42,328 matches
-
asupra deciziei, în favoarea sa. După ce Otto a fost eliberat ca urmare a intervenției împăratului Frederic I Barbarossa, disputa a reizbucnit în 1190. Albert a preluat din nou posesia asupra Meißen de la fratele său. Dietrich a încercat să recapete controlul asupra mărcii, fiind sprijinit de landgraful Hermann I de Thuringia, cu a cărui soră se căsătorise. Totuși, în 1195, Albert a plecat într-un pelerinaj în Palestina. După moartea lui Albert, survenită în 1195, în lipsa unor moștenitori direcți ai acestuia, Meissen, cu
Dietrich de Meissen () [Corola-website/Science/327768_a_329097]
-
urmă, Dietrich a reintrat în posesia moștenirii sale, la doi ani după moartea lui Henric. În timpul luptei pentru putere din Imperiul romano-german dintre Filip de Suabia și Otto de Braunschweig, Filip i-a acordat din nou lui Dietrich stăpânirea asupra mărcii de Meissen. După acel moment, Dietrich s-a aflat în tabăra lui Fillip, rămânând fidel familiei Hohenstaufen chiar și după ce Filip a fost asasinat în 1208. Dietrich a fost atras în dispute cu cetățenii orașului Leipzig și cu nobilimea din
Dietrich de Meissen () [Corola-website/Science/327768_a_329097]
-
Clark W. Griswold, capul familiei. Filmul s-a clasat pe locul 4 la box office în primul week-end și a adus încasări de pește 36,4 milioane $ pe piața internă. El este singurul film din seria "Vacation" care nu conține marca Național Lampoon în titlu. A apărut în 2003. "Vacanță de Crăciun 2" (în ) este un film de televiziune american care a avut premiera la 20 decembrie 2003 pe postul NBC. El este continuarea filmului "Național Lampoon's Christmas Vacation", deși
National Lampoon's Vacation (serie de filme) () [Corola-website/Science/327771_a_329100]
-
împotriva papei Grigore al VII-lea. Din cauză că a asasinat un inamic în biserica Sfântului Iacob din Zeitz în 1089, Wiprecht a întreprins un pelerinaj la Roma și Santiago de Compostela în 1090. După sejurul din Boemia, Wiprecht a revenit în Marca de Meissen și a recucerit prin forța armelor Groitzsch. Imediat a început popularea regiunii cu germani din Franconia, în special în satele dintre râurile Mulde și Wiera. Potrivit istoricului James Westfall Thompson, "adevărata germanizarea a Meissenului începe cu ." În 1091
Wiprecht de Groitzsch () [Corola-website/Science/327774_a_329103]
-
celebrând Crăciunul în Pilsen, Vladislau a pornit în marș asupra Pragăi și l-a înfrânt pe Wiprecht în apropierea zidurilor cetății în 24 decembrie 1109. El a făcut apel la împărat pentru reglementarea disputei și i-a acordat 500 de mărci de argint pentru cheltuieli. Împăratul a ajuns la Bamberg și l-a arestat pe Wiprecht. Wiprecht cel Bătrân a fost silit să renunțe la zestrea primei sale soții, ca și la castelele sale de Leisnig și Morungen în favoarea regelui, în schimbul
Wiprecht de Groitzsch () [Corola-website/Science/327774_a_329103]
-
numit burggraf de Magdeburg. De asemenea, a devenit "Vogt" (avocat) al mănăstirii de Neuwerk la Halle. În 1123, el a reintrat în favorurile imperiale, atunci când Henric al V-lea l-a numit succesor al markgrafului Henric al II-lea în mărcile de Meissen și de Luzacia (Ostmark). Ducele Lothar de Saxonia și-a numit proprii candidați: Albert Urseul în Luzacia și Conrad în Meissen. Wiprecht nu a reușit să își păstreze domeniile din cele două mărci împotriva celor doi oponenți. El
Wiprecht de Groitzsch () [Corola-website/Science/327774_a_329103]
-
Henric al II-lea în mărcile de Meissen și de Luzacia (Ostmark). Ducele Lothar de Saxonia și-a numit proprii candidați: Albert Urseul în Luzacia și Conrad în Meissen. Wiprecht nu a reușit să își păstreze domeniile din cele două mărci împotriva celor doi oponenți. El a murit în urma arsurilor suferite în timpul unui incendiu în luna mai a anului următor la Pegau, unde va fi înmormântat în biserica întemeiată de el însuși. Fiul său omonim murise înaintea lui, drept pentru care
Wiprecht de Groitzsch () [Corola-website/Science/327774_a_329103]
-
a atașat teritoriul imperial Pleissnerland în jurul Altenburg, zestrea nurorii sale Margareta, landgrafiatului de Thuringia, oferindu-le pe amândouă fiului său mai mare Albert al II-lea. Pentru fiul mai mic, Dietrich (Theodoric), Henric crease - deși fără consimțământul imperial - mai mica marcă de Landsberg din partea apuseană a teritoriilor luzaciene, din jurul Leipzigului. Henric a păstrat pentru sine doar Marca de Meissen, restul teritoriilor Luzaciei Inferioare și o formală putere de supraveghere asupra fiilor săi. Doar dezordinile interne, cauzate de politica excentrică a fiului
Henric al III-lea de Meissen () [Corola-website/Science/327772_a_329101]
-
Saxoniei în 1123, iar la moartea mamei sale, în 1142, a dobândit jumptate din teritoriile Billungilor. Albert a un vasal loial față de ducele Lothar I de Saxonia (viitorul rege și împărat), din partea căruia, în jur de 1123, el a primit Marca de Luzacia, situată la răsărit deposesunile sale; după ce Lothar a devenit rege al Germaniei în 1125, Albert l-a însoțit în campania nefericită din Boemia din 1126, în timpul căreia s-a aflat pentru scurtă vreme prizonier. Obstacolele întâmpinate de Albert
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
pentru scurtă vreme prizonier. Obstacolele întâmpinate de Albert în Saxonia i-au stăvilit din dorința de a-și extinde dominația în acea regiune. După moartea cumnatului său, Henric al II-lea, markgraf al unei mici regiuni pe malul Elbei numite Marca Nordului (Nordmark), în 1128, Albert, dezamăgit din cauză că nu a primit acest fief pentru sine, l-a atacat pe Udo, moștenitorul de drept, motiv pentru care a fost deposedat de Luzacia de către Lothar. În pofida acestui fapt, Albert s-a deplasat în
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
a fost deposedat de Luzacia de către Lothar. În pofida acestui fapt, Albert s-a deplasat în Italia în 1132 în cortegiul regal, iar serviciile aduse lui Lothar cu acea ocazie au fost recompensate în 1134, prin învestirea sa ca markgraf al Mărcii Nordului, care rămăsese din nou fără conducător. Odată stabilit cu fermitate în Marca Nordului, Albert și-a îndreptat atenția către slab populatele teritorii de la nord și de la est. Vreme de trei ani el a fost ocupat cu campaniile împotriva populației
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
deplasat în Italia în 1132 în cortegiul regal, iar serviciile aduse lui Lothar cu acea ocazie au fost recompensate în 1134, prin învestirea sa ca markgraf al Mărcii Nordului, care rămăsese din nou fără conducător. Odată stabilit cu fermitate în Marca Nordului, Albert și-a îndreptat atenția către slab populatele teritorii de la nord și de la est. Vreme de trei ani el a fost ocupat cu campaniile împotriva populației slave ale venzilor. Dat fiind că aceștia erau păgâni, acțiunile lui Albert erau
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
pline de succes și în urma unei înțelegeri cu ultimul principe al venzilor din regiunea Brandenburgului, Pribislav, Albert a intrat în posesia acestui district atunci când principele a murit în 1150. Preluând titlul de "makrgraf de Brandenburg", el și-a extins suprafața mărcii sale, a încurajat migrația germană, a statornicit episcopii plasându-le sub protecția sa, astfel încât a devenit întemeietorul Mărcii de Brandenburg în 1157, pe care moștenitorii săi — Casa de Ascania — au deținut-o până când dinastia s-a întrerupt în 1320. În
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
intrat în posesia acestui district atunci când principele a murit în 1150. Preluând titlul de "makrgraf de Brandenburg", el și-a extins suprafața mărcii sale, a încurajat migrația germană, a statornicit episcopii plasându-le sub protecția sa, astfel încât a devenit întemeietorul Mărcii de Brandenburg în 1157, pe care moștenitorii săi — Casa de Ascania — au deținut-o până când dinastia s-a întrerupt în 1320. În 1137 Conrad al III-lea al Germaniei, regele Germaniei din dinastia Hohenstaufenilor, l-a deposedat pe vărul lui
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
său saxon, care a fost atribuit lui Albert, în cazul în care acesta l-ar fi putut cuceri. După câteva succese inițiale în eforturile sale de a prelua posesiunile vărului său, Albert a fost alungat din Saxonia, ca și din Marca Nordului de către Henric, și constrâns să caute refugiu în sudul Germaniei. Atunci când pacea s-a încheiat cu Henric în 1142, Albert a renunțat la Ducatul de Saxonia și a primit comitatele de Weimar și Orlamünde. Este posibil ca la acel
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
877, "pago Suththuringa" (regiunea Thuringiei de sud) este descrisă ca aflându-se "in comitatu Ottonis". Într-un hrisov din 28 ianuarie 897, Otto este menționat drept "marchio", iar "pago Eichesfelden" (Eichsfeld) apare acum ca fiind în cadrul comitatului său (de fapt, mărcii sale). El a fost de asemenea și abate laic al abației de Hersfeld în 908. Otto a mai fost descris ca "magni ducis Oddonis" de către Widukind de Corvey, atunci când descrie căsătoria surorii sale Liutgarda cu regele Ludovic. Otto a părăsit
Otto I de Saxonia () [Corola-website/Science/327952_a_329281]
-
membru cunoscut al familiei, contele Esiko de Ballenstedt, apare pentru prima dată într-un document din 1036, și se presupune că ar fi fost nepot matern al markgrafului Odo I de Ostmark. De la Odo, Ascanienii au moștenit largi proprietăți în Marca Saxonă de Răsărit. Nepotul lui Esiko a fost contele Otto de Ballenstedt, care a murit în 1123. Prin căsătoria lui Otto cu Eilika, fiica ducelui Magnus de Saxonia, casa de Ascania a devenit moștenitoare a jumătate din proprietatea Casei Billungilor
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
Otto, Albert Ursul, a devenit, cu ajutorul moștenirii mamei sale, primul Ascanian în poziția de duce de Saxonia în 1139. Însă el a pierdut controlul asupra Saxoniei în scurtă vreme, în fața rivalei Case de Welf. Cu toate acestea, Albert a preluat Marca de Brandenburg din partea ultimului conducător al venzilor, Pribislav, în 1157, devenind primul markgraf Ascanian. În continuare, Albert și descendenții săi au înregistrat progrese considerabile în creștinarea și germanizarea teritoriilor din răsărit populate de slavi. În 1237 și, respectiv 1244, două
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
Saale în răsărit, orașele-state de Bremen și Hamburg, precum partea din Westfalia numită Renania de Nord-Westfalia și regiunea Holstein (Nordalbingia) din landul Schleswig-Holstein. La sfârșitul secolului al XII-lea, ducele Henric Leul a mai ocupat regiunea adiacentă din Mecklenburg (fosta Marca Billungilor). Potrivit "Res gestae saxonicae" a cronicarului Widukind de Corvey din secolul al X-lea, Saxonii veniseră din Britania pe coastă la Land Hadeln, în triunghiul format de râurile Elba și Wesser, chemați fiind de conducătorii merovingieni din Francia, pentru
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
în federația imperială, element vital în a rezista în fața atacurilor continue ale forțelor maghiare, în timp ce trupele saxone au ocupat în 928/929 extinse teritorii la est, locuite de slavii polabi. Campaniile răsăritene ale lui Henric către Brandenburg și Meissen, întemeierea mărcilor saxone, ca și capitularea ducelui Venceslau I al Boemiei au reprezentat începutul expaniunii germane spre răsărit ("Ostsiedlung"). În 1142, regele Conrad al III-lea a conferit titlul ducal lui Henric Leul din dinastia Welfilor, sub numele de Henric al III
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]
-
Thachulf (Thachulf, Thaculf, Thakulf) (d. 1 august 873) a fost duce de Thuringia de la anul 849 până la moarte. El a deținut titlurile de "comes" și de "dux" și și-a exercitat stăpânirea asupra unei mărci. Se pare că Thachulf ar fi fost fiul unui anume Hadulf, la rândul său urmaș al unui Thankulf. Thachulf a primit sarcina de a conduce Marca sorabă în 849 cu titulatura de "dux Sorabici limitis", oferindu-i-se comanda militarp
Thachulf de Turingia () [Corola-website/Science/327977_a_329306]
-
deținut titlurile de "comes" și de "dux" și și-a exercitat stăpânirea asupra unei mărci. Se pare că Thachulf ar fi fost fiul unui anume Hadulf, la rândul său urmaș al unui Thankulf. Thachulf a primit sarcina de a conduce Marca sorabă în 849 cu titulatura de "dux Sorabici limitis", oferindu-i-se comanda militarp asupra conților din regiunea situată în vecinătatea triburilor sorabilor. Aceștia din urmă i-au oferit lui Thachulf ostateci, pentru pecetluirea unei păci care să îi protejeze
Thachulf de Turingia () [Corola-website/Science/327977_a_329306]
-
Germane după Al Doilea Război Mondial, refuzând să părăsească Schloß Fröhliche Wiederkunft pentru a se muta într-o zonă ocupată de britanici. Schloß a fost confiscat de sovietici însă lui Ernst i s-a garantat libera folosire până la moarte. În martei 1954, după decesul lui Charles Edward, Duce de Saxa-Coburg și Gotha, el a devenit ultimul prinț german supraviețuitor care a domnit până în 1918. Un an mai târziu, la 22 martie 1955 și în vârstă de 83 de ani a murit
Ernst al II-lea, Duce de Saxa-Altenburg () [Corola-website/Science/327088_a_328417]
-
Primului Război Mondial, când fostul Mare Ducat al Imperiului German a aderat la Republica germană post-război. El și familia sa au locuit la castelul Rastede. La un an după abdicare, el a cerut Dietei Oldenburg un venit anual de 150.000 de mărci spunând că starea sa financiară era "extrem de precară". În 1931, Frederic a murit la Rastede. Elisabeta a murit la 3 septembrie 1955, după ce a fost văduvă timp de 24 de ani.
Frederic Augustus al II-lea, Mare Duce de Oldenburg () [Corola-website/Science/327096_a_328425]
-
24,32 cm, având diametrul interior, în zona mediană (în zona ochilor), de 18,42 cm, de 17,6 cm (în dreptul urechilor) și de numai 13,5 cm, în zona rupturii calotei. La 30 decembrie 1988 a fost lansată o marcă poștală cu valoarea nominală de 5 lei, cu inscripția "Coif traco-getic Coțofenești-Prahova", care reprezintă o imagine a coifului din semiprofil-stânga. La 24 decembrie 1999, Banca Națională a României a pus în circulație o monedă de aur 999‰, cu greutatea de 1,224 grame
Coiful dacic de la Coțofenești () [Corola-website/Science/327143_a_328472]