70,602 matches
-
pentru a-i vorbi Mariei Magdalena, pentru a o consola în durerea ei și a-i da misiunea în urma căreia tradiția o va numi cu îndreptățire apostola apostolorum. și sensul acestei expresii trebuie reajustat. De obicei, când o cităm astăzi, presupunem că este vorba despre un superlativ: „apostolul apostolilor, cel mai important apostol”. Nu, sensul exact vine din pasajul ioaneic invocat mai înainte: Maria Magdalena este, la propriu, cea care duce apostolilor vestea urcării lui Isus la Tatăl. În sensul acesta
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
despre unul erotic-pasional? Sărutul trebuie pus în legătură cu semnificația termenului koinonos! Textul copt folosește acest termen grecesc pentru a descrie relația dintre Isus și Maria Magdalena. Ei formează un cuplu în care fiecare membru are importanța, sensul și rolul său. Gnosticismul presupune dualitatea principiilor - mai bine zis, bipolaritatea principiului divin. Dumnezeu este prin esență androgin. Componenta feminină nu se subordonează principiului masculin, ci-l îmbogățește, îl completează, îl potențează. Gnosticii invocă în acest sens capitolul I al Genezei, care afirmă egalitatea între
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
practica în semn de salut intim nu doar de persoane de sex diferit, ci și de persoane de același sex. În evangheliile canonice există mai multe notații de felul: „Isus l-a iubit” pe cutare ucenic, fără ca expresia respectivă să presupună vreo aluzie erotică. E foarte clar însă că ideologia feministă favorizează interpretarea otova, depistând în gestul lui Isus unul dintre argumentele-cheie ale mariajului carnal între Mântuitor și Maria Magdalena. Reinterpretarea ideologică a datelor canonice A doua strategie de reabilitare și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
soluție. Dialogul dintre Isus și Iuda, spuneam, se desfășoară într-un registru oficial: unul își recunoaște Învățătorul, ghidul spiritual, celălalt își recunoaște elevul: îEta‹re, ™f’ Ö p£rei înseamnă „Tovarășe/prietene, șîntâmplă-seț lucrul pentru care ești aici!” Formula îl presupune pe acel genetheto, rostit de Isus în rugăciunea către Tatăl câteva momente mai devreme. Nu mi se pare că scena ar justifica tonul ironic al protagoniștilor. Dimpotrivă! Cred că tonul oficial cadrează perfect cu tensiunea și caracterul dramatic al momentului
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a fost scris. Iuda își împlinește și el, până la capăt, misiunea. Scurtul dialog, precedat de sărutul lui Iuda, pecetluiește două destine indisolubil legate unul de altul. Matei însă nu se oprește aici. Tocmai am vorbit despre pecete și destin. Destinul presupune un final, un punct terminus care-i conferă sens, care-l aureolează întru câtva. La Matei, pentru prima dată, Iuda apare pocăindu-se, apoi curmându-și singur viața. Fragmentul este puternic și sugestiv. Propun următoarea traducere, cât mai aproape de original
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
el și complicii săi. Iuda realizează că a fost tras pe sfoară, că arhiereii n-au respectat înțelegerea. El nu se pocăiește, așa cum afirmă unii exegeți și cum interpretează câteva tradiții vechi, ci e „cuprins de îngrijorare”. Metanoia, „pocăința”, „convertirea” presupune ideea întoarcerii la Dumnezeu, părăsit prin apostaziere. Metameleia înseamnă cu totul altceva, înseamnă disperare în fața unui act socotit ireparabil. Efectul „convertirii” este salvarea; efectul disperării este moartea. Dacă Iuda ar fi trecut printr-o convertire, el s-ar fi întors
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mijloc, plesnește în două. La Matei, arhiereii cumpără terenul numit „țarina sângelui”, pe când în Fapte se spune că Iuda însuși l-a dobândit. Au existat tot felul de încercări de armonizare a celor două relatări, însă discuțiile persistă. Unii au presupus că Iuda s-a spânzurat, dar funia s-a rupt (chiar de mai multe ori) și el a căzut la pământ, crăpând în două. O veche tradiție susține că sufletul spânzuratului n-a putut ieși pe gură, din cauza sărutului sfânt
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
la unctio Bethaniae și a poftei nemăsurate de bani. E penibil să-ți închipui că pofta de bani, perspectiva paradisiacă a chilipirurilor îl vor fi ținut trei ani lângă Isus! Dacă era obsedat de îmbogățire, Iuda și-ar fi ales (presupunând că el și-ar fi ales) cu siguranță altă meserie, nu pe cea de „apostol”. De asemenea, nu cred prea mult nici în explicația politic-naționalistă: decepționat de mesajul metafizic și universalist al unui Mesia care ezita în fața acțiunii directe, politice
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mișcare, de la unirea cu Tatăl, prin încarnare, prin „moartea pe cruce” până la înălțare, este esențială pentru ca toți cei încorporați în viața Lui prin botez și credință să se împărtășească dintr-Însul în slava Sa (Rom. 6). De ce însă acest lucru presupune și trădarea? Economia aceasta continuă practica sacrificială iudaică: Isus este „jertfa cea adevărată” oferită pentru mântuirea lumii. Din această perspectivă, sacrificială, nevoia trădării din partea lui Iuda devine clară. Isus își asumă natura căzută omenească, restaurând-o, aducând-o la „desăvârșirea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în același sens, „păcatul îi stăpânește (basileuein) pe oameni”. Hamartia se asociază cu: - blasphemia, hulirea, luarea în deșert a lui Dumnezeu; - apate, „rătăcirea”, „înșelarea” (Evr. 3,13); - epithymia, „pofta egoistă, înclinația spre lucruri pernicioase” (Iacob 1,15); - anomia, „fărădelegea”; păcatul presupune transgresarea unor norme divine (1Ioan 3,4); - adikia, „nedreptatea”; păcătosul refuză să fie drept atât față de om, cât și față de semeni (1Ioan 5,17); - prosopolempsia, „favoritism, părtinire”; insul aplică măsura omenească în locul celei dumnezeiești (Iacob 2,9). Blasfemia După dicționarul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
unui sacrificiu”. Sensul religios al termenului, așa cum s-a tehnicizat cu timpul, este exact „a rosti cuvinte ofensatoare la adresa zeilor sau la adresa unor realități sacre”. În Noul Testament, fac obiect de blasfemie: Dumnezeu, Cristos, Sfântul Duh, Biserica, îngerii. La origine, termenul presupune „lovirea agresivă”: „a lovi cu forța cuvântului pe cineva”, a păcătui prin vorbire. Lovitură fonică și semantică! Ulterior, sensul acesta se dilată: o realitate legată de sfera sacrului devine obiect de blasfemie nu neapărat prin virulența cuvintelor, ci și prin
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
că Isus nu lucra în Duh? Răspunsul e pozitiv: evreii au acționat conștient și sistematic, prin natura lor malefică, împotriva Duhului. I-au întins curse lui Isus, au tocmit martori mincinoși, i-au negat învierea etc. Dar, zice Augustin, să presupunem că până și asemenea indivizi ajung la o pocăință sinceră. Cine le-ar putea refuza convertirea? Concluzia vine de la sine, după eliminarea ipotezelor care s-au dovedit referitoare la păcate remisibile: quid aliud restat, nisi ut peccatum in Spiritum Sanctum
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
astăzi mai mult sau mai puțin din colimatorul nostru, precum Didahia, Epistola lui Clement, Păstorul lui Hermas și câteva... apocrife, printre care Evanghelia lui Petru și Apocalipsa lui Petru. Apocalipsa lui Ioan a stat multă vreme „pe tușă”, din cauza milenarismului presupus din capitolul 20; nici Evanghelia lui Ioan n-a avut o soartă mai favorabilă, dintr-un motiv similar, a patra evanghelie fiind unul dintre textele preferate de gnostici. Evanghelia lui Petru, multă vreme aflată pe listele canonice, a dispărut din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
intercalată, destul de stângaci din punctul de vedere al tehnicii literare, o „apocalipsă a lui Noe”. Potopul reprezintă o distrugere aproape totală a vieții terestre, dar în același timp preludiul unei noi creații, a unei noi cosmogeneze. De altfel, orice eshatologie presupune o cosmologie. Totuși, autorul nostru are de rezolvat o contradicție: cum se poate justifica logic un al doilea potop după legământul încheiat între Iahve și Noe (Geneza 9,11)? Răspunsul: Dumnezeu anulează contractul încheiat cu Noe întrucât oamenii înșiși au
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
toate virtuțile, până acolo încât lasă impresia că Iov are o adevărată preeminență asupra sfintelor personaje din Vechiul Testament. Or, tocmai împotriva acestui lucru protestează Testamentul lui Abraham, care transferă asupra patriarhului unele trăsături ale legendei lui Iov. Trebuie așadar să presupunem că Testamentul lui Abraham a văzut lumina zilei puțin timp după Testamentul lui Iov, adică fie în primul secol î.Hr., fie în primul secol d.Hr.112. * Fragmentul din Biblie care a iscat numeroase interpretări, ducând la constituirea unui adevărat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
femei în rândul vostru” (15,6-7). Pentru autorul scrierii apocrife, îngerii sunt ființe complete, suficienți lor înșile, în timp ce oamenii sunt ființe incomplete, care au întotdeauna nevoie de un auxiliar pentru a supraviețui. În acest caz, asceza devine o imitatio angelorum, presupunând și respingerea obligatorie a femeii, deci un misoginism programatic. 2. Căderea în păcat a îngerilor este povestită și în Cartea Jubileelor 152. Spre deosebire de varianta din 1Enoh, îngerii apar aici ca învestiți de Dumnezeu cu misiunea de a salva omenirea amenințată
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
privim mai îndeaproape, ne dăm seama că mărturiile propun trei abordări principale ale mitului. Prima abordare, pe care am putea-o numi „mitologică”, este valabilă pentru 1Enoh, Jubilee, Lactanțiu și Omiliile pseudo-clementine. În toate aceste texte, mitul, interpretat literal, se presupune că explică fie originea răului și intrarea păcatului în lumea terestră, fie caracterul malefic al anumitor practici, cum ar fi magia sau ghicitul, fie, la fel ca în cazul apologeților, originea „falsei religii” păgâne, instaurate ca urmare a unei catastrofe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ei, un parcurs fără sfârșit, o cercetare a Absolutului, care nu prevede sau impune limite, o opera aperta prin excelență. Atunci când vorbea despre propria teologie, lui Stăniloae îi plăcea să folosească termenul „dinamic”. El invocă adesea o „teologie dinamică”, ce presupune un demers intelectual și existențial al cărui scop se confundă cu calea, în vreme ce calea (hodos) conține scopul, pe Însuși Isus Cristos. În același chip, Filocalia și viața lui Stăniloae se completează, se susțin și se lămuresc reciproc. Altminteri, cum se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Stăniloae descrie sistemul dionisian în contrast cu „panteismul platonician”. El nu face nici un fel de referire la Proclus, al cărui plan principal - mone, proodos, epistrophe - este reluat de Pseudo-Dionisie și se înverșunează împotriva traducerii termenului proodos prin „emanație”. În opinia sa, „emanație” presupune obligatoriu o metafizică panteistă și de aceea preferă varianta „ieșiri”: Autorul areopagiticelor face prin toate cele amintite deosebire categoricăîntre Dumnezeu și lume. Dar, pe de altă parte, el unește strâns lumea de Dumnezeu. Aceasta se vede și din faptul că
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o schiță a cărții sale din 1992, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica și mistica, a cărei primă versiune dezvoltată va constitui un curs ținut la Facultatea de Teologie din București în anii ’50. Iată principalele sale articulații: 1. Înaintarea omului spre desăvârșire presupune o întoarcere la starea sa naturală; atunci când omul hotărăște, prin liberul său arbitru, să urmeze rațiunile naturii, nu mai este singur, pentru că harul divin îl însoțește în suișul său. 2. Urcușul omului se înfăptuiește prin Logos, Cel care le unește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
amintește de „întâia cunoaștere” a lui Evagrie); și, în sfârșit, contemplarea directă a Logos-ului. 4. Contemplarea directă a lui Dumnezeu se înfăptuiește în afara capacităților naturale ale omului susținute prin har; ea se împlinește exclusiv prin energia dumnezeiască. Îndumnezeirea omului presupune așadar „moartea mistică a puterilor sale naturale”; simbolic, sufletul intră în „Duminica” vieții, care vine după „Sabbat-ul” odihnei în contemplația naturală și după cele „șase zile” de nevoință ascetică. Grigore Palamas sau geniul ortodoxiei Teologul care l-a marcat cel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cealaltă direcție, ca pe o supunere în chip slugarnic, ci ca pe o colaborare în spirit de complementaritate, de smerenie și adevăr. În orice caz, un fapt mi se pare esențial: traducerea LXX nu ne vine chiar de sus. Ea presupune efort, frământare comună, care, prin rezultatul ei, participă la constituirea conștiinței creștine a oricăruia dintre noi. Ea ne aduce cuvântul Celuilalt care cheamă fără încetare spre un pământ străin existenței noastre, în ciuda rezistenței noastre înverșunate. Care sunt celelalte provocări pe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
eroului” suna cam așa: „Lasă că vă arăt eu vouă, burghejilor!!!” Spuneți-mi dacă la această dată putem să-i facem o vizită acestui individ. Ce părere aveți? ― Eu cred că acum noi suntem stăpâni pe situație. Astfel stând lucrurile, presupun că e bine să-l lăsăm să fiarbă În zeama lui. O lună, două, până când va avea curajul să ne atace... ― Vă aștept mâine, după ora zece, să stăm de vorbă pe Îndelete. ― De acord - a răspuns profesorul Hliboceanu. A
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
a venit după ce am discutat cu doctorul Pas. ―Care ar fi? ― Ca șefii lui Zdup să-l considere nepregătit profesional, indisciplinat și că și-a depășit atribuțiile. Ca atare, 86 85 să fie sancționat și nu considerat erou, cum a presupus doctorul Pas. ― Uite ce Înseamnă să fii tânăr! Eu, bătrânul, nu m-am gândit la o asemenea eventualitate. ― Domnule profesor, nu faceți păcate În fața lui Dumnezeu. Sunteți În floarea vârstei... ― Să nu exagerăm, dragule. Dar până nu ne Întristăm prea
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
mare În grad. Până la urmă, o să ne dăm seama ce e În capul lor”. Între timp, a făcut ochi și celălalt rus. Păpădie și cu Undiță au tăbărât cu Întrebările pe ei. Așa ne-am dat seama că ceea ce am presupus noi era adevărat. Voiau să aibă podul În mâna lor... Cu greu ne-au spus cum ajungem la gară și că În apropiere există un depozit. Și asta numai de frica țevii automatelor proptite În ceafa lor... „Care dintre voi
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]