5,478 matches
-
un dublu raport între prostie și imaginație prin lipsă și prin exces. În cazul de față, excesul se traduce paradoxal prin lipsă de imaginație. Discuția despre revoluție generează fantasma colectivă, proiectată inițial de Efimița : „Bătălie la poartă, soro : pis- toale, puști, tunuri, Leonido, țipete, chiote, lucru mare, de am sărit din somn !”. Există o încercare a unei primitive analize psihologice la Leonida care se află în posesia unei vulgate științifice, vehiculate cine știe la a câta mână și cât de distorsionat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
În vânătoarea noastră reciprocă de oameni foloseam pistoale cu arc care lansau cu o forță considerabilă bețe lungi cât niște creioane (de pe ale căror vârfuri de alamă scosesem cu Îndemânare micile ventuze protectoare). Mai târziu au apărut diverse tipuri de puști cu aer, care Împroșcau alice de ceară sau mici sulițe cu ciucuri, având consecințe neletale, dar deseori foarte dureroase. În 1912, impresionantul revolver Îmbrăcat În sidef, cu care venise Iuri, a fost confiscat și Încuiat la loc sigur, cu mult
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
familiei făceau cu rândul de pază. Umbrele zvelte ale frunzelor de leandru se mișcau cu prudență În adierea brizei marine de-a lungul unui zid palid, de parcă ar fi arătat spre ceva, făcând paradă că acționau pe furiș. Aveam o pușcă de vânătoare și un automat belgian și ne străduiam să ignorăm decretul conform căruia orice persoană ce deținea ilegal arme de foc era executată pe loc. Soarta ne-a tratat cu blândețe; nu s-a Întâmplat altceva mai grav decât
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
fiule. Vorbește! Ștefan pășește șchiopătând, cocoșat, copleșit, cufundat în el, căutându-și gândurile răvășite, mormăie înăbușit: Osmanlâii hălăduie prin țară! Mi-o ard! Mi-o siluiesc! Mi-o robesc! Și... și n-are cine le sta împotrivă cu sabia! Cu pușcile bat să cuprindă cetățile! Pe turnul cel mai înalt al Sucevei, poate, flutură steagul verde al Profetului!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Pentru câte sacrificii am făcut, parcă n-am meritat aiastă vitregă și nedreaptă soartă... Dacă nu ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ridicată: Trăiască! Boierii, curtenii, cu ulcelele înălțate către Domnul, cu glas mare: Să ne trăiești întru mulți ani, Măria ta!! răcnesc ei și, de prea mult foc, zidurile cetății se scutură mai dihai ca pe vremea când erau bătute cu pușcile cele mari de vrăjmași. În spătăria Cetății Suceava, o sală mare cu ogive, chei de boltă, pereții sculptați cu motive heraldice, "sală a tronului" e bucurie mare: Domnul cu Doamna, boieri mari, boieri mici, dregători, căpitani prăznuiesc "Strălucita izbândă de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
zodiacului, o jumătate de stejar trosnește pe jăratec. Din Târgul Sucevei, din vale, urcă zvon îndepărtat de alăute, chiote, larmă, veselie, ca la nuntă. Clopotele Sucevei, toate, umplu văzduhul cu dangătul lor vesel de data aceasta. Din timp în timp, pușcile de pe metereze slobozesc câte o salvă în cinstea izbânzii și a Măritului Domn și Voievod, "Învingătorul de la Podul Înalt". Moldova toată e în sărbătoare. Ninge cu fulgi mari ce plutesc lin, ușor-ușor, ca să se culce în patul alb de pe pervazul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pentru nepotul Ștefan. Ce spui? face Ștefan pe miratul, deși prea bine știe. Chiar așa a spus Slăvitul? De barbă? întreabă și își mângâie obrazul, cu un zâmbet șăgalnic. Regret: barba-rade... de musteață, poate... Boierii pufnesc în râs, o dată cu bubuitul pușcilor pe metereze. De nu era "Ghiaurul ista spurcat", nu știu, zău, dracu' ne lua, mărturisește Duma, fiul lui Vlaicu și văr bun cu Ștefan, un tânăr pârcălab, iscusit sol și cavaler de nădejde al Măriei sale. Ce vorbești, vere? zâmbește Ștefan
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
din obrazul stâng se adâncește făcând-o și mai fermecătoare. Îți amintești? Prima oară... Nu... Ce anume? întreabă Ștefan. Acu doi ani și mai bine. Era într-o miercuri... Fulguia... Clopotele Bucureștiului băteau să se spargă, amestecându-se cu bubuitul pușcilor ce băteau Cetatea Dâmboviței... Aaa... Atunci? Țara Românească înfrântă era sub călcâiul "Moldoveanului cumplit". Taica, scăpase... Prin fugă la turci! Mi-a scăpat printre degete... Noi eu și maica am rămas în Cetate, dobândă... ..."Balaurului fioros", râde Ștefan amintindu-și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
turcii!!" A căzut Caffa!!... Caffa?!?! întreabă uluit Ștefan, încremenind. Acu bat Cetatea Albă!! A căzut Cetatea-Albă?!?! strigă înnebunit Ștefan, scuturându-l de piept pe Mihail. A căzut?!?! Nuu!! îi răspunde Radu Gangur care intrase. Se ține tare! O bat cu pușcile! Se ținea, când am plecat eu! Herman, cu boambele lui, a trimis la fund două galioane! Șendrea, Tăutu, Duma dau năvală, cu armele târâș după ei. "Vin turcii!!" Care-i porunca?!?! Ștefan, rătăcit, oftează, închide ochii câteva clipe... Când îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
turc. Doi galion, numai doi... Kaputt! se căinează el, cu regretul că n-a trimis la fund, mai multe. Barem să fi pescuit vreo cadână, ceva... visează Mihail. Boierii râd, gâfâind încă: Unde pune neamțu' mâna... Au bătut-o cu pușcile, da' nimică n-au folosit. Cetatea s-a ținut tare. Au încercat și ei marea cu degetul. Am scăpat ieftin. Le-am tras una zdravănă, de nu mai pridideau să ridice pânzele și să fugă spre Stambul! râde cu mândrie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nicicând nu voi să-l mai aud în gura domniei tale! Îți poruncesc "Să ai!" Dacă "n-am", îl înfruntă Juga, deloc speriat de amenințările lui Vodă. Suntem datori și la Sighișoara pentru cele cinci bombarde... Și pentru iarba de pușcă, genovezilor... Și pentru brăzdarele cele de fier... Parcă Măria ta nu știe... Da! Fără "pâinea noastră cea de toate zilele", suntem înfrânți înainte de a scoate spada... Să ai! Dacă n-am, o ține vistiernicul. Fantastic! L-ați auzit?! Unde s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
nu voi a călca rânduiala. Nu începuse încă slujba de vecernie, că Ștefan, nerăbdător să cerceteze zugrăveala desăvârșită de neîntrecutul zugrav de icoane Roșca, cere să i se deschidă ușile grele, ferecate în fiare, de puteai trage în ele cu pușcile cele mari. Când intră în biserică, îl izbește un pătrunzător miros de ulei, de vopselărie, amestecat cu iz de ceară de albine arsă în câteva sfeșnice ce pâlpâiau încă. Se strecoară pe sub schelăria ce nu fusese dată jos. La iconostas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cioșmolește atâta cu lespedea ceea? Dați zor! Zor! Să fie totul gata! Ce grabă Doamne?! protestează egumenul. Tragi rău, zău așa! Ștefan suflă în lumânare stingând-o. Vezi? Poți știi când îți bat clopotele, preacuvioase? Galioanele turcești nu pot duce pușci de mare greutate cu care să spargă turnul aista, își face socoteală Ștefan, aplecat peste meterezele turnului cel mare al Cetății Albe, chibzuind grosimea zidului cu puterea loviturilor venite din larg. Și, totuși, vom întări zidul cu piatră de Măcin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tăiat?! îngână Țamblac sprijinindu-se de spătarul jilțului. Și... și moldovenii mei?! strigă Ștefan. Tăiați! Toți trei sute?!... Toți! Ștefan tace. Țamblac tace. Bârsan tușește, își drege glasul și povestește: De hramul Sfântului Nicolae... În zori... Galioanele turcești ne băteau cu pușcile... Principele, moldovenii, ne-am bătut... De n-ar fi fost trădarea... Trei sute?! Toți?! îl scutură Ștefan. Toți!... În afară de câțiva:... robi, în lanțuri... ce trebuia să încheiem alaiul de izbândă pe ulițele Stambulului... Pe mare, în timpul unei furtuni, am ucis turcii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cu săgeți otrăvite cu venin de năpârcă, cu zeamă de cucută, să rămână în drum cu bombardele ce sparg "Catapeteasma Ceriului"! Împroșcăm, săgetăm cu șomoioage de foc pânzele corăbiilor ce urcă pe Dunăre, harabalele ce cară silistrăria cu iarbă de pușcă, chervanele grele de merinde! Ștefan se oprește să-și tragă sufletul. Trăsni-i-ar!! Dar-ar-ciuma-n ei să dea!... Formidabil! Fantastic! "Năzdrăvanu' " ista... "ca mâța", strigă-n cor boierii entuziasmați. Ștefan zâmbește cinic și continuă cu aceeași patimă, sarcastic, încrâncenat: ...Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
La culcare, am spus! și îi întoarce spatele. Tu, Dumo, împreună cu Șendrea, apărați Cetatea Sucevei! S-o țineți cu dinții! îi spune punându-i mâinile pe umeri și privindu-l adânc în ochi. Cu dinții! Or s-o bată cu pușcile cele mari. De cade Suceava Doamne ferește! cade Moldova! În mâinile voastre stă soarta Moldovei! O s-o ținem! Pe ea... sau sub ea!"... De dat, nu le-o dăm! glăsuiește Duma, dârz, ca un legământ. Ștefan pune mâinile pe umerii lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și când aceasta se oprește pentru o nouă razie, apare ca din pământ și îi somează. Se pare că originalul haiduc e chiar individul care hrănea câinii, pe când războiul împotriva acestora încă nu începuse. Dar de unde a făcut rost de pușcă? Oricum, nebunul a înnebunit de-a binelea și arestarea lui e iminentă... Partea a cincea. Epilog. Împotriva așteptărilor cititorului, se dovedește că vagabondul filantrop și maquisard, opunând rezistență hingherilor nu e V.M., ci prietenul său, care l-a vizitat cândva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
a umplut de fum și de miros greu. Sora Nica, speriată, a rămas sub așternut, iar eu am fugit afară să mă ascund. Ce spaimă a fost pe mămica, atunci când a auzit detunătura ! A fost străfulgerată că am umblat la pușcă, și că amândoi copiii suntem morți. A intrat înspăimântată în casă, a alergat la pat și a găsit pe Nica înghemuită sub așternut. A alergat afară să mă găsească, socotind că sunt rănit. Când s-a apropiat de mine, am
A FOST O DATA........ by VICTOR MOISE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83162_a_84487]
-
noastre! Betty Mondanos a făcut un film cu mine, în parcul din apropierea Casei Poeziei. La un moment dat s-au auzit împușcături (exact ca în visul meu dinaintea plecării din Stockholm!) care ne-au speriat, apoi au apărut oameni cu puști, îmbrăcați în verde. Erau vânători! Se deschidea în Franța sezonul de vânătoare! Totul era magic în acel parc, ca și în Casa Poeziei, în comparație cu dormitoarele de tip cazarmă în care am fost cazați. Fusesem deja prevenită la Stockholm (chiar de
Jurnal suedez III (1990-1996) by Gabriela Melinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2032_a_3357]
-
asfințit iar noi eram tot mai obosiți. Am făcut și ultima parte de drum. Se întunecase tare. Nu știu de ce dar eu aveam mare nădejde în Iancu. Eram sigur că el, diplomat în ale problemelor de strategii, că avea și pușcă, așa că va reuși să capete aprobare. Ne-am interesat unde stă inspectorul, am găsit casa, am bătut la poartă și fiindcă se bucătărea încă pe afară, mirosea tare a pui fript și a mămăligă caldă, ne gândeam că-i deranjăm
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
o nepoată a compozitorului la București, Aurel a încercat să sensibilizeze notabilitățile tulcene privind recuperarea marelui compozitor. Zadarnic. Ciudate vremuri, ciudați oameni. Poate va veni și timpul lui Vasile Marian. Primul refugiu Evenimentele care măcinau lumea miroseau a praf de pușcă. Vecinul Belocurenco, un ucrainian sărac și la locul lui, venea la noi de mai multe ori pe zi să afle informații de la radio. Pe 1 februarie 1940 primesc ordin de concentrare la Regimentul 3 Vânători, Bolgrad de unde sunt repartizat la
VIEŢI ÎNTRE DOUĂ REFUGII CARTEA PĂRINŢILOR by AUREL BRUMĂ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91701_a_92398]
-
instalată T.O. și vreo 6 U.M.-uri cu "ochi albaștri" pe urmele matale? "Dar sărac ca anul acesta...". Și eu, la sfârșitul lui 1988, eram sărac și amărât ca matale, când ai fost răspopit pentru motivul că trăgeai cu pușca în ciorile de la biserica Golia. Și pe mine mă potopiseră ciorile, ciori dintr-o specie mai periculoasă, "cu ochi albaștri", pe care n-aveam cum să le sperii, puștile fiind ale ciorilor! Și pe mine tot ciorile m-au "răspopit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
ca matale, când ai fost răspopit pentru motivul că trăgeai cu pușca în ciorile de la biserica Golia. Și pe mine mă potopiseră ciorile, ciori dintr-o specie mai periculoasă, "cu ochi albaștri", pe care n-aveam cum să le sperii, puștile fiind ale ciorilor! Și pe mine tot ciorile m-au "răspopit"! Atunci cred că plin de năduf am scris o poezie: Faliment total! La casă de om sărman nici opinci și nici suman, nici merinde nici fiertură, nici câine în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1570_a_2868]
-
Nu am priceput nici de ce s-au adunat oamenii cu o fanfară care cânta Internaționala pe malul rusesc, într-o zi în care la noi era Paștele, de ce au adus câțiva oameni legați între ei și au îndreptat către ei puștile; de ce au căzut oamenii aceia, unul peste altul, dar legați într-o grămadă agitată, de le-au sărit cușmele din cap, de ce urla câinele nostru, Grivei. Când am înțeles, m-a apucat un plâns cu sughiț. Rezultatul a fost curios
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
la colectivizare, erau unii care tăceau, dar alții, nenorociții, țipau și înjurau. "Aceștia nu aveau nici un bun simț, așa cum spun făcea căpitanul -, erau și din ăștia, cu lipsă de bun simț, de trebuia mai întâi să-i pocnești cu patul puștii în cap, la dracu.... ce vrei, omu' nu are bun simț nici la moarte... dacă nu-i, nici el nu are" etc. etc. Repeta povestea, era chiar subiectul care îl obseda pe acest filozof al bunului simț clasic și modern
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]