4,682 matches
-
Cărtărescu, op. cit., p. 52. 78Irina Petraș, Curente literare dicționar-antologie, București, 1992, p. 123. 79Relația modernitate postmodernitate a fost redată, explicată și dezbătută în numeroase lucrări. Amintim câteva nume de referință, cum ar fi : Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, postfață de Mircea Martin, București, Editura Univers, 1995; Mircea Cărtărescu, Postmodrnismul românesc, București, Editura Humanitas, 1999; Ion Bogdan Lefter, Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române. Pitești, Editura
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Editura Paralela 45, 2000; Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Pitești, Editura Paralela 45, 1996; Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996; Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Pitești, Editura Paralela 45, 1996. 80Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangardă, decadență, kitsch, postmodernism. Traducere de Tatiana Pătrulescu și Radu Țurcanu, postfață de Mircea Martin, București, Editura Univers, 1995, p. 5-7. 81G. Bachelard, Le nouvel esprit scientifique, (1934), 15e édition, Paris, 1983; Idem, Dialectica spiritului științific modern, vol. I-II, București
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
nou (excesivă pentru că neasumată mereu) și regresia dureroasă, delicioasă În același timp Înspre vremurile În care modernitatea era o fantasmă neîntinată de istorie. Primii sînt minimaliștii, descendenții soft ai Noilor Romancieri, cei care au reușit să coaguleze ultimul grup de avangardă În literatura franceză, În jurul editurii Minuit, pe ultimii i-am numit « esteți », dar ei sînt, datorită afinităților elective, mai puțin reprezentați. O categorie aparte sînt scriitoarele, majoritatea autoficționare, voci puternice, uneori gălăgioase, care vorbesc - În ciuda faptului că nu o recunosc
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ca operă-efect a unui fascicul de cauze, conform pozitivismului postromantic. și aici, desigur, căile puteau fi multe: una era cea culturală, dar conceptul etnologic de cultură nu era Încă vulgarizat. Alta, cea urmată În Franța, a fost cea inițiată de avangarda formalistă rusească, cu autori traduși de Todorov Însuși, În chiar perioada unei deschideri Încă imense a Franței spre modelul cultural sovietic. Autorul nu insistă de fapt prea mult pe ceea ce a Însemnat structuralismul În Franța anilor 60-70, ci propune imediat
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Heidegger În Originea operei de artă). Or, dacă opera de artă este solul În care sălășluiește acest adevăr, atunci e normal ca cel care-l caută să exalte opera de artă și pe creatorul ei dincolo de statutul lor mundan. Momentul avangardei - cea rusă - este cel În care autarhismul artei este dus la ultimele consecințe: de la suprematistul Malevici la poetul Hlebnikov, artiștii primei avangarde consideră că scopul artei este tocmai gratuitatea și, Într-un fel, omul vizat de ea este un supraom
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cel care-l caută să exalte opera de artă și pe creatorul ei dincolo de statutul lor mundan. Momentul avangardei - cea rusă - este cel În care autarhismul artei este dus la ultimele consecințe: de la suprematistul Malevici la poetul Hlebnikov, artiștii primei avangarde consideră că scopul artei este tocmai gratuitatea și, Într-un fel, omul vizat de ea este un supraom În măsura În care refuză din capul locului - ca pe o minciună - ideea oricărei transcendențe a operei. Este ceea ce, În reluare, vor face Noii Romancieri
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
ideea oricărei transcendențe a operei. Este ceea ce, În reluare, vor face Noii Romancieri francezi, pentru care personajul și În general referința realistă este o transcendență care subminează caracterul imanent - absolut, deci - al operei. În treacăt fie spus, aceasta este esența avangardei: beția imanenței, venită de la Nietzsche, care Încearcă, Într-un exercițiu mistic, topirea transcendenței și a imanenței Într-un Unu autarhic: arta. (Oarecum la fel gîndise Marx desființarea claselor sociale, topirea lor Într-un Stat fără clase sociale). Dar, În mod
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Nietzsche, care Încearcă, Într-un exercițiu mistic, topirea transcendenței și a imanenței Într-un Unu autarhic: arta. (Oarecum la fel gîndise Marx desființarea claselor sociale, topirea lor Într-un Stat fără clase sociale). Dar, În mod ciudat, Todorov nu opune avangarda unei arte democratice, ci tocmai artei ideologice a comunismului triumfător. Mi se pare prima lui eroare. „Realismul socialist, arta „poporului”, literatura de propagandă cer menținerea unei relații puternice cu realitatea Înconjurătoare și, mai ales, supunrea față de obiectivele politice ale momentului
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
proclamații de autonomie artistică și a oricărei căutări solitare a frumosului” scrie Todorov la pagina 66. Or, dincolo de comandamentele politice, menținerea unei relații puternice cu realitatea mi se pare salutară În Încercarea de a deturna arta de la drumul propriei distrugeri. Avangarda era antidemocratică prin excelență, numai În reluare, În varianta pop-art-ului american ea revine În societate, mai degrabă ca s-o dezamăgească, dar cu un scop totuși nobil: pentru a o convinge că arta nu trebuie gîndită ca activitate pusă În
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
În primul rînd prin Jean Echenoz: arată că literatura se află În lume și că libertatea artistului de a reprezenta ce vrea el - liber - nu poate fi confirmată decît de cititorul care Împarte o aceeași lume cu scriitorul. Revenind la avangardă, autonomia artistică despre care este vorba aici nu e o idee tocmai autonomă față de anarhismul politic la modă În Rusia și În Europa sfîrșitului de secol XIX: Bakunin moare În 1876, dar ideile anarhiste vor fi preluate tîrziu de artiștii
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Postmodern este, deci, În ambele variante franceze citate, un anamnesis al modernului: fie că se Întoarce de dincolo de modern, din exces, spre sine (Brunel), fie că apare ca o tumoră a aceluiași organism deja bolnav (Lyotard): o „anomalie”. Leagăn al avangardei, cultura franceză nu are cum să accepte bucuros instalarea În sînul ei a unui termen străin, deși se vede constrînsă, În cele din urmă, să-i dea, à contrecoeur, o oarecare atenție. Cred, de aceea, că ar fi bine să
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
din noua literatura americană. John Barth Încearcă totuși, prin replicile date unor anumiți critici americani care se dovedeau incapabili de distincția modernism-postmodernism, să demonstreze că literatura postmodernă nu are cum să reprezinte o radicalizare sa ceea ce a Însemnat modernismul Împreună cu avangardele, ci o re-umanizare a normelor tot mai severe impuse de acestea Întru denunțarea ordinii burgheze. „Valorile moderniste au devenit la ora actuală și În mare parte, monedă calpă și [...] nu mai avem nevoie de alte Veghi ale lui Finnegan sau
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
spectaculoasă. Franța era la acea oră o arenă culturală de urmărit de către americani. Pe de altă parte, postmodernismul atunci, era o vocabulă puțin Întrebuințată chiar și În America. Ei continuau, cu toate că fără pathosul dinaite de război, să fie fascinați de avangardă și de propunerile indecente ale unui French Way. Dar participarea lor era exterioară, ceea ce gustau ei era spectacolul unei vieți literare, boeme, agitate, care, tocmai prin estetizare, se dovedea desuetă. Extrem de interesantă mi se pare În acest mărturia din anul
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
constate cu tristețe cum ele cad rînd pe rînd ca Într-un joc de domino. Cultura franceză, grea de povara unor mari glorii, este, În ciuda avangardismului ei estetic, profund conservatoare. Să ne gîndim o clipă dacă n-am putea considera avangardele de la Începutul secolului drept o Încercare violentă de revenire la o societate de șamani și pacienți, aflați Într-o dialectică nesfîrșită, drept un război de gherilă purtat În vederea revoluției care să restaureze o societate - imposibilă - unde gradul libertății indivizilor să
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
reîntoarce În sine Însuși, Sinele universal, conștiința care asimilează conceptul”, o societate de genii ca un ochi imens de insectă unde fiecare celulă vede totul fără a fi obligată să schimbe informații cu o alta. Să ne gîndim puțin dacă avangardele nu mizează totul pe ceea ce Jacques Bouveresse numește “mitul interiorității”, iar John Barth “glorificarea experienței interioare” și dacă exterioritatea, așa cum apare ea de pildă În La Pensée du dehors a lui Foucault nu Înseamnă altceva decît nebunia și adevărul unui
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
lui Foucault nu Înseamnă altceva decît nebunia și adevărul unui subiect destituit În dimensiunea sa socială pentru pregnanța celei vital-individuale : aceeași viziune Însuflețește uneori discursul lui Bogdan Ghiu, acest foucaultderridabaudrillard român (vezi textul publicat În numărul 224 al Observatorului cultural). Avangardele artistice de pe continent au luptat mult Împotriva democrației, visîndu-l noaptea pe Hegel și simțind În ea sfîrșitul artei, cu tot atîta Înfrigurare cu cît (pre)simțeau apocalipsul În fiecare dintre operele lor. Pentru cultura franceză, istoria ultimelor decenii, cele de după
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
satrapi ideologici etc. OK. Totuși, nu poți vorbi de postfără să aduci În discuție o viziune a lumii marxistă, cea care-i precede lui post-, deci cea modernă. Aici, desigur, disputele pot curge: de ce să nu fie postun după al avangardelor, trecînd sub tăcere freatica lor ideologică? Cam asta se Întîmplă În România. Apoi, de ce ar fi postun dupăMarx, În viziunea unor americani care n-au nici un regret de a nu fi văzut Revoluția Întîmplîndu-se În altă parte decît În mințile
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
perioadei moderne (literatura clasică abundă În discursuri Însoțitoare), a fost unanim respins de către discursurile sfîrșitului care promovează o inocență creatoare și o disociere a practicii de teorie.” Fals: disocierea este una cît se poate de actuală, intervenită după extincția ultimei avangarde franceze care este cea a noului roman - dacă ne menținem În domeniul prozei - și refuzată doar de scriitorii post-textualiști, dintre care unii prezenți În corpusul lui Ruffel, Începînd chiar cu Volodine și terminînd cu Valère Novarina despre care autorul Însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
rece a descoperirii a unui pai roșu Într-un car cu fîn, alimentată de iluzia narativă care mizează pe o dinamică a iminenței: Christian Oster). Minimalismul Îl are ca maestru incontestabil pe Samuel Beckett, adevăratul părinte al prozei franceze de avangardă de după 1950. Unul din marii dramaturgi, incidental romancier, ieșit din mantaua lui este Bernard-Marie Koltès, minuitist și el, mort de SIDA, tot În 1989, pe care Dominique Viart Îl uită. E drept, prozele sale sînt mult mai puțin cunoscute decît
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
scandaluri, literare și nu numai. În 1995, de exmplu, ia ființă revista Perpendiculaire, din al cărei comitet redacțional face parte. Asta se Întîmpla, așadar, la un an după debutul său ca romancier, sub girul lui Maurice Nadeau. Revista, una de avangardă, se născuse după zece ani de funcționare a unei societăți omonime, ai cărei membri publică la un moment dat o lucrare colectivă, Les Chants de Maurice. Cooptarea lui Houellebecq are așadar loc doar la Înființarea organului de presă, și asta
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Rinaldi, un tandru romancier corsican nominalizat În 1980 la premiul Goncourt, califică Particulele elementare, În cronica sa săptămînală din L’Express, drept o “carte fascistă”. Foarte interesant este că tocmai această carte, “fascistă” sau măcar “reacționară”, apare nominalizată pe traseul avangardei literare europene conceput de redactorii lui Magazine littéraire, traseu Început În 1830 cu Hernani și cuprinzînd, pînă la menționarea autorului Particulelor, Încă vreo treizeci de autori, printre care Baudelaire, Rimbaud, Barthes, Foucault, Deleuze sau Fukuyama. Despărțirea lui Houellebecq de revista
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
vital, egal ca valoare cu actul sexual sau cu cel mistic. Nu e tocmai anodin să remarc ultima revenire a eros-thanatosului În literatura franceză contemporană. Ea este legată de epuizarea canonului textualist, În anii 1970. Exista atunci o revistă de avangardă teoretică, Tel Quel, fondată și condusă de Philippe Sollers. Scriitorul, un foarte bun politician al literaturii, Își dă seama, prin anii ’70, că romanul fără poveste și personaje cunoscut ca Nouveau Roman riscă să fie respins definitiv În ciuda snobismului pe
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
său generic ambiguu interesează În ultimă instanță. Chestiunile formale, protocolul nominal și mai ales statutul enunțătorului sînt, e drept, centrale În teoria literară franceză a anilor șaptezeci, dar ele au surse ideologice și chiar ontologice. Pentru că zona marginală, liminaritatea, de la avangarde Încoace, dacă nu mai devreme, fascinează, și sînt puțini scriitorii care rezistă apelului. Euri spectralizate, agonizante, absurde, locuitoare ale unor cadavre (În anii ‘90), voci Înșelătoare, golemice, teratologice, homunculoide, confuze, isterice, paranoice - enervante, teroriste invadează textele literare postbelice. În atari
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Sartre și Barthes, cu cinci Înaintea desființării revistei Tel Quel, cu doi Înaintea apariției Condiției postmoderne a lui Lyotard? Poate pentru că autoficțiunea reprezintă o criză a scriiturii literare, ruptă și de realismul burghez, cu efectele lui de real, și de avangarda marxisto-psihanalitică a textului, punctul de fugă al sensului scriiturii, locul În care cititorul nu mai vede nici referință iluzorie, nici producție imanentă ci, oarecum, pe ambele, alternativ, În război: eul care scrie auto-subordonîndu-și enunțurile se opune concepției marxiste a scriiturii
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
să se instituie ca un cîmp al libertății și ca un recipient de violență imposibil de exercitat În real. Mai există o diferență majoră Între proza realistă clasică și autoficțiune (ruptură a cărei soluție de continuitate a reprezentat-o tocmai avangarda suprarealistă și textualistă, de la Începutul și, respectiv, mijlocul secolului trecut): prima exprimă conflicte, a doua o insuficiență, conform modelelor antropologice propuse de sociologul Alain Ehrenberg: "Raporturile Între public și privat se modifică notabil (În anii 1960, n.m.): primul apare ca
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]