1,941 matches
-
că mulți dintre filosofii postmoderniști se trag din stirpea marxismului reformat în postmodernism" (p. 15). Nesituarea în post-ideologic atrage atenția asupra conceperii "in vitro" a unui mutant modernist pur, a optzecismului, similară nașterii copilului cu coadă de porc, în fascinanta alegorie a modernului din satul Macondo: Gabriel García Márquez Un veac de singurătate. Nașterea mutantului postmodernist român, din incestul materialismului marxist-leninist, de factură totalitară, cu stângismul cultural american, a condus nu la excludere din lipsa de toleranță, ci la o autoexcludere
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
2001. Repere bibliografice: Virgil Stanciu, „Oracolul”, ST, 1969, 11; Mircea Opriță, „Oracolul”, ST, 1970, 2; Voicu Bugariu, „2000”, LCF, 1982, 18; Horia Aramă, „2000”, ST, 1982, 12; Anton Cosma, Patru decenii de literatură SF românească, VTRA, 1984, 7; Cornel Robu, Alegorie și metaficțiune, TR, 1996, 4; Gheorghe Săsărman, în Timpul este umbra noastră, îngr. Cornel Robu, Cluj-Napoca, 1991, 216-220; Popa, Ist. lit., II, 1016; Nicolae Bârna, O carte rară, ALA, 2002, 635; Popa, Ist. lit., II, 1016; Dicț. scriit. rom., IV, 179-182
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289505_a_290834]
-
a peisajului în amintire. Pigmentată de dor este și rememorarea figurilor dragi (mama, tatăl, iubita) ori a câtorva episoade ale copilăriei. S. încearcă o apropiere mai mare de simbolism, dar nu izbutește, în poezii precum Cărăruie sau Râul, decât simple alegorii. Paradoxal, în încercările lui lirice lipsesc cu totul vocabulele dialectale, dar abundă neologismele, unele inoportun utilizate. Dacă fragmentele publicate din piesa Costa Vlahia nu pot da seama nici de dramatismul acțiunii, nici de veridicitatea personajelor, ele arată dexteritate în versificare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289453_a_290782]
-
despre ce era vorba, putea fi Încă pe drum, ori poate că ajunsese deja la Florența. În acest caz, nu mai putea fi ascunsă În scrinul menit să o adăpostească. Trebuia să se afle altundeva. Între fetru și fetru. O alegorie sau o expresie ce trebuie luată ad literam? Poate că aici stătea explicația. Prăvăliile de postavuri erau concentrate toate În jurul pajiștilor de la Santa Maria Novella, În partea cealaltă a orașului. Spera că aerul răcoros al dimineții Îi va prii. Dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
el? exclamă poetul neîncrezător. Când? - Multă vreme s-a scurs, răspunse medicul. Pe timpul cruciadei sale. Când Împăratul i-a păcălit pe toți, adăugă el căzut pe gânduri. - Pe cine a păcălit? - Pe păgâni. Și pe episcopii din cortegiul său. Cu alegoria. Frederic s-a apropiat de poarta Damascului Înaintând pe pietrele drumului care duce de la Ierihon la cetatea celor o sută de turnuri. Ierusalimul de aur lucea În soare, În strigătele de bucurie ale mulțimii Îngrămădite pe terase. Creștini asupriți, păgâni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
văl, purtând În mână cinci lămpi stinse, care Înconjurau, lascive ca niște prostituate, trei bărbați ducând fiecare câte o carte. Marcello Își trecu o mână peste frunte, ca pentru a șterge acea priveliște. Expresia lui devenise dură. - Înțelegi sensul acestei alegorii? - Desigur. - Dacă așa e, atunci ascuțimea minții și Învățătura dumitale sunt cu adevărat mari. - Fetele care agită torța sunt cele șapte arte liberale, iar cei șapte bătrâni care vin după ele, cei șapte Înțelepți din epoca străveche, despre care au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Între natură și intelect. Cei doi cavaleri, puterea de a constrânge prin lege și de a elibera prin forță. În sfârșit, cele cinci fecioare nesăbuite, cu lampa stinsă, simbolizează respingerea credinței, Împreună cu cei trei bărbați ai cărții. Cea din urmă alegorie, cea mai cumplită. Marcello Încuviință grav. - Așadar, știi cine sunt cei trei, o batjocură vădită la adresa figurii magilor? - Cred că da. Cei trei maeștri ai cărții: Moise, Cristos și Mahomed. - Înconjurați de prostituate! Numiți cei Trei Impostori, În filosofia lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
galerei. - Dar domnia ta știi să Îi dai În vileag sensul ascuns? - Nu tot ce adăpostea mintea Împăratului poate fi Înțeles. Dante pricepu că nu va mai adăuga nimic. Era inutil să mai pună și alte Întrebări. Trebuia găsită nu cheia alegoriilor din urmă cu o jumătate de veac, ci a misterelor de azi, din prezent, dacă voia să pătrundă enigma morții. Iar mintea lui Marcello părea ancorată În trecut. Dacă, Într-adevăr, avea o experiență de secole, acum, când viața sa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
povara unei hotărâri, oricare ar fi fost ea. Pecetea nepăsării era Întipărită pe acele fețe, precum stigmatul de foc al tâlharilor. În afară de Lapo, În care sămânța corupției răzbătuse mult dincolo de suprafață, transformându-l Într-un soi de satir hidos, o alegorie perfectă a concetățenilor săi. La Palatul căpitanului poporului era un neobișnuit du-te-vino de oameni Înarmați. Dante Îl recunoscu pe șeful uneia dintre cele trei corporații ale poporului de la San Piero și Îl opri pe treptele edificiului. - Ce se petrece, meștere
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
fluvială, se arăta În toată fragilitatea sa dramatică În punctul de sus al rotației, Îmbibat de apă scânteietoare, iar apoi se scufunda din nou, adâncindu-se În mormântul său lichid. Era ceva ieșit din comun, se gândi poetul, În acea alegorie a unei Învieri neîmplinite. Ca și cum mortul ar fi refuzat să coboare În groapă și, În același timp, puterile infernale l-ar fi Împiedicat să se Întoarcă, oprindu-l de fiecare dată În pragul eliberării. - De ce nu s-a gândit nimeni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o dată se dezmetici, Întorcându-se spre Dante. - Dar poate că În Însăși forma unui pod se ascunde natura sa malefică, mai curând decât În cei care Îl tranversează. Dumneata nu crezi, priorule? - Ciudate sunt cuvintele dumitale. Cu siguranță ascund o alegorie, pe care Însă mintea mea nu reușește să o prindă. - Poate că te-aș putea ajuta eu, zise Arrigo. Dacă am Înțeles bine, cred că messer Marcello se referă la scopul unor asemenea construcții. Și, În sensul acesta, este adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
a fi prietenos, custodele își invită oaspeții întârziați, în holul din capul monumentalei scări interioare, din marmură șlefuită, ce urca maiestuoasă, pe ambele aripi, către nivelul următor. Pe laturile treptelor, la parter, în semicerc, sub lampioanele celor două nimfe sau alegorii feminine de bronz, opere delicate ale sculptorului francez Belleuse, fusese amenajat un spațiu expozițional destul de restrâns, care reușea prea puțin să pună în valoare o ofertă destul de sărăcăcioasă, de exponate: Câteva săbii de epocă și ghioage din oțel vinețiu, cu
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
citind Memorabilele lui Xenofon - care redau spiritul, fără să avem însă acces la literă și, mai ales, fără să cunoaștem condițiile în care a fost scris textul lui Prodicos, contextul realizării lui -, descoperim mai degrabă un fel de prozopopee, o alegorie, o formulă în măsură să facă posibilă controversa, dezbaterea. Căci prozopografia permite punerea în scenă a unei persoane care încarnează o idee și care este purtătoarea unui discurs - Boethius își va aminti de toate acestea. Aici, două femei care reprezintă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
această chestiune, nici dacă anecdota este adevărată, nici ce ar putea ascunde neadevărul ei... Dar, pentru un filosof cu o bună reputație, pedeapsa pare severă! -4- A alege între două femei. Ce spune această prozopopee? Ce se ascunde îndărătul acestei alegorii? După spusele lui Xenofon, Prodicos pune în scenă două femei chiar în momentul în care Heracle iese din copilărie, intră în adolescență și se află în fața marilor alegeri care îi permit individului să se orienteze în existență și să pășească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
remediu. Dovadă, evident, faptul că, în ciuda riscurilor, reducerea complexului la simplu produce uneori cele mai bune efecte... Discursul epicurian despre dorințe figurează, într-adevăr, printre paginile clasice, alături de câteva pasaje obligatorii: sfera parmenidiană, râul heraclitean, felinarul și butoiul lui Diogene, alegoria Peșterii platoniciene, măsura aristoteliciană, îndoiala pyrrhoniană etc. Epicur face așadar deosebire între dorințele naturale și necesare, cele naturale nenecesare și cele nenaturale nenecesare. Toate pot fi efectiv clasate în una dintre cele trei rubrici. Niciuna nu scapă - cel puțin după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Faptul că Lucrețiu o evocă pe Venus nu dovedește că ar crede în ea și că i-ar închina un cult asemenea unui credincios în drum spre templu, atras de fumigațiile credincioșilor și de incantațiile preotului. Filosoful recurge la o alegorie cu atât mai legitimă cu cât registrul poetic o pemite fără subînțeles. Faptul că Cezar își explică succesele prin Venus Genitrix și descendența lui în linie dreaptă din Enea - trebuia neapărat s-o facă... - nu transformă textul lucrețian într-un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
este, evident, potrivită și pentru Prodicos din Keos. Vom găsi textele referitoare la el în volumul Les Présocratiques din colecția Pléiade. A se vedea, bineînțeles, și Diogène Laërce et ses Vies, deosebit de utilă. Asupra alegerii lui Heracles ca prozopopee și alegorie - iar nu ca text de morală prescriptivă: Pierre Fontanier, Les Figures du discours, Flammarion, 1968. * ** Porcul de Epicur? Ceea ce ne-a rămas de la Epicur ocupă mai puțin de o sută de pagini, dar influența acestui filosof a fost una majoră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
În spitalul de la Melcești, Vasiliu dorește să realizeze o „Sistematică a nebuniei“. Ion Vianu vorbește chiar și despre o „poetică a nebuniei“, pe care o descrie ca fiind „studiul acelei capacități a spiritului de-a crea figuri de stil și alegorii exprimându-se nu într-o operă de artă, ci în limbajul patologic și în viața corporală și mintală“. Ion Vianu, Vasiliu, foi volante, colecția „Fiction Ltd“, Editura Polirom, 2006, 19.95 lei Richard Powers » Cel care cheamă ecoul În căutarea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2215_a_3540]
-
de cuvânt (preponderent fonologice): afereză, apocopă etc.; figuri de construcție (figuri sintactice legate de structura frazei): inversiune, elipsă, chiasm, anaforă etc.; tropi (figură cu schimbare de sens; atribuirea unei semnificații care nu este semnificația proprie a unui cuvânt): metaforă, litotă, alegorie, personificare etc.; figuri de gândire (afectează nu un cuvânt, ci întregul discurs): portretul, tabloul, deliberația, imprecația, apostrofa etc. Trecerea de la criteriul constatativ al substituției (Aristotel), la criteriul funcțional al devierii (poetica modernă) explică multe din morfologia expresivității, însă ridică și
[Corola-publishinghouse/Science/2252_a_3577]
-
e o transpunere savantă a versurilor eminesciene: "Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși." Structura simetrică se dezvoltă, în continuare, prin conotația thanatică a epilogurilor: înmormântarea savantului-dascăl, alegorie a condiției geniului, în viziunea eminesciană, și moartea celor doi eroi (Fred și Ladima), alegorie camilpetresciană a coincidenței destinale. Similitudinile l-au îndrituit pe Mircea Zaciu să vorbească fără rezerve de un arhetip eminescian în opera scriitorului interbelic: "...aceste drame
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
trist și roș/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși." Structura simetrică se dezvoltă, în continuare, prin conotația thanatică a epilogurilor: înmormântarea savantului-dascăl, alegorie a condiției geniului, în viziunea eminesciană, și moartea celor doi eroi (Fred și Ladima), alegorie camilpetresciană a coincidenței destinale. Similitudinile l-au îndrituit pe Mircea Zaciu să vorbească fără rezerve de un arhetip eminescian în opera scriitorului interbelic: "...aceste drame succesive ale cunoașterii umane sunt integrate într-un simbol cosmic al cărui arhetip (ca și
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
ăluia”), desfășurate cu o neistovită vervă și cu destule, imprevizibile, salturi, până la măsura unui adevărat spectacol verbal, și, de cealaltă parte, „povestea” care ilustrează, plastic, narativ, în versuri, „vorba”; sunt narațiuni pe tipare de fabulă, de basm, de snoavă, de alegorie amplificată uneori metaforic și parodic (Povestea poamelor), care se umplu de mișcare și relief comic, de efecte hiperbolice (leneșii, gata să ardă în foc, mirați de osteneala de a-i preveni de pericol), vorbire aparent absurdă etc. Sinteză, ca artă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
diversificare în proza românească, de la accentul pus de autori ca Zaharia Stancu sau Fănuș Neagu pe o pasionalitate ardentă și frustă (Pădurea nebună) sau pe experiențe de aventură picarescă purtând urmele istoriei trăite (Jocul cu moartea, Îngerul a strigat) la alegoria fals „istorică” realizată de Eugen Barbu în Princepele, ori de la parabola fantezistă din Cartea de la Metopolis a lui Ștefan Bănulescu, cu jocurile ei aluzive (în special din „feeria lumii bizantine”, pusă sub semnul duplicității și al suspiciunii cvasigeneralizate) și până la
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285580_a_286909]
-
urmei un succedaneu al turismului). Ei au dat iz rusesc reacției antinaturaliste de la începutul secolului nostru, care prin Maeterlinck și alții au umplut literatura cu năluci vaporoase. Cehov, în Pescărușul, și-a bătut joc de asemenea artă poetică în sălcia alegorie teatrală a tânărului Treplev. Trebuie totuși amintit (și destul de apăsat) că Dostoievski a fost un scriitor naturalist, ca toți marii scriitori ai acelei epoci. Naturalismul ca școală literară a trecut, cum trec toate școlile, dar marea literatură naturalistă a rămas
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
spitale psihiatrice, aceștia fiind proiectați În ipostaza unor „nebuni” și „asociali” recalcitranți și devianți, care trebuiau reeducați, deoarece erau „indivizi periculoși din punct de vedere social”, cum scria, În majoritatea cazurilor, În fișele lor medicale. Romanele obsedantului deceniu, apoi antiutopiile, alegoriile și parabolele, dar și romanele lui Paul Goma (Ostinato și Patimile după Pitești În mod special), publicate după căderea comunismului În România (deși majoritatea fuseseră scrise Înainte), depun mărturie despre ampla acțiune de „spălare a creierului” care a avut loc
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]