44,063 matches
-
nu direct, ci prin mijlocirea analiticii și dialecticii. Și așa trebuie să se întâmple cu toate celelalte compartimente ale filosofiei, constituite judicativ în funcție de "obiectul" discursului, pornind, totuși, de la ceea-ce-este, de la "obiectul" disciplinei filosofice originare, ontologia. Analitica și dialectica, modele de discurs și corpusuri normative pentru orice demers filosofic, sunt, în structura disciplinelor filosofice, și "orizonturi teoretice" în care se pun câteva probleme ce vor fi consacrate în istoria filosofiei: problema existenței, a cunoașterii și adevărului, a destinului omenesc, a cetății etc.
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
destinului omenesc, a cetății etc., și în care sunt constituite, ca obiect: "lucrul", "lumea", "temeiul tuturor lucrurilor", "omul", "sufletul", "natura", "cetatea", "Dumnezeu" etc. Cu atât mai mult putem gândi și înțelege această precondiționare judicativă exercitată de aceste două modele de discurs, corpusuri normative, orizonturi teoretice, cu cât o găsim și o recunoaștem în cazul ontologiei, adică al disciplinei filosofice originare. Faptul că analitica și dialectica au ajuns la un moment dat să domine spațiul întregii discursivități constituie o dovadă a destinului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și în orizontul filosofiei fapt semnificativ pentru că de acum se va manifesta o conștiință clară a sa și o recunoaștere directă a prezenței sale -, va ghida nu doar exercițiul filosofic primar și câteva cercetări ale logicii-organon, ci întregul orizont al discursului, cu "știința" și "ideologia" alături de filosofie și logică. De fapt, fiecare formă de expresie judicativ-constitutivă îi va reprezinta un anumit aspect: logica, aspectul formal; filosofia și știința, aspectul "obiectual", interpretativ; iar ideologia, aspectul său ultim, condiția sa împlinită, sinteza celorlalte
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
dintre conținutul judecății și faptele socotite "reale" la care ea se referă. Corespondența este natura însăși a adevărului în limitele judicativului constitutiv, pentru că există permanent pretenția acestuia de a nu se consuma în gol, de a crea o ordine a discursului care să aibă întotdeauna un țel: arătarea faptului "real", ieșirea sa din ascundere (sau din uitare!). Tot ce prinde chip în orizontul său și este subordonat idealului adevărului reprezintă o "imagine" a unor fapte din lumea "reală". Cred că Wittgenstein
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de probleme pe care analitica și dialectica și le vor însuși. Toate acele probleme, precum și cele câteva enumerate puțin mai sus, țin de un fel de principiu prin care își face prezența "gândirea care se gândește pe sine" în orizontul discursului (de fapt, oriunde se produc gândirea, rostirea și făptuirea), principiu care ar putea fi formulat astfel: constrângerea cea mai puternică în orizontul discursului (încă odată, în orizontul gândirii, rostirii și făptuirii) este de ordin interogativ. De aici faptul că ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
un fel de principiu prin care își face prezența "gândirea care se gândește pe sine" în orizontul discursului (de fapt, oriunde se produc gândirea, rostirea și făptuirea), principiu care ar putea fi formulat astfel: constrângerea cea mai puternică în orizontul discursului (încă odată, în orizontul gândirii, rostirii și făptuirii) este de ordin interogativ. De aici faptul că ceea ce contează în cea mai mare măsură nu este legat, în orizontul precizat, de formele logice (concepte, judecăți de orice fel, tipuri de raționamente
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
făptuirii) este de ordin interogativ. De aici faptul că ceea ce contează în cea mai mare măsură nu este legat, în orizontul precizat, de formele logice (concepte, judecăți de orice fel, tipuri de raționamente etc.) sau de alte elemente constitutive ale discursului, cum ar fi conținuturile sensibile și noetice, adevărul etc., ci de probleme, interogații, chestionări. Filosofia însăși, prin analitică și dialectică, și-a însușit acest principiu, l-a înlăuntrizat, prezentându-se pe sine ca un domeniu mai degrabă aporetic decât apofantic
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
prin analitică și dialectică, și-a însușit acest principiu, l-a înlăuntrizat, prezentându-se pe sine ca un domeniu mai degrabă aporetic decât apofantic, mai degrabă "nedumerit" decât propriu-zis hotărât enunțiativ. Așadar, nuanța aporetică a filosofiei a oricărui tip de discurs, în fapt este condiționată de însuși punctul de pornire al întregului sistem de norme ale dictaturii judicativului. Prin reducția judicativă aplicată dictaturii judicativului trebuie "readuse" toate aceste elemente la faptul lor originar, anume gândirea-care-se-gândește-pe-sine. Aristotel, Kant și Heidegger, dar și
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de clare în această privință, pentru că dictatura judicativului se afla în alt stadiu de regulativitate și constitutivitate a cunoștinței adevărate: firesc, în stadiul postkantian. Timpul, în ipostaza de ceea- ce-este dictatura judicativului, își face mai puțin mediat prezența în discurs, de fapt, în reconstrucția filosofică. Iar pentru o așezare a filosofiei heideggeriene pe firul reacției non-judicative, încadrată ea însăși, totuși, în orizontul dictaturii judicativului, am putea reveni la un gând "aristotelic" formulat în prima aplicație: diferența dintre gândirea-care-se-gândește-(numai)-pe-sine
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judicativului constitutiv 4.1. Posibilitatea unei reducții judicative a dictaturii judicativului la timp Toate elementele structurale din schema judicativului, expuse mai sus, țin de istoria acestuia, de modalitatea în care el a trecut în fel de fel de "forme", constrângând discursul (care motivează gânduri, rostiri, făptuiri) să intre el însuși în anumite tipare. Dar însăși istoria se justifică prin existența unor elemente originare, care funcționează în sens de acreditare (autorizare) a "evenimentelor sale"; ceea ce se află la început condiționează tot ceea ce
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
evidenței istorice și sunt preluate și prelucrate filosofic. Este suficientă însă evidența istorică pentru a justifica instituirea unui eveniment "ieșit din comun", cum este dictatura judicativului, care, datorită puterii sale de a-și impune regulile, a acoperit întregul orizont al discursului semnificativ, adică orice este spus și are pretenții de a fi preluat și prelucrat și de altcineva decât "rostitorul"? Desigur, cele câteva elemente (condiții) au un sens; dar de unde vine acest sens? De la ele însele luat fiecare în parte sau
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
potrivit evenimentului constituirii dictaturii judicativului? Ceea ce putem deja ști este faptul că toate aceste fapte sunt constituite judicativ, altfel spus, că judecata este actul constitutiv al fiecăreia și că "obiectualitatea" fiecăruia este timp. Încercând să scoatem pe rând din spațiul discursului aceste elemente de ordin structural și istoric, putem observa că ceea ce am numit "dictatura judicativului" (sau "judicativ constitutiv") încă mai poate fi gândit, ba încă mai este ceva semnificativ pentru problema originii gândirii, rostirii și făptuirii. De exemplu, am putea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
S poate (nu poate) fi P", "S este (în mod necesar/contingent) P" etc. Aceste două elemente noi verbul a fi și timpul definesc aspectul alethic al judecății. Ele dau conținut adevărului formal, care va fi reprezentativ pentru toate ipostazele discursului, de aici încolo; regula proprie acestuia este aceea a corespondenței. Adevărul sau falsitatea unei judecăți (enunțare, logos apophantikos) vor fi determinate de timp: el constituie valoarea de adevăr; mai mult, acesta devine esențial pentru orice formă, ipostază etc. a discursului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
discursului, de aici încolo; regula proprie acestuia este aceea a corespondenței. Adevărul sau falsitatea unei judecăți (enunțare, logos apophantikos) vor fi determinate de timp: el constituie valoarea de adevăr; mai mult, acesta devine esențial pentru orice formă, ipostază etc. a discursului (temei pentru orice gând, rostire, făptuire). Este, cumva, de interes metodic această precizare, fiindcă judecata (logos apophantikos) este precondiționată "ustensilic" în lumea vieții, cu sensul de formă a cunoștinței. Judecata poartă în ea de la bun început acest telos: a "forma
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și atunci când exprimă instanțe stabile ale elementelor judicative. De fapt, tocmai pentru că ei au asemenea meniri putem vorbi despre "lucrarea" lor în sensul unei constituiri logice. Primii doi termeni nu ar constitui, doar prin ei înșiși, vreo condiționare semnificativă pentru discurs; dar împreună cu ceilalți doi, ei sunt în stare să-i asigure judecății pe care ei o alcătuiesc, în sens "obiectual" eficiența constitutivă, pe de o parte, iar pe de alta, valoarea de adevăr (în termenii logicii clasice, adevărul și falsitatea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
urmare, vor fi reduse: aspectul formal, aspectul alethic, subiectul, predicatul, "este" și timpul din perspectiva timpului însuși. În felul acesta, nu sunt rezolvate probleme "filosofice" sau "logice", ci doar este reconstituit un "eveniment" sub autoritatea căruia se află încă orice discurs și care este luat ca o instanță normativ-constitutivă absolută. Operația principală primară a reducției judicative este suspendarea (epoché) valabilității în sine sau în unitatea dictaturii judicativului a unității înseși (ca atare, în "sinteza" elementelor pe care aceasta le cuprinde, însăși
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în felul acesta, actul judecății este deja în ființa sa. Există o motivație pentru că pornim, în operarea reducției judicative, de la S și P? Există, dar, deocamdată, nu este vorba decât despre observarea și descrierea -, la o primă "ochire", a orizontului discursului, judicativului, judecății, domeniul care ne interesează în această cercetare. Dar dacă acestea sunt primele instanțe care ies la iveală, atunci trebuie explicat însuși fenomenul ieșirii lor la iveală, adică trebuie revenit la ele, după întregul travaliu presupus de reducția judicativă
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al celor doi termeni în unitatea judecății, scoate la iveală, cum spuneam mai sus, faptul unei pre-ființări sau al unei condiții preexistente, care slăbește în ființa sa pentru a se trece pe sine într-o "formă" cu rol instrumental pentru discurs, cu alte cuvinte, chiar în funcțiunile S și P, luate împreună în unitatea judecății căreia îi aparțin. Această preexistență este, după toate semnele, logos-ul însuși, fiindcă singura semnificație funcțională pe care cele două poziții logice au scos-o la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a avut de la bun început, fără să-l fi păstrat ca atare. Toate scenariile "dialectice" din metafizică, ontologie, cosmologie, antropologie, epistemologie etc. lucrează cu transcendentul; acesta nu doar păstrează un sens judicativ în astfel de scenarii, ci constituie ținta oricărui discurs din orizontul precizat. Dar transcendentul acesta, potrivit reducției judicative, este chiar "transcendentul imanent" despre care vorbește Husserl. În contextul de față, distingând cu atenție între operațional și obiectual, putem spune că transcendentul imanent al judicativului este logos-ul însuși, în măsura în care
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aceea aflându-se foarte aproape de granițele dictaturii judicativului, pe care, uneori, le-au forțat. Pe de altă parte, gândirea lor s-a înscris, tocmai datorită aplicației sale la problema timpului, pe cursul firesc al istoriei dictaturii judicativului; în mod "natural" discursul filosofic ajunge la problema timpului, fiindcă el aparține orizontului dictaturii judicativului, iar aceasta privilegiază "tema" judecății ca formă a gândirii, formă a cărei structură operațional-obiectuală, în sens fenomenologic, este alcătuită, cum am precizat de mai multe ori, din aspectul formal
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
că nu mai poate fi vorba despre o necesitate, cu toate că tocmai regulile de corectitudine și adevărul-corespondență au devenit și aceasta de la începutul istoriei dictaturii judicativului elementele primare în ordinea judecății, verificării, acreditării, construirii probelor de valabilitate pentru orice tip de discurs, de la cel care poate fi întâlnit în situațiile cele mai obișnuite de viață, până la cele științifice, teoretice sau experimentale, de la cele filosofice, până la cele mai sofisticate demersuri ideologice (de ideologie politică, religioasă, artistică, în genere, culturală etc.). Nici vorbă despre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
al reducției dictaturii judicativului, dincolo de granițele acesteia! Dacă luăm astfel lucrurile, atunci avertismentul lui Nietzsche privind interesul nostru nejustificat, poate chiar nefiresc, față de adevăr, compensat cu un dezinteres față de eroare, are șanse de "adevăr"; dar într-un alt univers de discurs decât cel propriu dictaturii judicativului. Oricum, din perspectiva celor stabilite prin reducția desfășurată aici, acest gând al lui Nietzsche are toate șansele de a fi "adevărat"; deși nu știm încă ce înseamnă acest lucru: "a fi adevărat". Timpul devine, în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și a făptuirii (dincolo de rostire). Și mai putem ști, cu o certitudine mai trainică decât cea anterioară, că tematizarea timpului constituie o constantă a istoriei filosofiei dar și a științei, însă din alte motive a mitologiei, ideologiei, a tuturor ipostazelor discursului, și că deseori, în filosofie, "este" (interpretat ca "ființă", "ființare", "esență", "existență", "prezență", "efectivitate" etc.) și timpul (gândit ca timp pur și simplu, ori ca "temporalitate obiectivă", "timp originar" etc.) au ajuns la identitate, tocmai fiindcă acești termeni formează împreună
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
îl constituie pe el însuși: actul de a hotărâ. Aporia se deschide, tocmai în acest mod, către limitele dictaturii judicativului, adică spre orizontul non-judicativ. Prin aceasta iese la iveală, în primul rând, posibilitatea de a deschide un alt orizont al discursului, care să respecte alte "forme" ale umanului decât dictatura judicativului. Până la urmă, omul, spuneam mai sus, condiționează tot ce intră în raza vieții și existenței sale; iar dictatura judicativului reprezintă o modalitate foarte complexă de punere la lucru, pe baza
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
vorba: oricum, toate aceste raporturi au sens în orizont judicativ. Dar dacă urmăm direcțiile acestuia, atunci ajungem la ceea ce am semnalat deja: la aporii. Cum acestea sunt fenomene firești în orizont judicativ, întâlnirea cu ele nu poate decât desăvârși un discurs, ceea ce înseamnă că pe baza lor poate fi căpătat un sens cu adevărat nou pentru temele aporetice, cum s-au arătat a fi și cea a timpului, chiar cea a ființării conștiente, a ființei; dar și a subiectului și predicatului
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]