirii cu Dumnezeu, Cioran exclamă cu disperare: „De ce am părăsit Coasta Boacii?!” (6 februarie 1979 Ă 361). E strigătul originar al scrisului cioranian, din care se desprind, ca niște particule oarecare, cărțile târzii, aparținând istoriei. Strigătul acesta disperat dublat de umbra mâhnirii, a disprețului și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
am trăit extazuri frecventeă ce vor rămâne pentru totdeauna culmile vieții mele. De atunci, n-am mai avut decât simulacre” (II, 304-305). Sunt însă numai supoziții. „N-o să știu niciodată cum eram cu adevărat acum patruzeci de ani!” (III, 216), exclamă. Totuși, cu simulacrele de-acum, bănuiește că nu-i decât caricatura celui din anii aceia îndepărtați, „de febră și de nebunie”. Așadar, bănuit că e un impostor, Cioran se denunță el însuși drept un „melc prefăcut” (II, 232). Îi blamează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să mă dezamăgească” (III, 359-360). Pe de altă parte, cum a fi natură înseamnă a fi lipsit de conștiință, identificarea cu ființa este posibilă și în alt fel decât calea, ratată, a misticismului. „Dacă ne-am putea mărgini să privim!, exclamă el. Din nenorocire, ne încăpățânăm să înțelegem” (III, 76). Să privim și să ascultăm, am putea adăuga. Momentele lui Cioran de extaz, de pierdere a sinelui său disperat și a conștiinței de sine torturante țin tocmai de o astfel de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
real. Totul este ireal” (III, 393). Dar a crede astfel înseamnă a pune între prezență și absență semnul egalității. Mai mult, a coborî cu negarea de sine până acolo unde spaima se transformă în fascinație. La un moment dat, Cioran exclamă, aparent în afara oricărui context: „Această febră în stare pură, sterilă, și acest strigăt înghețat!” (I, 21). Exclamație greu descifrabilă. Dar, cum secvențele care înscriu aceste cuvinte au în centru tocmai problematica aparenței și a neantului, țin să cred că febra
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de fapt, nici nu contează. Omul, cu atât mai puțin. Cum am văzut deja, teama că s-ar putea să aparțină celor care mistifică îl macină nu o dată pe Cioran. „Cât îmi urăsc poltroneria, lipsa ereditară de demnitate!” (II, 57), exclamă la un moment dat. Iar ceea ce urmează ține de atitudinea pe care Cioran o manifestă cu consecvență față de sine însuși: „Azi după-amiază am trecut prin transele silei de mine însumi, ba chiar m-am detestat cu o furie ucigașă. Mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de bici” (II, 28). Iată-l aici în ipostaza care-l salvează, de abulic, admirând, însă, energiile elementare, ba chiar figurile contradictorii, cum este adesea el însuși. Ca să se salveze, citește, adesea, cărți despre figuri de întemeietori. „Culmi ale abuliei!”, exclamă la un moment dat. Și continuă: „Ca să scap de ele, citesc din când în când o carte despre Napoleon. Curajul celorlalți ne servește uneori de întăritor” (I, 12). Lucrurile sunt însă duse și mai departe. Amintindu-și de admirația pentru
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în sânge și în remușcare. M-am rătăcit în Litere din neputința de a ucide sau de a mă ucide. Această neputință, această lașitate, doar ea a făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de lume și în care, captiv, sinele își construiește sentimentul unei libertăți explozive. Conștient, însă, că totul e consecința unei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acest motiv, al neputințelor, doar că o face cu voluptate, căci neputința devine ea însăși sens, în măsura în care devine cel puțin tărâm de explorat. Ura, disprețul, dezgustul, greața de sine însumează tot acest curaj negativ în care Cioran excelează. „Mizeriile mele!”, exclamă la un moment dat, pentru a continua: „singurul lucru care mă preocupă cu adevărat. Tot ce am scris se reduce la o meditație pe marginea lor; au fost întotdeauna însăși materia gândurilor mele, unicul obiect al obsesiilor mele” (II, 64
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-l admiră pe Talleyrand pentru cinismul său practic este totuna cu cel care-i iubește pe evrei, pentru „visarea lor continuă la o condiție diferită” (III, 304). Conștiința acestei contradicții, a acestei „sinteze irealizabile” ș„Am fost oare făcut ca să exclam sau ca să rânjesc?” Ă se întreabă Cioran (III, 342), sau, în alt loc, constată: „Trăiesc între rânjet și urlet. / La mijloc: un suspin sfărâmat” (II, 308)ț îl duce cu gândul la o frază a lui Simmel, pe care ar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
însă ea pe mine. Zadarnic mă străduiesc s-o izolez în trecutul meu, ea refuză și mă domină, căci, nefiind niciodată satisfăcută, împlinită, nu s-a uzat, s-a păstrat intactă” (III, 268). Nu-i rămâne lui Cioran decât să exclame „Ce încurcătură!”, convins fiind ca nu va reuși vreodată să rezolve cumva această dilemă organică. Mereu la mijloc, aflat între tendințe și dorințe opuse, la fel de abisale, însă, Cioran trăiește aproape în simultaneitate spațiul contradictoriului: „Două tendințe opuse, ireductibile. Să le
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care-ți place să te bați, să te pui în valoare, să ieși în evidență. De altminteri, de ani de zile nu fac decât să-mi abandonez vechile poziții, să tăgăduiesc cu înverșunare” (idem). „Vreau să fiu lăsat în pace!”, exclamă el. Să nu ne înșelăm, însă: Cioran nu poate fi înțeleptul care să fi cucerit Indiferența, chiar dacă își dorește nu numai să fie lăsat în pace, ci mult mai mult. Dacă nu se va fi ascunzând și aici un orgoliu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ta” (I, 60). Când civilizația înseamnă tocmai convenție socială, Cioran preferă anonimatul ciobanilor pe care, spune, “îi invidiam”, „iar acum îi invidiez mai mult ca oricând” (I, 62). Absolut singur pe litoralul de la Croisic pe care-l străbate până la Roche-Bernard, exclamă: „pământul fără oameni, în sfârșit” (I, 116). Dar abolirea eului vanitos nu înseamnă doar îndepărtarea de ceilalți, ci o adâncire în sine până la anularea propriei identități: „Aș vrea să dispar în mine însumi ca un melc sau ca o broască
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
deja despre incapacitatea lui Cioran de a se angaja. Sentimentul neapartenenței are chiar această cauză, a înstrăinării nu de Paradis, ci de lume. Dar drama lui, proiectată parcă în social și psihologic, e, în realitate, religioasă. Cu o mirare dezgustată, exclamă Cioran: „Să discuți afaceri când ești de nicăieri, să te agiți în cotidian când trăiești o dramă religioasă!”. Anterior, se întrebase: „Izgonit din paradis, unde să-mi găsesc locul, unde să găsesc un acasă?”. Așadar, paradisul ar fi putut fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și trist până la depravare!” (I, 207). Sau: „Nu-i om mai vrednic de dispreț ca mine. Am flecărit până adineauri vreme de trei ceasuri fără oprire la niște prieteni, în loc să stau acasă și să lucrez, să lucrez...” (I, 269). Altundeva, exclamă: „Șapte ore de conversație neîntreruptă!” (I, 336). Anterior, flagelarea de sine: „Aș vrea să fiu singur, singur, singur. Și am parte de o procesiune zilnică de oameni cărora nu am nimic să le spun. Ar trebui să mă mut în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a se recunoaște? Pentru a se disprețui? Ceilalți, oricum, sunt numai un prilej, un context, o oglindă, și nu există prin ei înșiși. Ceilalți, de fapt, nu contează. Infernul își este, evident, el însuși; ceilalți, numai o mască. Prin urmare, exclamă: „Să ies în lume e pentru mine un supliciu. Să vezi în ceilalți propriile-ți slăbiciuni, să regăsești peste tot urmele păcatului originar, să te vezi tras în mii de cópii, să-ți citești defectele în privirea primului venit!” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a nu fi nimic, ci mai ales a spaimei de moarte? Din nou, violența, negarea celor din jur, distrugerea propriilor rădăcini ca mască. Sub ea, un timid, uneori sentimental, care se îndoiește de sine. Târziu de tot, prin 1972, exclamă Cioran: „Câte josnicii, câte mojicii, câte acte inumane voi fi comis din timiditate!” (III, 380). Oricum, îi reproșează țării ceea ce își reproșează sie însuși. Iată: „Când ai un suflet elegiac, e cu neputință să trăiești în Istorie și să faci
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
încă dublă delincvență... prima era că oamenii se simțeau vinovați față de regim, pe care-l urau și nu credeau în el, și-a doua oară se simțeau vinovați față de ei înșiși pentru că, deși nu credeau în regim, îl lăudau, defilau, exclamau... Înțelegi?! Ca să nu mai vorbim de delincvența de drept comun, de vinovăția omului care chiulește, minte și fură... Octav: Da... și mai departe? Groparul: Cum adică mai departe?! Octav: Păi cum devine cu libertatea prin renunțarea la libertate...! Groparul: Păi
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fac. Întâmplarea a făcut să treacă pe la noi chiar atunci asistenta de copii de la aceeași circă sanitară de care aparțineam și care ne cunoștea de mult timp. Eu i-am arătat rețeta, ea a citit-o atent iar apoi a exclamat: -„Apoi nu știe mama matale ce să-i facă băiatului, vă uitați în gura lu’ domn’ doctor!”. Și mama mea a știut ce să-i facă băiatului să-i trecă febra, gâtul și celelalte, fără să-i dăm atâtea medicamente
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
alt țigănuș băgat și el la “pulitici” pentru că, jucându-se cu alți puradei pe lângă linia ferată, pusese la un semnal culoarea verde în locul culorii roșii și invers, recunoaște cizmele supraveghetorului. Un hohot de râs a izbucnit din piepturile deținuților, unii exclamând: “- Al dracu’ țigan ! I-a făcut-o lu’ nen-su ! “ Iar țigănușul a explicat furtul cizmelor prin faptul că, atunci când a fost prins, era desculț. Și pentru a fi sigur ca nu-i vor fi luate cizmele, în acea noapte cu
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]