44,063 matches
-
divin, demonic). Fiecăreia îi corespunde un tip de cultură - laică sau religioasă (canonică, gnostică, eretică) -, precum și anumite manifestări specifice, pe care le putem pune în relație cu pivotul central, puterea. Intervine decisiv în organizarea lumii medievale, respectiv în imaginarul colectiv, discursul religios, concentrat asupra exemplarității și asupra restricțiilor vieții creștine − ele se regăsesc inclusiv în textele de lege (spre exemplu, pravilele medievale românești). O lume supusă canonului, doliului christic și penitenței, o lume care privește icoana ca pe o transfigurare a
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
solicitante și deseori dificile, comunitățile medievale și-au dezvoltat un simbolism bogat, în culturi predominant orale; prin el au integrat experiența colectivă, pentru a o memora și a o transmite posterității ca mărturie a rezistenței lor în timp. Nu doar discursul oficial al puterii oglindește componenta creștină și cruciată a politicii militare anti-otomane, ci și mărturiile culturale (scrise, materiale sau moștenite prin tradițiile orale) ale exemplarității colective și individuale, ale angajamentului pentru menținerea valorilor identitare. Mecanismul de compunere a acestei matrice
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
imaginarului. Aceste formule, sau descrieri, sau sub-structuri narative se realizează așadar pe un traseu cumulativ, care străbate nivelele și dă naștere compozițiilor textuale sau reprezentărilor figurale ce corespund realului sau lumii imaginate. De aceea subliniam în mai multe rânduri că discursul public asupra istoriei trecute devine un model pentru înțelegere și memorare, implicit pentru procesul de imaginare, pentru constituirea "corpusurilor" aferente. Mecanismele narațiunii și mentalitățile comune (colective) se proiectează ordonat în acest model al imaginarului, cu specificul lor: dacă în spațiul
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
și legile care o guvernează. Narațiunile exemplare se ajustează după regulile mnemotehnicii și se fixează în memoria colectivă, pentru a asigura un spațiu "terapeutic" de evaziune imaginară (bine controlată însă de politicile religioase) de sub presiunea dogmatică și exemplaritatea constrângătoare a discursului instituțional, dar și din cotidian. Astfel, realitatea și imaginarul mențin permanent deschisă relația de transfer și își adaptează traseele și strategiile pentru a fi consonante (prin intermediul comunității și în beneficiul ei), pentru că ele trebuie să aibă mecanisme de codificare și
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
în cele din urmă, să influențeze major și imaginarul colectiv, prin strategiile, comportamentul și efectele activității lor (Daniel Barbu, Rome, Byzance et les Roumains 13-17). Mai mult decât o teorie politică, mai mult chiar decât o filosofie creștină, întâlnirea dintre discursurile instituționale a dus la formarea unui program de guvernare practică, nu doar a bunurilor terestre sau a puterii simbolice, ci și a umanității creștine, "corpul" imperiului bizantin. Programul trebuia coroborat cu un plan de educare a credinciosului în spiritul moralei
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
oricărei forme de idolatrie, mai ales în creștinismul primar. Mai mult, noțiunea a contribuit la joncțiunea dintre manifestarea istorică și imanentă a modelului divin (etern și transcendent), exprimată prin categoria temporalității, cu filosofia trinitară și cu christologia; totodată, a oikonomiei discursului religios, ca text și imagine, cu pedagogia și cu gestiunea temporală (Mondzain 44-83). Transferul dinspre gândirea greacă și imaginarul filosofic antic despre politic (organizarea justă și eficientă a comunității și a cetății) înspre cel creștin, deși important, nu s-a
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
exemplul ortodox (major) de "oglindă a principelui" (Mazilu, Recitind literatura română veche II 228-331), au păstrat și cel mai înalt (ambițios) program politic local. Chiar și mai târziu, autocratul, tot după modelul lui Constantin I, adresează adevărate omilii curtenilor săi - discursuri care se rostesc uneori și în situații nefericite: Șerban Cantacuzino, la mazilirea sa în 1716, ... au făcut un cuvânt minunat pentru zădărniciia lumii aceștiia, după aceastea cerând ertăciune dă la tot norodul și sărutându-I mâna toți. (Însemnările Androneștilor 26
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de români în perioada lor medievală, chiar dacă nu i-au dus către numeroase performanțe culturale laice sau de civilizație, le-au asigurat totuși continuitatea. Imaginarul medieval românesc este, așadar, povestirea propriei istorii, trăite și asumate la confluența unor credințe și discursuri identitare uneori divergente. Critica și motivațiile nu fac până la urmă decât să lumineze și mai exact soluțiile găsite de această etnie - descendentă a populației mixte dintr-o fostă provincie romană de graniță, mai târziu dorită prea puțin de centrul pe
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
popular, fapt care atestă urmărirea de către autorii medievali a unui posibil orizont de așteptare al cititorului sau al ascultătorului lor, de la comanditar la posteritate. Mitul și modelul ajung să susțină și în cazul de față realitatea istorică, ce își baza discursul mobilizator pe nevoia de reconfirmare a victoriilor în numele credinței (linia constantiniană), pe continuitate (motivul cetății asediate fără succes) și pe apartenență (motivul tradiției) la un grup etnic sudat religios și cu o moștenire nobilă. Dat fiind că au creat o
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
direct în istoriografie; el se întâlnește aici, pe de altă parte, și cu simbolismul bizantin integrat de instituțiile puterii. Precum la Dosoftei, în Psaltirea pre versuri tocmită, sacrul (religiosul) traversează palierul istoriei și se configurează ca mit, iar mitul, prin discursul creștin, revine către istorie (precum în iconografia murală). Astfel se declanșează multiple circuite de simbolizare, care uneori se intersectează și dau seamă de o cultură orală dinamică, omogenă în cele din urmă, jalonată de mituri construite solid, dintre care cele
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
traduse și filtrate de sensibilitatea cărturarului "autor", romanele cavalerești, lucrările sapiențiale sau hagiografiile au toate o finalitate pedagogică, întărind în imaginarul colectiv memoria exemplarității și a eroicului. În această lumină așez tema reconsiderării istoriei și locul ocupat de ea în discursul secolului XVIII, în care se remarcă atitudini de tipul celei a lui Dionisie Ecclesiarhul (Hronograful) și a lui Gherasim Putneanul de la Roman (Cuvânt de îngropare vechiului Ștefan voievod ce s-a numit Mare) sau scrierile lui Vartolomeu Măzăreanu, Naum Râmniceanu
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
romanele populare importate din alte culturi). Atât această în-trupare, cât și ipostaza sfințeniei se regăsesc într-o lume controlată de dogma care, în fond, apropie magia de sacrificiul creștin, folosind aceeași măsură, a suferinței fizice. În imaginarul colectiv, în siajul discursului clerical, femeia este așezată mai aproape de diavol decât de bărbat, care se sustrage pe cât posibil de sub incidența păcatului adamic. Aparițiile supranaturale sunt de factură diferită, conform tipologiei trasate de Todorov, în funcție de prezența divinității. Între fabulosul popular, mirabilul creștin al hagiografiilor
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Valentin Al. Georgescu, Vlad Georgescu, Andrei Pippidi sau Dan-Horia Mazilu, conferă imaginii despre sine a comunității românești medievale o trăsătură surprinzătoare: un grad ridicat de coerență, datorat tipului de cultură predominant orală (de unde nevoia de structurare, chiar de schematizare a discursurilor colective și a nucleelor narative memorate). Prin extrapolarea cercetărilor și asupra relațiilor dintre "martorii" locali, de ordin istoriografic sau iconografic, și alții externi, nu doar de proveniență bizantină și post-bizantină, ci și occidentală, s-ar putea afla răspunsuri la unele
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
o valoare militantă credinței practicate și au mobilizat conștiințele credincioșilor în situații istorice dificile. Reflectând relația pe care domnul român a instituit-o cu lumea terestră, dar și cu lumea supraterestră (reperul principal, de delegat al divinității, rămâne Constantin I), discursul oficial despre putere ne relevă coordonatele pe care s-a constituit imaginarul. Să reamintim aici că registrele matricei teoretice reflectă modul în care puterea a organizat și a gestionat spațiul perceptibil, fie după ceea ce numim azi modelul antropologic, teoretizat încă
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
modelul imaginarului medieval − completat aici cu al patrulea nivel, al ficțiunilor "literare", culte și populare, care au ca resort imaginativ fantezia. Imaginarul medieval românesc (precum sistemul teoretic general) integrează imaginea, simbolul și semnul, ca unități fundamentale în transferul de mesaj. Discursul oficial (iconografia sau exegetica religioasă, chiar și istoriografia, "formulă" livrescă de mitizare și de memorare a trecutului și a valorilor identitare) este cultivat ca o formă sacră a unei tradiții sacre și servește în primul rând nu atât prozelitismului ortodox
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
culturală fantezistă sau cu o gândire raționalistă novatoare (de altfel, aproape imposibile într-o cultură tradiționalistă). Imaginea, simbolistica și imaginarul colectiv, rămase la populația ortodoxă românească în siajul rezistenței canonice iconodule, pe alocuri chiar a isihasmului, au integrat în principal discursul militant al puterii și mesajul mobilizator pentru formarea "steagurilor", apeluri politice pe care le-au suprapus peste configurația narațiunii creștine și le-au reprezentat în formele mitice ale luptei contra necredincioșilor. Atitudini iconodule De la rezistența bizantină în fața distrugerii imaginii, dogmatică
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
renașterea italiană va genera imaginarul civic premodern. Următorul moment major al iconoclasmului este semnat de Galileo Galilei și mai apoi de René Descartes; ei pun pe rând bazele fizicii moderne și aduc importante corecții la numeroasele erori de interpretare a discursului aristotelic, fără a contrazice intenția filosofică a acestuia sau a continuatorului său fidel, Tommaso d'Aquino. Rațiunea rămâne unicul mijloc de accedere sau de legitimare a accesului la adevăr. Începând cu secolul XVII, imaginarul este exclus din rândul "procedurilor" intelectuale
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
XVII, imaginarul este exclus din rândul "procedurilor" intelectuale, dat fiind că se impune o metodă unică, a "descoperirii adevărului prin științe" (după cum anunța celebrul tratat din 1637 semnat de Descartes). Imaginea în arte, produs al fanteziei, este asemuită cu persuasiunea discursului predicatorilor și este limitată strict la poezie și la pictură. Universul mental generat de experimentele fizicii lui Galileo Galilei (mișcarea gravitațională) și de sistemul geometric cartezian (în geometria analitică, oricărei figuri sau mișcări, deci oricărui obiect fizic, îi corespunde o
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
îl poartă pe Spectator pe o tablă de șah sau printr-o rețea care proliferează liberă la infinit? Fără să-și abandoneze eroul preferat din toate celelalte cărți - voievodul, cărturar sau nu, edil sau deconstructor −, scenaristul-regizor îi configurează o lume−discurs, dar și o lume în discurs, cu spații multiple, etajate, aflate sub controlul privirii totalizatoare. Un nou soi de panopticon, al cărui specific e dat de efectele de sens, obținute prin teatralizarea jocurilor de putere în relație cu configurațiile spațiale
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
tablă de șah sau printr-o rețea care proliferează liberă la infinit? Fără să-și abandoneze eroul preferat din toate celelalte cărți - voievodul, cărturar sau nu, edil sau deconstructor −, scenaristul-regizor îi configurează o lume−discurs, dar și o lume în discurs, cu spații multiple, etajate, aflate sub controlul privirii totalizatoare. Un nou soi de panopticon, al cărui specific e dat de efectele de sens, obținute prin teatralizarea jocurilor de putere în relație cu configurațiile spațiale. Numai că acestea din urmă, ca
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de analiză a textului semnate de Dan Horia Mazilu, este convertită în vizibilitatea pe care acesta o dă schemei unei u-topii, unei forme ficționale, în care replicile contrapuse ale personajelor sale, enunțuri fragmentare în spațiul enunțării, recodifică sensul, destructurând totodată discursul totalizant. * Știm că există pereții de sticlă ai acestei lumi medievale, ca și cum ar fi coperți transparente ale cărților care o descriu, dar ceea ce credem că vedem la orizont, lumea noastră, e cu siguranță dincolo de ei? Tronul nu mai e acum
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Din nefericire, atât viziunea contextualistă a specialiștilor consacrați (din ce în ce mai puțini, de altfel), cât și cea superficială a "moderniștilor" asupra trecutului culturii scrise, atât dezinteresul teoretic, al unora, cât și "relaxarea" științifică, în perspectiva dialogului, a celorlalți, riscă să piardă din discursul critic chiar obiectul în sine. Canonizarea (pe alocuri, auto-canonizarea) unora dintre vocile majore ale istoriei literaturii române vechi a provocat și împietrirea jocului de perspective, dar și regionalizarea, chiar trecerea într-un registru minor, provincial, a valorii unora dintre textele
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Ciobanu, Nicolae. Între imaginar și fantastic în proza românească. București: Cartea Românească, 1987. Collingwood, George Robert. The Idea of History. Oxford: Oxford UP, 1994. [1946]. Coman, Marian. Putere și teritoriu. Țara Românească medievală (secolele XIV-XVI). Iași: Polirom, 2013. Comte, Auguste, Discurs asupra spiritului pozitiv. București: Ed. Științifică, 1999. [1843]. Conte, Francis. Gli Slavi. Le civiltà dell'Europa centrale e orientale. Torino: Einaudi, 1991. Cornea, Andrei. Mentalități culturale și forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800). București: Meridiane, 1984. Crețu, Bogdan. Inorogul la
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
București: Minerva, 1987, 2 vol. ---. Voievodul dincolo de sala tronului. Iași: Polirom, 2003. ---. Recitind literatura română veche. București: Ed. Universității București. 1994, 1998. 2 vol. Menozzi, Daniele. Les Images. L'Église et les arts visuels. Paris: CERF, 1991. Mesina, Laura (coord.). Discursul identitar la români. Caietele VIZUAL I. București: Tana, 2007. Mihăilă, Gheorghe. Cultură și literatură română veche în context european. București: Ed. Științifică și Enciclopedică, 1971. Mink, L.O. Mind, History and Dialectics: The Philsophy of R.G. Collingwood. Bloomington: Indiana UP
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
prin anti-modele, în schema rolurilor, cât și la nivelul imaginarului cronotopic. 19 Câteva fragmente din acest capitol fac parte dintr-un studiu pe care l-am publicat sub titlul: "Imaginarul identitar românesc, între visul basileic și realitățile locale". Mesina (coord.), Discursul identitar la români 125-50. 20 Oikonomia: concept discutat de Marie-José Mondzain în legătură cu textele iconodulilor din perioada crizei iconoclaste bizantine (secolele VIII-IX); el adună semnificații multiple, reieșite din întâlnirea doctrinei Întrupării (imaginea naturală a divinului) și a icoanei (imaginea artificială) cu
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]