KorAP: Find »[drukola/base=final & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...166 167 168 ...2046 >

51,126 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

este atât de săracă încât să căutăm un zeu dincolo de ea". Pe de altă parte, la moderni, Hölderlin realizează tragicul cel mai pur, asemenea tragediei antice, rezumat în piesa Empedocle: "A fi singur și fără zei, iată moartea", iar în finalul straniului poem În albastru adorabil, reluând un gând al lui Heraclit: "A trăi este o moarte și moartea este de asemenea o viață". Hölderlin constituie lecție totală de poezie ca noblețe și zbor eteric al spiritului, arhetip absolut al poeților

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mai largi și variate deschideri cosmice: de la nemărginitele spații revărsându-se neîntrerupt în descrierea cosmogenezei din Scrisoarea I, la spațiile abisale din Mortua est!, Rugăciunea unui dac, Melancolie, Strigoii, episodul "Orfeu" din Memento mori: de la responsabilitatea cosmică în iubire, din finalul poeziei "Pe lângă plopii fără soț": "Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt/ Și noaptea candelă s-aprinzi/ Iubirii pe pământ." la responsabilitatea geniului pe de o parte față de lumea care l-a adoptat prin poetizarea ei, pe de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
aripe./ Ah! Lăsați ca să vă ducă/ Pe-altă lume-n două clipe". În poezia Și dacă..., mișcări astrale conferă certitudine și perenitate sentimentului uman, iar în La steaua, fuga astrală în mers indefinit simbolizează durabilitatea eternă a iubirii. Și, în final, sentimentul singularizării cosmice, al refacerii prin iubire a Unului primordial: Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu". Luceafărul este un adevărat compendiu de deschideri și dinamici cosmice: zborul astrului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
evoluează sub semnul ciclicității iubire-ură, armonie-dizarmonie, creație-distrugere; iar Heraclit era mai pesimist: "totul se face și se distruge prin discordie". Cervantes nota în Don Quijote " Omul este cum l-a lăsat Dumnezeu, uneori și mai rău decât atâta", iar Shakespeare în finalul Sonetului 121: "The men are bad and in their badness reign". Care ar fi rațiunea existenței răului uman ? Ființa merită să fie distrusă ? Natura gândește în acest fel, din moment ce ne condamnă pe toți la moarte ? Numai că omul însuși, deși

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
atât de himeric să credem că energiile pozitive umane, reunite în cor universal, vor putea să creeze o nouă ontologie în absolut axiologic ? Nu va fi posibil vreodată ca, în acest scop, să aibă loc acea mutație axiologică proclamată de finalul Simfoniei a IX-a a lui Beethoven "Seid umschlungen, Millionen..."? Dar poezia ca atare poate înfăptui și un alt absolut, care este al său propriu, acest lucru ca realizare, pe de o parte, în sensul perfectei logici interne a ideaticei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
înalțe deasupra miasmelor morbide din valea teluricului pentru a înțelege "Le langage des fleurs et des choses muettes "graiul florilor și al lucrurilor mute". Lirica lui Paul Verlaine este o neîntreruptă laudă a vieții sub cele mai variate hipostaze. În finalul Poemelor saturniene, el evocă Inspirația care dictează poemele "Supremilor Poeți" muza Erato "superbă și suverană", cu privire luminoasă și profundă, înțeleasă ca Geniul însuși, îngerul vechilor tablouri pe un fundal de aur. Ea face să apară în creierul poeților o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
supremă, presupune o viață superioară reprezentând un comandament al propriei noastre conștiințe, și nu sub porunca și amenințarea unei divinități care judecă și pedepsește (deus irae). Dar, dacă stilul din Critica rațiunii pure este pur asertoric, vibrația lirică răzbate în finalul Criticii rațiunii practice (unde evocă entuziast sublimitatea cerului înstelat alături de cea a legii morale din sufletul său), pentru ca prestigiul unic al poeticului să fie larg prezent, sub o formă decantată, în Critica puterii de judecare. Viață filozofică de exemplară etică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
să nu detești, ci să înțelegi -; de asemenea, a fost corezonant cu puritatea simțirii: " Sufletul poate face în așa fel încât toate simțirile trupului, care sunt imagini ale lucrurilor, să fie viețuite în Dumnezeu". Și a trăit din plin sublimul final al Ethicei: "Sed omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt" dar toate lucrurile minunate sunt tot atât de dificile, pe cât sunt de rare. Acesta este destinul pe care și l-a asumat Nietzsche: Nur Narr ! Nur Dichter! "Cum aș suporta să fiu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
eu, E lumină din lumină Dumnezeu din Dumnezeu. Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creației: " Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație...Acest spirit divin eram noi". Și pentru Dante, în finalul Paradisului, justiția poetică a iubirii suie la divinitate L'amor che move il sole e l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându-se cu chemarea la munca materială; ca atare, așa cum s-a observat, tragedia goetheană marchează, începutul decăderii spirituale a Europei. Și iată că, nu prin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dobândi dincolo un sens nou care ne va face să ne confundăm, să ne absorbim în Iubirea Eternă Hölderlin află catharsisul tragismului existenței prin lauda vieții transfigurată poetic, a vieții care este o moarte conștientă de sine, așa cum afirmă în finalul poemului În albastru adorabil, referindu-se la cumplitele suferințe îndurate prin ce nedrept destin ? de Oedip: "A trăi este o moarte, iar moartea este ea însăși o viață". Pentru Schiller cultivarea frumosului unit cu eticul, kalokaghatia, este sensul poeziei vieții

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
rigvedic se încheie cu o dublă ambiguitate: "Și fie că Unul a creat lumea, fie că nu a creat-o, aceasta doar cel a căror ochi din cer ne veghează, el știe... Dar poate că nici el nu știe." Acest final ne aruncă în radicală incertitudine. Pe de o parte, a fost în mod real creată lumea, există lumea sau nu există? Astfel, procesul cosmogonic este conceput ca esențial antitetic: șovăirea între a fi și a nu fi. Pe de altă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
parte, prezentul etern, prezentul absolut, care va fi al sferei Ideilor, dar și devenirea, proprie lumii umane, și care este dizolvantă, transformă existența într-o amăgire ca și Maya hindusă. Pentru rațiunea noastră, care concepe veșnicia ca imuabilă (precum în finalul Luceafărului), conceptul platonician ambiguu, care face din durată totodată și perenitate și vremuire, apare paradoxal, dar totodată, drept cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei ("Parc' am murit de mult"), și în acest poem "parcă" transmută momentul sufletesc în idee, în simbol. Dacă Ea (subliniat, deci nu un nume, ci yin pur) ar fi venit, poemul cu încărcătura filozofică actuală nu s-ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul imanent lumii, și neliniștea solitudinii în fața infinitului necunoscut din jur și din noi înșine. De observat că sentimentul cel mai purificat, mai profund al neliniștii existențiale aparține omului arhaic, aflat în raport

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
întrebarea dilematică to be or not to be, este continuată cu spaima că moartea poate fi o suită de coșmaruri, întreținută apoi de apariția fantomei regelui ucis și confirmată de piesa imaginată prin care demască ucigașul nu dispare decât în final, odată cu autodemascarea regelui asasin, încheindu-se cu liniștea pe care o aduce moartea: The rest is silence. De asemenea, numai în moarte va lua sfârșit marea neliniște a regelui Lear după ce, purtând pe Cordelia ucisă în brațe, strigă naturii răsculate

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
pe Faust, după o viață reală trăită în neliniștea metafizică a cunoașterii, a misterului, odată încheiată înțelegerea cu Mefisto, sub imperiul magiei trăiește o a doua viață, în care se bucură de toate hedonismele râvnite, în lipsa oricărei griji, pentru ca, în final, Grija să apară episodic și îl orbește, spunându-i: "Oamenii sunt orbi toată viața/ Tu să fii orb la urmă"; grija îi închide lumea din afară pe care a trăit-o atât de pasionat. Ce sens are această neliniște? Pare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
profundă Furat de-o negrăită și-adâncă voluptate. ...Cel ale cărui gânduri, ca niște ciocârlii, Se-nalță auroră spre purele tării. Plutind deasupra vieții, el știe să asculte Ce spun lăuntric crinii și lucrurile mute. Iată neliniștea lui Rimbaud din finalul Anotimpului în infern: "Am creat toate sărbătorile, toate triumfurile, toate dramele. Am crezut că inventez noi flori, noi astre, noi grauri. Am crezut că dobândesc puteri supranaturale. Ei bine! trebuie să-mi îngrop imaginația". Și se ironiza: "o frumoasă glorie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
neliniștea că nu a fost premiat de Academie pentru că "printre dumneavoastră/ E unul cârn și idiot"; neliniștea privind cum vântul toamnei amenință gâzele și frunzele risipite. Dar diversele neliniști sunt risipite prin tonul luminos, afectiv, emblematic fiind în acest sens, finalul din Rapsodii de toamnă: Gâze, foi împrăștiate, Muza mea satirică V-a-nchinat cu drag la toate Câte-o strofă lirică. Dar când știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. Neliniștea luptei dintre lumină și întuneric a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
tensiunea infinită din Cântecul de mulțumire adresat lui Dumnezeu, din Cvartetul 132 al lui Beethoven, ori Sanctus și Benedictus din Missa solemnis; sau poemul simfonic al lui Richard Strauss Moarte și transfigurație, cu geamătul și apoi strigătul prelung, învins în final de preschimbarea morții într-o apoteoză a vieții spirituale. Actualmente, în haotică perioadă postmodernistă, nu poeții au neliniște. Ei se bucură de zburdălnicie neînfrânată. Neliniște au cuvintele care nu știu în ce antisens, în ce răspăr, în ce anticuvânt vor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și a perfectei logici interne a desfășurării ideii poetice, are loc conflictul acut dintre ceresc și pământesc, finit și infinit, vremelnicie și vecinicie, creat și increat. Dar mai mult încă, Eminescu a fost nemulțumit de capodopera sa, mai ales de finalul din forma publicată, astfel încât intenționa să modifice poemul și "să-l o înalțe nesfârșit à la Giordano Bruno", cum a notat cu două săptămâni înainte de prima umbrire a minții. Or, ceea ce postula filozoful poet italian era zborul neîncetat al "intelectului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
că renașterea a aceluiași este o supremă șansă, rezervată celor care au crezut în viață. Intenția lui Eminescu de "a modifica Luceafărul și a înălța cu mult sfârșitul à la Giordano Bruno" (ms. 2257, f. 4291), arată că pentru poet, finalul capodoperei sale în forma apărută, și anume, starea înghețată, era nesatisfăcător, fără logică internă. Pentru că încremenirea este moarte, iar viul este mișcare. Suferința lui Hyperion era metafizică, era viață spirituală dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferința

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
că lumea este expresia conflictului etern între iubire și ură. Ce bogată recoltă a răului a făcut Dante cu Infernul său ! Shakespeare, după ce condamnă sever în Troilus și Cresida, cruzimile inimaginabile și trădarea femeii din Iliada avea să scrie în finalul Sonetului 122 "The men are bad and in their badness reign" rezumând astfel spiritul malign din piesele sale "negre", precum Regele Lear, Hamlet, Macbeth, Richard III. Iar mai înainte, Cervantes cita proverbul spaniol: " Omul este cum l-a lăsat Dumnezeu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
încântare fără nume: "Și ce-ncântare să naufragiez în vasta mare." Totul devine negrăita bucurie a "naufragiului", a absorbției în acea muzică pancosmică, acel suflu al indefinisabilului. Căci muzica este marea eliberatoare. În undele ei transfiguratoare se absoarbe Isolda în finalul dramei wagneriene: "În valurile unduitoare/, în marea extazului, în adiindul Tot mă cufund fără de nume cea mai înaltă încântare !" Fără de nume în voluptatea nonidentității, a pierderii de sine, se cufundă și Leopardi, eliberându-se de suferința metafizică, de "infinita vanità

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
încântare !" Fără de nume în voluptatea nonidentității, a pierderii de sine, se cufundă și Leopardi, eliberându-se de suferința metafizică, de "infinita vanità del tutto" . În viziunea lui Johann Wolfgang Goethe, deschisul este zborul de contopire cu Divinitatea, așa cum scrie în finalul poemului Mai înaltul și foarte înaltul: "Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare/ Și în vecinica Iubire/ Ne vom soarbe, vom dispare." În poezia Le Voyage, Baudelaire năzuiește irepresibil către Nou, către Necunoscut: Plonger au fond du gouffre, Enfer

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]