KorAP: Find »[drukola/base=discurs & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...1686 1687 1688 ...1763 >

44,063 matches

Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744

simbolului și studiul ceremonialului. Imaginarul are o "gramatică" proprie, care devine vizibilă pentru că, spre exemplu, "sintaxa" imaginarului este asigurată, datorită dimensiunii lor temporale, de modelele și de narațiunile exemplare din componența unor structuri mitologice (din credințele populare) sau religioase (din discursul clerical); sau pentru că bestiarele (figurile animaliere simbolice), codurile profesionale sau cele ritualice și structurile spațio-temporale (cronotopoï) pot fi încadrate în așa-numitele clase "morfologice". Toate acestea se regăsesc în discurs (text sau imagine) fie inserate pe cele patru nivele majore

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
componența unor structuri mitologice (din credințele populare) sau religioase (din discursul clerical); sau pentru că bestiarele (figurile animaliere simbolice), codurile profesionale sau cele ritualice și structurile spațio-temporale (cronotopoï) pot fi încadrate în așa-numitele clase "morfologice". Toate acestea se regăsesc în discurs (text sau imagine) fie inserate pe cele patru nivele majore (câte am identificat) − paradigmatic, sintagmatic, morfologic și al unităților funcționale de bază, respectiv imaginea, simbolul și semnul −, fie în structuri combinatorii, create între ele. Materia imaginarului se poate manifesta în

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
istoriei și ai contextelor, ai identității sau ai procesului de configurare a imaginarului. Urmărim în consecință nu un imaginar în sens literar mai larg sau mai restrâns, "ficțional", redat doar de text, ci imaginarul colectiv, hrănit de acțiunea și de discursul puterii, dar îmbogățit și de interpretările comunității; coerent, deși păstrat în forme culturale orale, dar având și rol politico-religios și simbolic. Textul și imaginea rămân de aceea simple "oglindiri", nu au devenit obiectul de analiză în sine. Discutarea "descendenței" românești

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
subiect imprecis și dificil − după cum socotește Paul Ricœur în volumul Memoria, istoria, uitarea, în care subliniază criza metodologică a școlii și impasul la care a ajuns noțiunea de mentalitate spre sfârșitul secolului trecut, precum și ascensiunea către sociologie, pe fundalul turnurii discursului de la Annales, a noțiunii complexe și mai precis definite, de reprezentare socială. Unele dintre cele mai marcante figuri ale acestei grupări intelectuale (vorbim însă de câteva generații, cu diverse orientări și specializări) nu doar au influențat viziunea asupra perioadei (în

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
mai precis definite, de reprezentare socială. Unele dintre cele mai marcante figuri ale acestei grupări intelectuale (vorbim însă de câteva generații, cu diverse orientări și specializări) nu doar au influențat viziunea asupra perioadei (în trecerea de la istoria pozitivistă la un discurs interpretativ), instrumentarul științific (mai bogat, în plus interdisciplinar), metodele de lucru, ci și competența generală a publicului de a înțelege și de a integra cultural moștenirea medievală. Pentru că cercetarea de față este interesată de mărturia scrisă și de relevanța sa

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
mitologic etc.), însă nu își îndreaptă mesajele în mode deliberat împotriva societății. Nu acționează contra comunităților, pentru că, spre diferență de sistemul ideologiilor, nu are la dispoziție instrumentele necesare: instituțiile și politicile lor. Imaginarul colectiv este "apelat" de instituții, nu este discursul lor oficial (precum o ideologie); este un fenomen de amploare și nu poate ține doar de o perioadă sau de o circumstanță. Dată fiind această condiție de existență a sa, care îl ancorează în mentalul colectiv, nu se poate spune

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
o perioadă sau de o circumstanță. Dată fiind această condiție de existență a sa, care îl ancorează în mentalul colectiv, nu se poate spune că imaginarul, pentru a influența gândirea unei comunități, a fost asimilat și introdus într-un singur discurs sau chiar într-o viziune politică anume. Un program ideologic, pentru a alcătui noi structuri tematice, poate integra un număr foarte limitat de unități migrante în câmpul discursurilor − mituri, coduri, imagini, simboluri. Am discutat mai atent prefața semnată de Jacques

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
influența gândirea unei comunități, a fost asimilat și introdus într-un singur discurs sau chiar într-o viziune politică anume. Un program ideologic, pentru a alcătui noi structuri tematice, poate integra un număr foarte limitat de unități migrante în câmpul discursurilor − mituri, coduri, imagini, simboluri. Am discutat mai atent prefața semnată de Jacques Le Goff, pentru că mi-a influențat strategia cercetării într-un mod semnificativ. Nu trec la finalizarea comentariilor legate de acest text, înainte de a-l corela cu ultimul articol

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
efectiv. Sistemul imaginarului, oricum stabilizat de un nivel major, paradigmatic − al arhetipurilor, al ideilor primordiale legate de geneză și de întemeiere −, primește dinspre gândirea practică și dinspre cea intelectuală "soluțiile" de transformare a lumii, pe care le integrează în rețeaua discursului identitar, unde le păstrează active. Când mitul și simbolul întâlnesc istoria socială, ajungem la formele particulare ale imaginarului (precum cel medieval), la manifestări de tipul diferențelor specifice în cadrul genului proxim. În cazul acesta, principiul care organizează sistemul imaginarului poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
exemplificare va apărea în comentariu însoțit de trimiteri punctuale la imaginea plastică și la monumentul arhitectural. Așa cum anunță și Le Goff, scriitura nu mai poate fi privită autonom și nici doar intertextual sau contextual. "Textul-testis", mărturie, și "textul-textum", țesătură de discursuri, simboluri, imagini, reflexe de mentalitate (Fonio 16), constituie cele două fețe ale "textului-monument", care adună în el semnificații ale trecutului și deține resurse pentru o reintegrare viitoare a sa. Discursul public și imaginarul colectiv garantează pentru identitatea comunității, în măsura în care împreună

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
doar intertextual sau contextual. "Textul-testis", mărturie, și "textul-textum", țesătură de discursuri, simboluri, imagini, reflexe de mentalitate (Fonio 16), constituie cele două fețe ale "textului-monument", care adună în el semnificații ale trecutului și deține resurse pentru o reintegrare viitoare a sa. Discursul public și imaginarul colectiv garantează pentru identitatea comunității, în măsura în care împreună sunt o oglindire a ei, dar și o sursă imaginativă pentru realitate. Imaginarul medieval (românesc) poate fi citit, în consecință, ca un sistem discursiv prin care comunitatea își proiectează în

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
sau individuale, preocupate de procesele politice majore, sociale, spirituale (religioase) și culturale. Istoriografia reprezintă materializarea unei gândiri responsabile față de arhivarea trecutului comunității, dar și un model-grilă pentru fixarea în imaginarul colectiv a proiecțiilor identitare despre sine și despre alteritate, prin intermediul discursului instituțional și al unor narațiuni fondatoare (patrimoniul de memorie). Imaginarul medieval, în toate resorturile sale, oricât de schematice, conține însă "semne-însemne" (ca să-l reamintesc pe Le Goff) ale unei istorii particulare și reflectă o anumită semnificație a timpului care îl

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
asigură dinamica internă (în special prin unitățile narative reiterate). Această înțelegere a sistemului imaginarului nu putea să survină decât într-o paradigmă epistemologică generoasă și relativistă, ce a făcut posibilă ieșirea din cadrele "gândirii tari" ale "istoriei politice", pe care discursul filosofic al secolului XX în general o repudiază. În teoria actuală a imaginarului modernității, memoria colectivă, spre exemplu, nu mai e garantul datelor și al documentelor oficiale, martorul unei istorii continue și glorioase a eroilor reali, ci este spartă, discontinuă

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
se desfășoară existența în ansamblul ei. Totuși, cum se explică faptul că pentru evul mediu se mențin anumite constante ale gândirii colective pe perioade îndelungate? Ce anume face ca miturile istorice, chiar dacă ajung să se transforme în locuri comune ale discursului ideologic la trecerea într-o altă perioadă istorică, să aibă capacitatea de a mobiliza comunitatea dacă un anumit context o cere? Fragmentele memorate de istorie nu rămân într-o suspensie haotică sau într-o zonă amorfă a mentalului colectiv, cu

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
imaginative, să o reintegreze în diverse formule și situații. Întotdeauna însă așa cum e mai potrivit pentru proiectul ei în istorie, pentru imaginea identitară pe care și-a stabilit-o, pentru locul ei în raportul cu alteritatea, oricare ar fi aceasta. Discursul științific istoriografic din secolul XX a participat el însuși în ce privește metodologiile și perspectiva filosofică asupra trecutului la experiența epistemologică a modernității; a oglindit dilemele socio-politice ale societății, precum și mutațiile valorice survenite la nivel ontologic în psihicul colectiv. Istoriografia, renunțând la

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
noii istorii" se desparte definitiv de direcția tradițională analitică. Istoria însăși este citită precum o narațiune sau având caracterul unei "opere deschise" (așadar, dincolo de sensul acordat textului sacru de către Umberto Eco). Istoriografia și filosofia istoriei propun un alt tip de discurs și o altă formă de lectură/narare a trecutului, fără a nega însă rolul jucat în continuare de direcția nomologică. Premisele acesteia - ontologică (trecutul este un obiect de studiu "exterior" istoricului), epistemologică (există un adevăr unic, care trebuie descoperit), pragmatică

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
socio-politic (viziune pe care o integrez în strategia teoretică a acestei cercetări). Mutația realizată de Arthur Danto în scrierile sale târzii, de la o strictă filosofie analitică a istoriei la o problematizare a povestirii istorice, a implicat o nuanțare graduală a discursului științific legat, spre exemplu, de categoria temporalității și un abandon treptat al categoriilor pozitiviste. La începutul postmodernității, chiar factorul "timp" a organizat unele modele logice, bazate pe explicații deductive și nomologice date istoriei - așadar inclusiv la istorici și filosofi ai

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
nu recentă în filosofia contemporană a istoriei, ci doar tratată interdisciplinar dinspre istoriografie. Interpretarea textului în relație cu categoria temporalității și cu modalitățile de structurare a narațiunii a demonstrat istoricilor de la Annales că orice tip de mărturie poate susține noul discurs științific cu privire la mentalul colectiv și, implicit, la imaginar: textele filosofice sau literare, imaginile plastice sau monumentele arhitecturale. Cercetătorul care se afirmă în anii 2000 (se poate înțelege de asemenea și istoricul literar, istoricul de artă, al civilizației în ansamblu, al

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
ca fiind amplă, dinamică, de influențare reciprocă. Imaginarul se poate întoarce către realitate, fie ca să o sprijine atunci când ea are nevoie de legitimare, fie ca să o modeleze. El nu primește însă din partea ei nimic neinterpretat, netransformat în forme specifice de discurs - simbol, imagine, complex de idei, mentalitate, structură sau cod cultural. Nu doar granița este unduitoare și nu imuabilă, dar și cele două "bazine" care redau perceptibilul și non-perceptibilul/imaginarul. Dacă e să recurg la o sumă de metafore plastice pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
greu de definit, situată între concret și abstract, între real și "raționabil", între sensibil și inteligibil: imaginea. În sine, ea re-prezintă, interiorizează lumea, apoi o reproduce la nivel mental sau în baza unui suport material și o transformă într-un discurs, diferit de obiect atât substanțial, cât și în ce privește valoarea sa ontologică. Se delimitează astfel de existența lucrurilor "reale", pe care le poate reda senzorial sau vizual, ca amintire sau copie a lor, indiferent dacă acestea sunt prezente sau absente, manifeste

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
așadar, într-o definiție deja utilizată în cercetarea de față, o grilă de lectură creativă a realității, pentru că "realul" este de fapt o noțiune insesizabilă și care nu poate fi cunoscut altfel decât prin reprezentări, întotdeauna simbolice (idee întărită de discursul științific al secolului XX, în special de fizica atomului, ce a relativizat complet noțiunea de realitate, pulverizată într-o infinitate de fragmente). În consecință, a fost stimulată valorizarea teoriilor imaginii și imaginarului în dezbaterile generale legate de procesul de cunoaștere

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
capabil de o fecunditate care nu are ca scop reproducerea mecanică a informației, ci crearea de noi forme și semnificații. Este înțeles drept o lume de imagini colective aflate într-un continuu proces de auto-organizare, generator de cosmogonii, mitologii, credințe, discursuri identitare etc. (Thomas 17). Imaginarul ajunge să se substituie acțiunii propriu-zise atunci când este luat de subiectul creator drept o formă de real, deși el are o logică și o structură internă specifice. Rolul lui în relațiile dintre individ, comunitate și

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
să rămână în imaginarul colectiv. Un aspect specific culturilor cu o bază scriptică restrânsă, precum cea medievală românească, este acela că imaginarul lor colectiv se menține relativ omogen, schematic, dar are în mod necesar și forță de reprezentare în planul discursului identitar. El ar intra în ceea ce semioticienii numesc "iluzia semiologică", pentru că semnul, încărcat simbolic, s-ar confunda cu referentul său. "Efectul de real" pe care îl creează structurile imaginarului s-ar datora "retoricii realității", pe de o parte, dar și

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
poate fi cunoscut așadar prin analogie. Pentru că acest univers renascentist reface raporturile dintre obiecte și le (re)așează într-o relație de contiguitate, în regimul plenar al afirmării individului, se naște o adevărată fascinație a luminii, exprimată în artă, în discursul teologic și în filosofie. Renașterea ajunge la formularea unui naturalism estetic, care asociază cunoașterea cu aspirația spirituală metaforizată, redată de ascensiunea în lumină (asimilată cu libertatea spiritului, chiar în relația acestuia cu divinul; interesant e că ne putem reaminti aici

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
de categoria temporalității, pot fi interpretate ca: mituri arhetipale (atunci când arhetipurile se individualizează în narațiunile civilizării lumii) și inaugurale (cele strict referitoare la geneza cosmosului), continue (ontologice: aventura inițiatică a eroului), periodice (un exemplu: tema originii latine a românilor în discursul prozelit catolic), contemporane obiectului (mitul naturii divine a împăratului: cazul lui Augustus sau al lui Dioclețian) și posterioare existenței obiectului (mitul Sfintei Elena, mama autocratului, consacrată prin analogie cu Fecioara). O ultimă serie se poate constitui prin raportare la obiect

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]