6,346 matches
-
a repartizat și nouă cîte-o odaie, vă ajunge, zice, sînteți necăsătoriți, dar pe urmă ne-am căsătorit, avem și copii, dar tot în ele am rămas... Așa că, vedeți, de-aia ne-am hotărât să facem Revelionul aici... poftiți și dumneavoastră dom' profesor, sîntem vecini, nu? Cum să nu, cu plăcere", mai adăugă el puțin absent și cu un entuziasm mai moderat ca și când eu ași fi cerut să viu, nu ei m-ar fi invitat... "Oricum, zise Suzy, trebuie să trecem și
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
vijelia în vale, în fundul pîrtiei." "Dragă, noi am crezut că ați luat-o înainte, fiindcă în momentul când s-a stricat vremea nu v-am mai văzut pe vârful cotei. Toată lumea a plecat când a apărut noru-ăla!" "Las-o moartă, dom' doctor, așa șef mai bine lipsă. Probabil că în momentele acelea îți spunea cineva o anecdotă și ai uitat că porți răspunderea grupului nostru... Bine... Bine... Bine, venim, dar să știți că noi mai rămânem și mîine..." Suzy închise și
Cel mai iubit dintre pământeni by Marin Preda [Corola-publishinghouse/Imaginative/295609_a_296938]
-
eliberată de pila nucleară care alimenta stația se acumula în aceste locuri. Vaporii de apă șuierau și, condensându-se, formau bălți. Aceasta era respirația uzinei. ― Pasajul se lărgește. Hicks efectuă o panoramare cu camera sa. Militarii pătrunseră în interiorul unui vast dom cu pereții făcuți dintr-un material diferit. Faptul că toți infanteriștii își păstrau calmul se datora antrenamentului. ― Oh, Dumnezeule, murmură Ripley. Burke trase o înjurătură. Camerele și lămpile le ofereau imaginea sălii. În locul pereților netezi și ondulați de mai înainte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85118_a_85905]
-
preparate să sară în ritmul muzicii rap sau manello. Studenții mei ar fi purtat maiouri tetra, lanțuri la brâu și șosete negre pe cap și-ar fi sărit și ei, ca niște veverițe îndopate cu vitamine. „Mulți se dau rasiști, dom’ne, în țara asta.“, îmi explica frizerul meu odată, „Da’ eu o zic pe față: mie nu-mi plac străinii!“. Era un bătrânel uscat, cu ochii apoși și-un păr alb bogat, fără implant; când clănțănea din foarfecă, te treceau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
s-a ajuns la el...“ „Algoritmi genetici și evolutivi...“, am remarcat eu, destul de surprins. Îi știam doar din auzite, din cărțile cu roboți pe care le mai citeam seara. Aș fi pus pariu că nu există cu-adevărat. „Nota zece, dom’ profesor! Sunt impresionat! Treizeci și doi de ani de prietenie și încă mai știi ce vreau să spun.“ Nu era o ironie. În locul lui, aș fi fost chiar îngrijorat. „Lăsați complimentele reciproce și explicați-mi și mie!“, a protestat Maria
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
-i autoarea mea preferată! Ghici cine mai apare în scrisoare, pe lângă numele lui Brauner?“ „Cine?“ „Un anume Louchian. Stephane Louchian, mai exact.“ „Cum?“, am sărit cât colo, „Ștefan Luchian?!“ „El însuși. Nu văd cine altcineva ar putea fi. Și-acum, dom’ profesor Robe, să ne spuneți dumneavoastră ce legătură există...“ „...ântre numele de pe computer și numele de pe hartă...“, am completat eu, „Adică între Ștefan Luchian și Remedios Varo.“ „Presupunând că la asta se referă și una, și alta.“ „Ce altceva ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
încă o promisiune: mai mulți bani, mai multe mașini, mai multă viață. Umilința nu exista și poate că și-acolo la țară, în satul nenorocit de munte unde ți-ai fi primit repartiția, cineva ți-ar fi spus: „Să trăiți dom’ profesor!“, și nu „Băi boule, asta-i meserie? Păi un zidar sau o casieră de la «Distrigaz» câștigă de două ori mai mult ca tine!“ Despre cum se terminau zilele, în cârciumă, la lumina lumănărilor, nu-și mai amintește nimeni. Picoteam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
de la statul în exces pe calculator), ceasul cu brățară aurită. Doar ghiozdanul fusese înlocuit de-o geantă din piele vișinie, tip Mission Impossible. S-a ridicat de la masă și ne-a întâmpinat cu un zâmbet elegant: „Bună-seara. Ce mai faceți, dom’ profesor?“ Dom’ profesor eram eu: eram și rămăsesem, ca ultimul naiv. Lumea plecase înainte fără mine, demarase spre capitalism, iar eu rămăsesem pe loc. Stăteam așa de vreo cincisprezece ani, cu coatele rezemate de catedră. Schimbasem clădirea de vreo trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
în exces pe calculator), ceasul cu brățară aurită. Doar ghiozdanul fusese înlocuit de-o geantă din piele vișinie, tip Mission Impossible. S-a ridicat de la masă și ne-a întâmpinat cu un zâmbet elegant: „Bună-seara. Ce mai faceți, dom’ profesor?“ Dom’ profesor eram eu: eram și rămăsesem, ca ultimul naiv. Lumea plecase înainte fără mine, demarase spre capitalism, iar eu rămăsesem pe loc. Stăteam așa de vreo cincisprezece ani, cu coatele rezemate de catedră. Schimbasem clădirea de vreo trei ori în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trecem la chestii serioase. Adică la afaceri. „Ai adus aparatul?“ Întrebarea era directă, clară, nepoliticoasă. Așa și trebuia să fie. Andrei a scos capul din pahar și s-a grăbit să-și aranjeze cravata. Încerca să tragă de timp. „Acuma, dom’ profesor, nici nu se știe dacă el există cu-adevărat. Ați citit capitolul din roman cu scrisorile lui Ladima...“ „Într-o după-amiază din august, da.“ „Și n-ați observat nimic neobișnuit?“ „Ba da. E disproporționat. Toate celelalte capitole au între
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la douăzeci. 50. E vorba de rândul paginii. Pagina 128, rândul 50. Doamna T. și Fred Vasilescu pot să plece la țară. Camil Petrescu ne trimite exact la locul unde și-a ascuns cea mai tare enigmă din roman.“ „Felicitări, dom’ profesor. Așa este. Cum ați descoperit cheia?“ Punctasem decisiv. Tânărul Lupu se bucura sincer, sportiv, cu respect. Poate și cu puțină invidie. „Parcă suntem în Cireșarii, volumul patru!“, s-a enervat Maria. „Lămuriți-mă și pe mine ce-ați găsit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
e Dimitar Bonceff, arhitectul bulgar al vechii Primării din Balcic. S-a prăpădit prin 1913, dar numele lui a rămas gravat pe clădire, pe ditamai cărămida de la intrare. Astea sunt datele. Acum să punem cap la cap lucrurile.“ „Vă ascult, dom’ profesor.“, a zâmbit tânărul Lupu, cu-o superioritate care știam de unde vine. Altfel n-am mai fi fost la masă, așteptând momentul potrivit. Era nevoie de multe paranteze, pentru a ajunge la el. Ca într-un roman bun. „Fred Vasilescu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mămici (la ședințele cu părinții), am ieșit la înghețată la Hotel București (în timpul orelor), am citit Harms și Povestea poveștilor la dirigenție (a lui Creangă, desigur, nu aia din 1001 de nopți - drăcușorii mi-au cerut-o ei, îngerește: „Haideți dom’ profesor, vă rugăm dom’ profesor, ne-ați promis, dom’ profesor!“), ne-am despărțit greu și cu lacrimi în ochi (sau, cel puțin, așa mi s-a părut). Habar n-am ce s-a ales din copiii speriați și frumoși, cărora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
părinții), am ieșit la înghețată la Hotel București (în timpul orelor), am citit Harms și Povestea poveștilor la dirigenție (a lui Creangă, desigur, nu aia din 1001 de nopți - drăcușorii mi-au cerut-o ei, îngerește: „Haideți dom’ profesor, vă rugăm dom’ profesor, ne-ați promis, dom’ profesor!“), ne-am despărțit greu și cu lacrimi în ochi (sau, cel puțin, așa mi s-a părut). Habar n-am ce s-a ales din copiii speriați și frumoși, cărora eu le maltratam gramatica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
la Hotel București (în timpul orelor), am citit Harms și Povestea poveștilor la dirigenție (a lui Creangă, desigur, nu aia din 1001 de nopți - drăcușorii mi-au cerut-o ei, îngerește: „Haideți dom’ profesor, vă rugăm dom’ profesor, ne-ați promis, dom’ profesor!“), ne-am despărțit greu și cu lacrimi în ochi (sau, cel puțin, așa mi s-a părut). Habar n-am ce s-a ales din copiii speriați și frumoși, cărora eu le maltratam gramatica limbii române. Probabil că, totuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
curgeau plăcut, șirurile se formau spontan, natural, trăgeau unele de altele, exact ca minciunile. Sunau frumos, nu trebuia mai mult. Toate poveștile bune au la bază măcar o minciună. „Dacă-mi permiteți o mică întrerupere, să revenim la ce spunea dom’ profesor despre Camil Petrescu. N-ați terminat povestea.“ „Așa, treaba cu dubla identitate. Isprava cu scrisorile a stârnit reacții, lumea a luat-o în serios. S-au lansat ipoteze: cine e tipa? de unde a apărut? la ce școală s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
legate de Doamna T. sau de autor, ci de celelalte personaje. Am făcut niște investigații pe cont propriu și le-am găsit. Personajele existaseră cu-adevărat. Poate Camil Petrescu nu purtase furou și rochie creponată (cum încerca să ne convingă dom’ profesor), dar Penciulescu și Cibănoiu chiar luaseră cina sâmbăta la «Capșa», și nu o dată-de două ori. Fuseseră văzuți împreună. I-am găsit în arhivele restaurantului, semnaseră în cartea de oaspeți. În dreptul numelui Penciulescu apărea observația: «Tort Joffre excelent. Felicitări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
rămână doar câinii?!“ „Ei!...“, a pufnit Maria, întorcându-se spre Mihnea. „Asta chiar nu pot s-o cred, sună a poveste toată ziua!“ „Ce nu sună a poveste, în ziua de azi?“, am adăugat eu. „Din păcate, e-adevărat. Confirm, dom’ profesor. Nu e de stat la Tribunal. Lumea vine cu naftalină sau sticluțe de spirt la ea.“ Tânărul Lupu părea dezolat. Mihnea și-a vârât iarăși capul printre scaunele din față. „Dom’ profesor?! M-ai dat pe spate, Robane! Ți-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
am adăugat eu. „Din păcate, e-adevărat. Confirm, dom’ profesor. Nu e de stat la Tribunal. Lumea vine cu naftalină sau sticluțe de spirt la ea.“ Tânărul Lupu părea dezolat. Mihnea și-a vârât iarăși capul printre scaunele din față. „Dom’ profesor?! M-ai dat pe spate, Robane! Ți-ai luat studenți secretari sau ce? Pe când la Academie, cu moșalăii locali?“ Tânărul Lupu a ignorat insulta. Eu, nu. „Auzi, ia las-o mai moale, că ești în culpă. Dispari trei zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
eu.“ A întins mâna după chei. Nu prea îmi convenea, dar l-am ascultat. Ce putea să facă, să fugă cu mașina pe câmp? N-am protestat. Imediat cum a plecat din cameră, tânărul Lupu a lăsat sacoșa pe jos. „Dom’ profesor, deplasarea asta nu era prevăzută-n plan. Spuneți-mi că nu e nici o problemă. Știți bine că domnu’ Scurtu nu glumește, când e vorba de afaceri.“ Știam. Nu te puneai cu Scurtu, până și-un elev învăța asta, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
și se visa-n locul ministrului, cu ele-n mână. Dar nici cu Sebastian nu mi-era rușine. Un ranchiunos: Eliade ratat, Camil grandoman, Eugen Ionescu scrântit, Noica aventurier. Toți îi miroseau urât. Chiar și studenții mei observaseră neregula: „Haideți, dom, profesor, că ăsta-i un invidios, se vede de la o poștă!“ Așa era. Din spirit de contradicție, le-am povestit că nu e-așa. „Bine, dom’ profesor, cum ziceți dumneavostră.“ În felul ăsta mergeau orele de literatură, când nu vorbeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
scrântit, Noica aventurier. Toți îi miroseau urât. Chiar și studenții mei observaseră neregula: „Haideți, dom, profesor, că ăsta-i un invidios, se vede de la o poștă!“ Așa era. Din spirit de contradicție, le-am povestit că nu e-așa. „Bine, dom’ profesor, cum ziceți dumneavostră.“ În felul ăsta mergeau orele de literatură, când nu vorbeam singur. „Sigur că-mi amintesc.“, a recunoscut Maria. „Că lucra la nu știu ce hărți militare, urmărea zilnic știrile de pe front, își lua notițe din ziare. Am citit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
datează din anii ’20!?“ „Există o explicație.“, a revenit tânărul Lupu. „Aparatul e ascuns și recuperat de mai multe ori de Camil Petrescu în Balcic. Ultima dată, se pare că în 1943.“ „1943?“, am întrebat. „Ești sigur?“ „Sută la sută, dom’ profesor. Am arhiva de utilizare, s-a păstrat în memorie. Ultima intrare: 11.01.1943. De atunci, nimeni n-a mai umblat cu aparatul, a rămas în peretele primăriei din Balcic.“ „Până l-a găsit cineva și-a pus mâna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
N-am fost sigur până n-am vorbit cu Scurtu.“, am mințit. „Doar când ne-a stabilit întâlnirea am priceput cum stau lucrurile. Și-oricum, aveam nevoie de-aparat. Că tot l-am pomenit atâta, bănuiesc că există, nu?“ „Există, dom’ profesor.“, m-a liniștit tânărul Lupu. „Nu mi-ați pomenit însă cu ce vă poate fi de folos?“ Am privit spre ușa care dădea în bucătărie. Era închisă, dar se putea auzi prin ea. Îmi doream să nu treacă nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
trezi prizoniera propriei realități paralele... „Ei? Stradă, cortex... Îți sună vreun clopoțel?...“ „Deloc.“, am negat. „Aceeași imitație, doar că acum e și ceva din Barth și Kundera. A luat de unde-a putut, pramatia; credea că nu se prinde nimeni!?“ „Bravo, dom’ profesor, nota zece!“, a jubilat Mihnea. A întors cartea și ne-a arătat coperta IV. „Asta zice și tipul care i-a făcut prezentarea:“ „Ai uneori impresia că citești pagini scrise de John Barth, Milan Kundera ori Salman Rushdie. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]