12,690 matches
-
-i pot vorbi nici acum. Evelina Perussi - era un nume de rezonanță italiană - iar numele acesta, lămuri femeia, venea de la soțul ei, Leonardo Perussi, pe care Levantul îl atrăsese aici, din Mediterana italică, un vaporean din Sicilia, care dând de ținutul mănos și viața ușoară pe-atunci de la noi, el venit din sărăcia Siciliei, se opri în portul de amestecătură cosmopolită și nu mai plecă; la un an după aceea se căsători cu femeia care era muribundă acum, pe atunci tânără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
câțiva, veni și supraveghetorul sectorului, care îi împrăștie după ce reținu pe trei din ei, care-l duseră până la o baracă, iar în după-miaza aceleiași zile fu înmormântat. O movilă de pământ ce se șterse și ea în vântul secetos al ținutului. Au trecut ani, mulți, foarte mulți, și mi-aduc aminte și acum de el, străjuind începutul acelei tinereți când am urcat, pentru prima dată, treptele tribunalului județean. 17. 1953. Anul morții lui Stalin. În dimineața acelei zile de martie, grupuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
părând a ființa dincolo de evenimentele și politica vremii. Se aflau însă la curent cu întâmplările câte erau, cu știrile oficiale și zvonurile circulând prin oraș, mai ales zvonurile, spre care vădeau o sete nativă mărită aici de fabulația tradițională a ținutului. Doamna Pavel era mândră de „tratațiile ce le oferea” vorbărețelor musafire, convinsă că-i ridicau față de acestea dulcea prioritate la care râvnea permanent, în primul rând era mândră de soțul ei, adică de domnul Pavel, căci folosindu-se de ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
-
vin, ș-acu, așa, pe la o amiază, se pregătea să pornească acasă. Cum s-a făcut, cum s-a dres - și-a găsit degrabă un tovarăș la carul lui rămas fără trăgători. Un român „din ceea parte a Moldovei“, din ținutul Neamțului ca și dânsul, târguise niște boi mari albi, cu coarnele lucii și frumos aduse. Din câteva cuvinte s-au înțeles; satele alăturea; unul are car, altul are boi, pornesc tovărășie la drum; își mai țin de urât și cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
rezervă, cu cizme nouă, și tălpile picioarelor mi se beșicaseră; precum se cuvenea unui târgovăț, făceam ziua a doua de marș în ambulanță, în tovărășia doctorului Andronescu, un om foarte vesel, cu burta mare. Pornisem pe un drum întortochiat, prin ținutul Botoșanilor. Coloana își întindea înainte furnicarea neagră în care se țeseau scânteieri, se încovoia printre muncele, cobora în văi, se ridica pe costișe. Și în trăsura cu pânze, mare cât o corabie, legănat și scuturat pas cu pas prin bolovanii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
dragă, de ce atâta pustietate... Unde-or fi fiind casele cucoanei Roza?... Apoi zice că nu se văd... Așa-i, nu se văd... șopti doctorul, căscând plictisit. Tăcură multă vreme. În urmă-ne se deșirau miriști și lanuri pustii. Treceam prin ținuturile de pământ sfărâmicios, negru, al Botoșanilor, „prin partea câmpului“, și zările parcă ardeau, tremurau într-o flacără alburie. Nici arbori, nici case nu se zăreau cât bătea ochiul. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
acolo s-a oprit privind în vale prin iaz și spre curtea boierească. Pământuri goale se întindeau în toate părțile, în urmă, de unde venea el, și spre răsărit până la apa Prutului. Călcase poște, fără să dea de o așezare omenească; ținuturile de la Jijia și de la Prut pe-atuncea erau niște pustietăți. Niță trecu printre coșere. Într-un șopron se auzeau glasuri și bătaia regulată a vânturătorilor. Într-un dos, un cal slab sta ascuțit, cu capul plecat, dormitând în soarele de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
-și în mâni pălăria pleoștită: —Niță Lepădatu... Moșneagul dădu din cap și păru a se gândi în sine: atunci auzea întăi numele flăcăului și parcă i se părea ciudat... —Niță Lepădatu? întrebă iar boierul. Și de unde ești? —De la Negoiești. —Din ținutul Ieșului? Și ce vrei? —Vrea să se tocmească la vite, cucoane Jor... se amestecă moș Nastase. —Vrea să se tocmească la vite? Bine. Da’ îndreptăriai? — N-am, zise Niță. Pe-acolo nimenea nu ni le cere. —Așa? Apoi nu ți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
tăcere, învârtindu-și cheile în buzunarul pantalonilor. În pământurile tinere pe care le desfunda, cu oameni de aceștia de strânsură lucra. Cu ei își înmulțea turmele de vite, cu ei făcea grâul pe care îl trimetea la Galați. Într-un ținut de margine, pustiu, trebuia să se mulțămească cu brațe de muncă. De unde veneau aceste brațe, ale cui erau - știa că nu trebuie să întrebe. La ce i-ar fi folosit? Aici nu era țară regulată. Aici el era stăpân. Până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
palmei - apoi începu a râde cu ochii în gol, amețită de vin. —Măi Niță... zise într-un târziu cu glasul greu și Faliboga - să mai bem amândoi și ulcica asta! Măi, tu ești om tare - de parc-ai venit din ținuturile unde sunt multe biserici și mulți popi... Tu ai altfel de inimă... Tu ești om cu milă și cu durere, cum n-am fost eu! Târziu suiră din căldura bordeiului în noaptea neagră de toamnă. Bătrânii se pregăteau de culcare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
plecată din șele și cuviincioasă. Oamenii stăteau în loc. Priviră întăi sania, și caii, și vizitiul cu blana-i albastră și cu căciula-i buhoasă căzăcească; pe urmă, după ce sania trecu spre grajduri, ei rămaseră vorbind despre boieri și despre minunatele ținuturi din care veneau acești oameni fericiți și bine hrăniți. Era ca o lumină în viața lor, ca sosirea unui domnitor. Când ieșiră boierii din casă, bordeienii se așezară pe două rânduri, privindu-i cu luare-aminte. Erau rumeni la față și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
auzit cândva o legendă de la Egipet. Anume, că ar fi fost o regină demult moartă, în mormânt de porfir boltit, învăluită în triplu giulgiu, care se întoarce din când în când în valea Nilului din călătoria ei fără sfârșit prin ținutul umbrelor. Numele ei era Nitacrit. Când silueta ei fină și nealterată se întorcea din veacul vechi în lumea nouă, într-o noapte de lună plină, cel care avea norocul s-o zărească era săgetat de spaimă și iubire și nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
desculță. Pielea îi era arămie. Sub sprâncenele arcuite, ochii păreau în ceață. Erau ochii cenușii, care-mi plac. Părea ieșită din trecut, ca și Nitacrit. Dar rudăreasa aceea era vie și cine o zărea nu ținea deloc să moară. Legendele ținutului Dunării nasc într-o clipă și cad ca frunzele, ca florile și ca fulgii viscoliți ai sălciilor. Omul meu, Ștefan Gâdea, a mormăit ceva. Am înțeles că-i aduce omagiul unei înjurături. —Frumoasă muiere, am răspuns eu. —Asta-i una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Ciurucurile treceau afară la munca grădinilor și acareturilor: aceștia erau „azamoglanii“. Rânduiala curții cerea ca slujitorii albi să nu păstreze din bărbăția lor decât aparența. O parte din fecioarele aduse intrau în haremul marelui stăpân. Copile cu ochii albaștri din ținuturile de cătră miazănoapte, ochi căprii și cosițe castanii de la Carpați, boiuri unduioase de la Caucaz și destul de des domnișoare de pe coastele italiene și franceze. O raită de pirați berberi au izbândit astfel a aduce haremului împărătesc o marfă mai puțin obișnuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mai competitivă a mamei. (Mama susține, „Știa că e oribil“.) Îi făcea burtă. — Vrei să porți asta? Mi-a aruncat o șapcă de tweed. (Tot prin amabilitatea tușicii Imelda.) — Da. Acum e rândul meu. Pe aceeași melodie, am cântat: —În ținutul Claaa-are, Mă așteaptă cel drag al meu. Dar un drăguț mai chipeș am găsit La New York când am venit. Dragul meu din ținutul Clare Îmi era de fapt văr dintâi De-am fi avut vreun prunc împreună Degețele-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
tweed. (Tot prin amabilitatea tușicii Imelda.) — Da. Acum e rândul meu. Pe aceeași melodie, am cântat: —În ținutul Claaa-are, Mă așteaptă cel drag al meu. Dar un drăguț mai chipeș am găsit La New York când am venit. Dragul meu din ținutul Clare Îmi era de fapt văr dintâi De-am fi avut vreun prunc împreună Degețele-ar fi avut o duzină. —Iisuse! Te pricepi! a zis Aidan. Ești tare! Chiar rimează! Asta da improvizație! Încercând să facă figurile caraghioase din mâini
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1946_a_3271]
-
ospăț, musafirii n-au băut decât sirop de migdale, se jura maică-mea cu evlavie. Se ferea să adauge că, dacă nu se turnase picătură de vin, era doar pentru a se respecta luna sfântă. Circumcizia a prilejuit întotdeauna, în ținutul al-Andalus, sărbători în cursul cărora oamenii uitau cu totul de actul religios pe care-l celebrau. Doar se mai pomenește încă și în zilele noastre de ceremonia cea mai somptuoasă dintre toate, aceea pe care a organizat-o odinioară emirul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Abu-l-Kasem, mă tem ca, gustând din sos, să nu mă cuprindă deodată pofta după puiul de potârniche.“ Doamne, iartă-mă! tot repeta maică-mea, fără a încerca să-și țină râsul. Am auzit povestioara asta în legătură cu mai multe personaje din ținutul al-Andalus, și nu mai știu cu adevărat pe seama cui s-o pun; numai că la Granada, după blestemata aia de Paradă, fiecare căuta în viața depravată a stăpânului Alhambrei incidentul care-L putuse supăra pe Cel-de-Sus, astfel că se luau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Mult mai târziu, la vârsta bărbăției și purtând cu mândrie porecla de Granadinul pentru a le aduce aminte tuturor minunata cetate din care fusesem exilat, nu mă puteam împiedica să nu mă gândesc ades la acea orbire a oamenilor din ținutul meu, începând cu propriii mei părinți, care se lăsaseră convinși de sosirea iminentă a unei armate salvatoare, când doar moartea, înfrângerea și rușinea stăteau de fapt la pândă. Anul acela era și pentru mine unul dintre cele mai primejdioase din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
pieptul sultanului. Era la sfârșit de moharram, care corespundea în anul acela cu începutul lunii creștine decembrie, o perioadă atât de rece încât ne aducea aminte de vorbele insolente ale poetului Ibn-Sara de Santarem, când vizitase Granada: Oameni ai acestui ținut, nu vă rugați, Nu vă întoarceți fața de la lucrurile interzise, Veți putea astfel să vă câștigați locul în Iad, Acolo unde focul este atât de mângâietor Când bate vântul dinspre miazănoapte. Sultanul ne-a primit cu un zâmbet abia schițat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
mesageri împovărați de daruri, dar nu nouă, ci lui Ferdinand, că să-i jure că nu vor pune niciodată mâna pe arme împotriva lui! Granada a rămas singură astăzi, căci celelalte orașe ale regatului sunt deja pierdute, iar musulmanii celorlalte ținuturi sunt surzi la chemarea noastră. Ce soluție ne mai rămâne?“ O tăcere grea domnea peste cei de față, care se mulțumeau să scoată la răstimpuri mârâieli aprobatoare. Al-Mulih deschise gura ca și cum s-ar fi pregătit să-și continue argumentația. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
vă avertizeze că Granada va fi cucerită, numai că asta deja nu mai e o taină. - Vorbele lui bat mai departe. El afirmă că, pentru evrei, nu va mai fi nici aer de respirat, nici apă de băut în acest ținut al sefarzilor.“ Ea, de obicei atât de plină de viață, abia de putea acum rosti cuvintele, atât de mare îi era spaima. „Cartea aceea a ta te-a tulburat așa de tare? - E altceva. Am aflat azi-dimineață că unul dintre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
târziu că se dusese să-l vadă pe Hamed, numit și al-fakkak, bătrânul „dezrobitor“ din Granada, care avea, de mai bine de douăzeci de ani, sarcina grea, dar bănoasă, de a-i răscumpăra pe captivii musulmani de pe teritoriile creștine. În ținutul al-Andalus au existat mereu persoane însărcinate să-i caute pe prizonieri și să obțină răscumpărarea lor. Existau nu numai la noi, dar și la creștini, unii care-și luaseră de mult obiceiul de a numi un „alfaqueque mayor“, adesea un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
stăpâni peste oraș și au început să-l fortifice. Dumnezeu știe dacă îl vor mai părăsi cândva! La Fès, refugiații granadini s-au speriat. Aveau impresia că dușmanul era pe urmele lor, că îi va vâna chiar și în inima ținuturilor islamului și până la capătul lumii. Neliniștea sporea printre ai mei, dar eu eram încă prea puțin atins, prins cu totul de învățătură și de prieteniile care atunci se nășteau. Când Harun a venit la mine acasă prima oară, încă foarte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
trăiau cea mai cumplită dintre torturi, muftiul le dădu numele de Ghuraba, Străini, referindu-se la Cuvântul Trimisului lui Dumnezeu: „Islamul a început străin și va sfârși străin. Raiul este al Străinilor“. * * * Pentru a-i chema pe musulmanii din toate ținuturile să-i salveze pe acei nefericiți, comunitatea granadină din Fès a hotărât să trimită niște soli la principalii suverani ai islamului, Marele Turc, noul Sufiu al Persiei, sultanul din Egipt și mulți alții de mai mică însemnătate. Avându-se în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]