42,587 matches
-
neliniștea matură) și de fier (simbolizând moartea), probabil în urma unei sugestii din poezia „Lied der Glocke” de Friedrich Schiller. Diferența între versiunea inițială și cea finală este atât de mare, încât mai mulți critici consideră că este vorba de două poeme diferite. Se crede că Poe a scris „Clopotele” în mai 1848 și a trimis poezia de trei ori la "Sartain's Union Magazine", o revistă condusă de John Sartain, până când ea a fost în cele din urmă acceptată. El a
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
o revistă condusă de John Sartain, până când ea a fost în cele din urmă acceptată. El a fost plătit cu 15 dolari pentru munca sa, cu toate că poezia nu a fost publicată decât după moartea sa în numărul din noiembrie 1849. Poemul a fost, de asemenea, publicat în "New York Tribune" pe prima pagină a ediției din 20 octombrie 1849 sub titlul „Ultimul poem al lui Poe”. Prima traducere în limba română a fost realizată de Emil Gulian și publicată în decembrie 1937
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
dolari pentru munca sa, cu toate că poezia nu a fost publicată decât după moartea sa în numărul din noiembrie 1849. Poemul a fost, de asemenea, publicat în "New York Tribune" pe prima pagină a ediției din 20 octombrie 1849 sub titlul „Ultimul poem al lui Poe”. Prima traducere în limba română a fost realizată de Emil Gulian și publicată în decembrie 1937 în "Revista Fundațiilor Regale". Poemul a fost tradus apoi de Dan Botta și publicat în 1963 în volumele "Scrieri alese", editate
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
publicat în "New York Tribune" pe prima pagină a ediției din 20 octombrie 1849 sub titlul „Ultimul poem al lui Poe”. Prima traducere în limba română a fost realizată de Emil Gulian și publicată în decembrie 1937 în "Revista Fundațiilor Regale". Poemul a fost tradus apoi de Dan Botta și publicat în 1963 în volumele "Scrieri alese", editate de Editura pentru Literatură Universală din București, în colecția „Clasicii literaturii universale”. Traducerea lui Emil Gulian a fost criticată de Vladimir Streinu care i-
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
imposibil de tradus, adică „impresiunile de artă ce provin exclusiv din ermetismul estetic al altei limbi”. Potrivit biografului Jeffrey Meyers, „Clopotele” este de adesea criticat din cauza faptului că este mecanic și forțat. Criticul român Vladimir Streinu a afirmat că ultimele poeme ale lui Poe sunt create „pe baza unui principiu muzical specific”, ce este observat mai ales în „Clopotele”. „Dar intențiunea de a-și impersonaliza existența prin simbol, așa cum șade bine în orice lucrare de artă, abia se ghicește, pe întâiul
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
chiar calitatea de sunet a metalelor respective”, completează el. Poetul Horia Stamatu adăuga că „sub o aparentă virtuozitate (formală) Poe pune în această poezie... o tema foarte gravă, acea splendidă temă a vârstelor omenirii”. Excesul de muzicalitate face ca acest poem al lui Poe să aibă o valoare artistică indiscutabilă, poetul exprimându-și uneori bucuria față de muzică. Serghei Rahmaninov (1873-1943) a compus o simfonie corală intitulată "Clopotele", Op. 35, bazată pe o adaptare rusească a poemului de către Konstantin Balmont. Simfonia urmează
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
de muzicalitate face ca acest poem al lui Poe să aibă o valoare artistică indiscutabilă, poetul exprimându-și uneori bucuria față de muzică. Serghei Rahmaninov (1873-1943) a compus o simfonie corală intitulată "Clopotele", Op. 35, bazată pe o adaptare rusească a poemului de către Konstantin Balmont. Simfonia urmează forma clasică de sonată: prima mișcare, mișcare lentă, scherzo și final, onorând astfel cele patru secțiuni ale poemului. (Simfonia este interpretată uneori în limba engleză, nefolosind textul original al lui Poe, ci o traducere a
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
Rahmaninov (1873-1943) a compus o simfonie corală intitulată "Clopotele", Op. 35, bazată pe o adaptare rusească a poemului de către Konstantin Balmont. Simfonia urmează forma clasică de sonată: prima mișcare, mișcare lentă, scherzo și final, onorând astfel cele patru secțiuni ale poemului. (Simfonia este interpretată uneori în limba engleză, nefolosind textul original al lui Poe, ci o traducere a adaptării lui Balmont realizată de către Fanny. S. Copeland.) Compozitorul scoțian Hugh S. Roberton (1874-1947) a compus „Hear the Tolling of the Bells” (1909
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
o traducere a adaptării lui Balmont realizată de către Fanny. S. Copeland.) Compozitorul scoțian Hugh S. Roberton (1874-1947) a compus „Hear the Tolling of the Bells” (1909), „The Sledge Bells” (1909) și „Hear the Sledges with the Bells” (1919), inspirate de poemul lui Poe. Josef Holbrooke a compus „The Bells, Prelude, Op. 50” pe baza poemului lui Poe, iar Phil Ochs a compus o melodie pentru poem înregistrată pe albumul său "All the News That's Fit to Sing". Eric Woolfson, partenerul
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
S. Roberton (1874-1947) a compus „Hear the Tolling of the Bells” (1909), „The Sledge Bells” (1909) și „Hear the Sledges with the Bells” (1919), inspirate de poemul lui Poe. Josef Holbrooke a compus „The Bells, Prelude, Op. 50” pe baza poemului lui Poe, iar Phil Ochs a compus o melodie pentru poem înregistrată pe albumul său "All the News That's Fit to Sing". Eric Woolfson, partenerul muzical al lui Alan Parsons în the Alan Parsons Project, a scris versurile pentru
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
1909), „The Sledge Bells” (1909) și „Hear the Sledges with the Bells” (1919), inspirate de poemul lui Poe. Josef Holbrooke a compus „The Bells, Prelude, Op. 50” pe baza poemului lui Poe, iar Phil Ochs a compus o melodie pentru poem înregistrată pe albumul său "All the News That's Fit to Sing". Eric Woolfson, partenerul muzical al lui Alan Parsons în the Alan Parsons Project, a scris versurile pentru două albume inspirate din scrierile lui Poe. Al doilea album, "Poe
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
intitulat „The Bells”, punând versurile lui Poe pe muzică. Acest album a fost, de asemenea, baza pentru o producție muzicală pentru scenă, care a avut loc în Anglia, Austria și în alte țări europene. Pink Floyd s-a referit la poem în ultimul vers al cântecului „Time” de pe albumul "The Dark Side of the Moon" (1973). În 1993 compozitorul danez Poul Ruders scris piesa „Clopotele” pentru soprană și zece instrumente, folosind textul lui Poe în întregime, dar în limba neerlandeză. Piesa
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
instrumente, folosind textul lui Poe în întregime, dar în limba neerlandeză. Piesa a avut premiera la Londra și a apărut pe un CD realizat de Bridge Records, New York. MC Lars, un cântăreț hip-hop Nerdcore a cântat o versiune completă a poemului pe EP-ul său "Edgar Allan Poe EP" (2002) intitulat „(Rock) The Bells”. Cântecul poate fi ascultat gratuit pe pagina sa Bandcamp.
Clopotele (poem) () [Corola-website/Science/334225_a_335554]
-
perioadă de concentrare cu o senzație neliniștită și cu un sunet de țipete în urechi. Un slujitor îl anunță că mormântul Berenicei a fost profanat și că ea este încă în viață; Egaeus observă în camera sa o lopată, un poem despre „vizitarea mormântul iubitei” și o cutie care conținea 32 de dinți albi pătați de sânge. Cititorii contemporani au fost îngroziți de violența povestirii și s-au plâns editorului periodicului "Messenger". Deși Poe a publicat mai târziu o versiune autocenzurată
Berenice (povestire) () [Corola-website/Science/334268_a_335597]
-
El o dezumanizează pe parcursul povestirii. Este posibil ca Poe să fi fi folosit numele celor două personaje pentru a reaminti convențiile tragediei antice grecești. Numele Berenice (care înseamnă „aducătoare de victorie”) provine dintr-o poezie a lui Callimachus. În acel poem, Berenice îi promite Afroditei că-i va da părul ei dacă i se va soțul teafăr de la război. Egaeus ar putea proveni de la Egeu, un rege legendar al Atenei care s-a sinucis atunci când a crezut că fiul său Tezeu
Berenice (povestire) () [Corola-website/Science/334268_a_335597]
-
fost retipărită în ediția din noiembrie 1839 a revistei "Burton's Gentleman's Magazine". Prima publicare a inclus și o poezie de 16 versuri a lui Poe intitulată „Hymn” presupusă a fi cântată de Morella și publicată ulterior ca un poem de sine stătător cu titlul „A Catholic Hymn”. Prima traducere în limba română a fost publicată sub pseudonimul Tolla în ziarul "Curierul de Iași", anul IX, 8 octombrie 1876, nr. 111, pp. 1-2; această traducere a fost reeditată apoi în
Morella (povestire) () [Corola-website/Science/334274_a_335603]
-
Joseph Schelling, pe care le menționează în povestire. Există o serie de posibile origini pentru numele „Morella”. Acesta este numele de Venerabilei Mame Juliana Morell (1595-1653), care a fost cea de-a patra Grație și a zecea Muză într-un poem al poetului Lope de Vega. „Morel” este numele englezesc al umbrei nopții, o buruiană otrăvitoare asemănătoare cu cea din care provine alcaloidul belladonna. Exista pe atunci la Presburg (în prezent Bratislava) o casă renumită pentru magia neagră în care se
Morella (povestire) () [Corola-website/Science/334274_a_335603]
-
cele mai autorizate surse au menționat data morții ca fiind în anul 859 sau 860. Teme esențiale ale concepției spirituale a lui Dū l-Nūn al-Misrī În “The Oxford Dictinonary of Islam”, John L. Esposito a scris: “Maximele lui înțelepte și poeme, care sunt extrem de dense și bogate în imagistică mistică, subliniază cunoașterea sau gnoza (marifah) mai mult decât teama (makhafah) sau dragostea (mahabbah), celelalte două căi majore ale realizării spirituale în sufism. Nu a supraviețuit nici o operă scrisă, dar o colecție
Dhūl-Nūn al-Misrī () [Corola-website/Science/334293_a_335622]
-
extrem de dense și bogate în imagistică mistică, subliniază cunoașterea sau gnoza (marifah) mai mult decât teama (makhafah) sau dragostea (mahabbah), celelalte două căi majore ale realizării spirituale în sufism. Nu a supraviețuit nici o operă scrisă, dar o colecție vastă de poeme, maxime și aforisme atribuite lui s-au păstrat în tradiția orală.” Fapte miraculoase realizate de Dū l-Nūn al-Misrī și transmise de tradiția sufistă În articolul „Created for Compassion: Ibn 'Arabī's work on Dhū-l-Nūn the Egyptian”, autoarea Cecilia Twinch prezintă
Dhūl-Nūn al-Misrī () [Corola-website/Science/334293_a_335622]
-
din „primele semne” în relația pe termen lung cu un nou editor, dar la scurt timp după lansarea primului număr Lowell s-a îmbolnăvit, iar adjunctul său a condus revista cu stângăcie. Versiunea sa originală a inclus un epigraf din poemul „A Psalm of Life” de Henry Wadsworth Longfellow. Acea strofă citată era următoarea: <poem>Art is long, and Time is fleeting, And our hearts, though stout and brave, Still, like muffled drums, are beating Funeral marches to the grave.</poem
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
scurt timp după lansarea primului număr Lowell s-a îmbolnăvit, iar adjunctul său a condus revista cu stângăcie. Versiunea sa originală a inclus un epigraf din poemul „A Psalm of Life” de Henry Wadsworth Longfellow. Acea strofă citată era următoarea: <poem>Art is long, and Time is fleeting, And our hearts, though stout and brave, Still, like muffled drums, are beating Funeral marches to the grave.</poem> „Inima care-și spune taina” a fost republicată de mai multe ori în timpul vieții
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
poemul „A Psalm of Life” de Henry Wadsworth Longfellow. Acea strofă citată era următoarea: <poem>Art is long, and Time is fleeting, And our hearts, though stout and brave, Still, like muffled drums, are beating Funeral marches to the grave.</poem> „Inima care-și spune taina” a fost republicată de mai multe ori în timpul vieții lui Poe. Povestirea a fost ușor revizuită atunci când a fost republicată în ediția din 23 august 1845 a "Broadway Journal". Această ediție a omis epigraful din
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
a fost republicată de mai multe ori în timpul vieții lui Poe. Povestirea a fost ușor revizuită atunci când a fost republicată în ediția din 23 august 1845 a "Broadway Journal". Această ediție a omis epigraful din Longfellow deoarece, după cum credea Poe, poemul era suspectat a fi plagiat. Un pic mai târziu, povestirea a fost retipărită în ediția din 27 august 1845 a ziarului "Spirit of the Time" din Philadelphia. În 1857, poetul Charles Baudelaire a publicat o traducere în limba franceză inclusă
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
are loc doar atunci când ochiul este găsit deschis în ultima noapte, penetrând vălul secretului. Cu toate acestea, punctul central al povestirii este planul pervers de a comite crima perfectă. Richard Wilbur a sugerat că povestirea este o reprezentare alegorică a poemului „Sonet - Către știință”, care descrie o confruntare între imaginație și știință. În „Inima care-și spune taina”, bătrânul poate reprezenta astfel mintea științifică și rațională, în timp ce naratorul ar reprezenta imaginația .
Inima care-și spune taina () [Corola-website/Science/334308_a_335637]
-
creație a sa a fost "Laberhynto de Fortuna o Las trescientas", creație care datează din anul 1444. Prin tehnică minuțioasa, încercarea de restructurare a sintaxei după modelul limbii latine și rafinamentul stilistic, poate fi considerat un precursor al lui Góngora. Poemul are 300 de strofe la care s-au mai adăugat 65 de către un necunoscut. Este un poem epic, vizionar în maniera lui Dante care descrie călătoria autorului la căminul Fortunei-zeita norocului/sorții- o călătorie în care este călăuzit de Divină
Juan de Mena () [Corola-website/Science/334316_a_335645]