15,959 matches
-
Este acest obiect compus?» seamănă cu ceea ce a făcut odată un băiat care trebuia să spună dacă, în anumite exemple de propoziții, verbele erau folosite în forma activă sau pasivă, și care își bătea capul cu întrebarea dacă, de exemplu, verbul «a dormi» înseamnă ceva activ sau pasiv.“ (Cercetări filozofice, § 47.) În sfârșit, tindem să considerăm exactitatea drept o valoare în general, drept ceva de dorit în orice fel de împrejurări. A aprecia o noțiune exactă ca fiind întotdeauna superioară uneia
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
mai întortocheat - rolul acestor cuvinte în limbajul nostru este altul decât suntem tentați să credem.“35 Tot așa, anumite forme de exprimare sugerează că vorbirea nu este decât o exteriorizare a gândirii. Impresia este întărită de acele exprimări în care verbele „a vorbi“ și „a gândi“ sunt folosite în paralel, de exemplu în expresii ca „Vorbește fără să gândească.“, „Gândește-te înainte de a vorbi!“, „Nu pot să-mi exprim bine gândurile.“ etc. Ni se pare că vorbirea și gândirea reprezintă două
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]
-
a lor neprodu-cînd o direcționare a posibilităților sistemului. În cazuri precum divizie-diviziune, rație-rațiune, porție-porțiune distincția devine însă funcțională, norma producînd o diferențiere de conținut pentru cele două forme ale cuvintelor respective. În același mod, în cazul conjugării I, în −a, verbele românești pot primi sau nu sufixul gramatical -ez, sistemul admițînd ambele posibilități, norma 26 vine însă cu precizarea că în cazul lui a lega sau a cînta sufixarea respectivă este afuncțională, în vreme ce pentru a lucra ea este funcțională, căci există
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
trăsăturile esențiale ale unei limbi, 2) tipul posibil privește situații precum realizarea formei condițiune, 3) tipul permisiv are în vedere, ca și cel posibil, situații particulare, precum actualizarea formei lucru, 4) tipul imposibil vizează interdicții precum folosirea sufixului -ez cu verbul a cînta. În linii generale, precizează Eugen Coșeriu 27, în funcție de comunitatea în care se află sau se situează, individul vorbitor se supune anumitor norme, unei anumite convenții, care poate fi explicită, ca aceea a oricărei comunități profesionale (în cazul limbajelor
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
intelectului, noțiunea, să primească forma prin intermediul altei facultăți (a limbajului). Totuși, notează acest filozof, "formele gîndirii sînt în primul rînd în limbajul omenesc", fiindcă "important e faptul ca determinațiile de gîndire să apară într-o limbă oarecare ca substantive și verbe și să li se imprime în acest fel o formă obiectivă"53. Pe de altă parte, spre deosebire de noțiune, care însumează trăsăturile esențiale ale obiectului sau fenomenu-lui, conținutul cuvîntului se poate baza și pe trăsături întîmplătoare sau neesențiale. De aceea, R. A
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
vor avea desemnări în domeniul respectiv, încît într-o comunicare referitoare la mobilă, de exemplu, nu pot fi antrenate substantive precum arătură, mitralieră, raționament etc. Selecții asemănătoare se produc și în cazul celorlalte grupe de cuvinte noționale, precum adjectivele și verbele, al căror conținut trebuie să manifeste compatibilitate cu cel al substantivelor și, de aceea, în comunicarea respectivă (despre mobilă) adjective precum cărpănos, silitor, șuierător nu pot fi utilizate și nici verbe precum a naviga, a necheza, a zbura etc. Există
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cazul celorlalte grupe de cuvinte noționale, precum adjectivele și verbele, al căror conținut trebuie să manifeste compatibilitate cu cel al substantivelor și, de aceea, în comunicarea respectivă (despre mobilă) adjective precum cărpănos, silitor, șuierător nu pot fi utilizate și nici verbe precum a naviga, a necheza, a zbura etc. Există, așadar, o grilă semantică ce asigură concordanța dintre conținutul informației (al comunicării, deci), dependent de domeniul de referire al discursului, și semnele lingvistice antrenate în transmiterea acestei informații. Acest determinism discursiv
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
un echivalent al ei), iar propoziția este o structură sintactică (un enunț) ce conține un nucleu predicativ. De aici, s-a tras deseori concluzia că predicatul este elementul de bază al comunicării, fiindcă el arată că se întîmplă ceva. Dar verbul, devenit predicat cînd este la un mod personal, nu arată că se întîmplă ceva în general, ci că se întîmplă în legătură cu ceva (cu numele), care stă de fapt la baza comunicării, fiindcă verbul este într-adevăr cel care face posibilă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
el arată că se întîmplă ceva. Dar verbul, devenit predicat cînd este la un mod personal, nu arată că se întîmplă ceva în general, ci că se întîmplă în legătură cu ceva (cu numele), care stă de fapt la baza comunicării, fiindcă verbul este într-adevăr cel care face posibilă comunicarea, o transmitere a cunoașterii sau o cunoaștere în devenire, însă numele (care alcătuiește subiectul) este cunoașterea asumată (prin funcția denominativă), iar cunoașterea este etapa superioară transferului de informație. De aceea, în raportul
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
fac parte din limba-obiect. Pe de altă parte, vorbirea directă se introduce prin formule de tipul: el a spus, ea a întrebat, iar cea indirectă prin completarea lor cu o conjuncție (de obicei că): el spune că. Este evident că verbele care constituie nucleul acestor formule reprezintă și ele elemente ale metalimbajului. Există apoi cuvinte care introduc diferite explicații în legătură cu conținutul celor spuse, corectează vorbirea, o orientează spre o anumită temă etc. Și acestea fac parte din metalimbaj, îndeplinind aceeași funcție
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
constată în acest sens că, pe de o parte, germana marchează persoana atît prin pronume, cît și prin desinență, în vreme ce neerlandeza (flamanda și olandeza) are obligativitatea folosirii pronumelui, dar lipsesc desinențele. Ca atare, modelul germanic al obligativității pronumelui pe lîngă verb s-a extins asupra francezei și, cît desinențele se pronunțau, marcarea persoanei se realiza pleonastic, pentru ca, apoi, să rămînă suficientă numai cea pronominală. Din nou se poate constata imposibilitatea de a se evita o perspectivă a trecerii de la ceva vechi
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
care au ca specie legile fonetice. În domeniul morfologiei istorice s-ar putea formula legea trecerii treptate de la structura sintetică la structura analitică, fenomen remarcat, în spațiul romanic în evoluția de la latină la limbile romanice, îndeosebi în cazul numelui; la verb, așa cum arată Eugen Coșeriu, caracterul sintetic al flexiunii rămîne totuși pronunțat prin refacerea în fiecare limbă romanică a unui sistem de desinențe proprii 215. Antoine Meillet credea însă că evoluția limbilor implică în general trecerea de la sintetic la analitic și
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Eugen Coșeriu, caracterul sintetic al flexiunii rămîne totuși pronunțat prin refacerea în fiecare limbă romanică a unui sistem de desinențe proprii 215. Antoine Meillet credea însă că evoluția limbilor implică în general trecerea de la sintetic la analitic și în cazul verbului, acest fenomen ilustrîndu-se prin faptul că pronunția franceză a renunțat de cele mai multe ori la marcarea diferențierilor personale prin desinențe, iar engleza a pierdut aproape în întregime asemenea desinențe (excepție făcînd persoana a treia singular). În această situație, pronumele personal, a
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Petru), și atunci se produce o transformare reflexivă (Petru se spală). Transformarea reflexivă este o regulă universală, dar faptul că ea se face printr-un pronume reflexiv (ca în română și în celelalte limbi romanice) sau prin forma medie a verbului (cum se face parțial în greacă) aparține unor limbi individuale și relevă o competență particulară. Se poate constata în aceste opinii o însumare în spațiul conceptului de "competență", pe de o parte, a unor trăsături ale limbilor (folosirea pronumelui reflexiv
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
și în conținutul lor, încît devine deseori sursă principală iar, uneori, unică pentru atestarea elementelor culturii minore. Prin limba populară se pot atesta însă și elemente ale culturii majore. Astfel, faptul că limba română a perpetuat de-a lungul secolelor verbul a scrie, moștenit din latină (lat. scribere), arată că românii au cunoscut îndeletnicirea scrisului într-o formă oarecare și în lunga perioadă din care nu s-a păstrat nici o scriere de la ei. Așadar, limba unui popor constituie un izvor de
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
obiective, în sensul că uneori coincidențele există, iar alteori sînt eludate. Desemnarea, semnificația și sensul determină relațiile presupozi-ționale, remarcate de John Ly o n s300, adică relațiile dintre diferite clase de cuvinte ce aparțin unor categorii morfologice deosebite (substantive și verbe : pasăre a zbura, pește a înota; adjective și substantive : blond păr, clocit ou; verbe și substantive-obiecte: a conduce mașină; verbe și substantive de relație : a mușca dinți, a șuta picior). Se poate constata, așadar, o anumită afinitate între elementele lexicale
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
sensul determină relațiile presupozi-ționale, remarcate de John Ly o n s300, adică relațiile dintre diferite clase de cuvinte ce aparțin unor categorii morfologice deosebite (substantive și verbe : pasăre a zbura, pește a înota; adjective și substantive : blond păr, clocit ou; verbe și substantive-obiecte: a conduce mașină; verbe și substantive de relație : a mușca dinți, a șuta picior). Se poate constata, așadar, o anumită afinitate între elementele lexicale manifestată în primul rînd prin corespondența cu realitatea obiectivă (realizată prin desemnare), fiindcă însuși-rile
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
John Ly o n s300, adică relațiile dintre diferite clase de cuvinte ce aparțin unor categorii morfologice deosebite (substantive și verbe : pasăre a zbura, pește a înota; adjective și substantive : blond păr, clocit ou; verbe și substantive-obiecte: a conduce mașină; verbe și substantive de relație : a mușca dinți, a șuta picior). Se poate constata, așadar, o anumită afinitate între elementele lexicale manifestată în primul rînd prin corespondența cu realitatea obiectivă (realizată prin desemnare), fiindcă însuși-rile, stările și acțiunile nu sînt atribute
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
din alte spații culturale impun formarea și achiziția permanentă de nume-roase elemente lexicale noi. Dintre clasele morfologice de cuvinte, cea mai mobilă și cea mai aptă de înnoire este cea a substantivului, urmează apoi, în ordine, cea a adjectivului, a verbului, a adverbului și, în mai mică măsură, cea a elementelor de relație și a interjecției. Sînt rezistente la schimbări clasa articolului, numeralului și pronumelui. De aici se poate conchide că elementele lexicale legate de desemnarea realităților, urmînd mobilitatea cunoașterii, suferă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
determinismului lingvistic. Cînd prevalează totuși subiectivitatea se depășește normalitatea și se produce o marcare stilistică a discursului. La nivelul construcției lingvistice, problema raportului dintre subiectiv și obiectiv se relevă în cazul unor determinanți verbali, determinanți actualizabili, desigur, din per-spectiva conținutului verbului. În acest context, subiectivul este reprezentat în primul rînd de subiect, cînd verbul-predi-cat este la diateza activă sau la diateza reflexivă. Subiectiv este însă și subiectul unui verb-predicat la diateza pasivă, dar dintr-o altă perspectivă, ce decurge din valențele
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
la diateza pasivă, dar dintr-o altă perspectivă, ce decurge din valențele trazitivității verbale, care presupune relația subiectului cu un CE, cu o entitate exterioară subiectului sau apreciată ca fiind astfel. Această relație îmbracă însă mai multe aspecte, încît în legătură cu verbele constatative acest CE reprezintă obiectivitatea propriu-zisă, deoarece subiectul nu face decît să-l repereze în lumea exterioară (CE vedem). Cu verbele constructive, CE, deși entitate de sine stătătoare și exterioară subiectului, este rezultatul acțiunii subiectului, încît obiectivitatea lui este relativă
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cu o entitate exterioară subiectului sau apreciată ca fiind astfel. Această relație îmbracă însă mai multe aspecte, încît în legătură cu verbele constatative acest CE reprezintă obiectivitatea propriu-zisă, deoarece subiectul nu face decît să-l repereze în lumea exterioară (CE vedem). Cu verbele constructive, CE, deși entitate de sine stătătoare și exterioară subiectului, este rezultatul acțiunii subiectului, încît obiectivitatea lui este relativă (CE facem). Există și verbe care întrunesc, în funcție de semnificațiile actualizate, ambele posibilități, căci CE vrem poate viza obiectivitatea propriu-zisă, cînd a
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
obiectivitatea propriu-zisă, deoarece subiectul nu face decît să-l repereze în lumea exterioară (CE vedem). Cu verbele constructive, CE, deși entitate de sine stătătoare și exterioară subiectului, este rezultatul acțiunii subiectului, încît obiectivitatea lui este relativă (CE facem). Există și verbe care întrunesc, în funcție de semnificațiile actualizate, ambele posibilități, căci CE vrem poate viza obiectivitatea propriu-zisă, cînd a vrea are semnificația "a dori", sau obiectivitatea relativă, cînd semnificația este "a intenționa". Același verb, a vrea, are însă și semnificația "a hotărî" aflat
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
încît obiectivitatea lui este relativă (CE facem). Există și verbe care întrunesc, în funcție de semnificațiile actualizate, ambele posibilități, căci CE vrem poate viza obiectivitatea propriu-zisă, cînd a vrea are semnificația "a dori", sau obiectivitatea relativă, cînd semnificația este "a intenționa". Același verb, a vrea, are însă și semnificația "a hotărî" aflat în legătură cu un CE care reprezintă o obiectivitate relativă de un tip special. Acest CE este de data aceasta o consecință, o urmare a acțiunii verbului, fără a fi însă un produs
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
cînd semnificația este "a intenționa". Același verb, a vrea, are însă și semnificația "a hotărî" aflat în legătură cu un CE care reprezintă o obiectivitate relativă de un tip special. Acest CE este de data aceasta o consecință, o urmare a acțiunii verbului, fără a fi însă un produs al acestei acțiuni, fiindcă aceasta este acum o condiție, iar nu o cauză. Aseme-nea situații (CE facem să se întîmple) sînt generate de verbele factitive, acest CE nemaifiind o entitate (un lucru făcut), ci
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]