1,592 matches
-
avea sensul. Norma 255 îi ține pe oameni împreună și le asigură succesul în evoluție. Numai prin respectarea legii, oamenii vor avea sentimentul că trăiesc într-o lume echitabilă și că eforturile lor pot avea o finalitate. Lipsa legii produce alienare și conflict. Reținem definiția dată de Kant libertății și vom sublinia că libertatea de tip politic aduce cu sine libertatea economică, sau libera inițiativă și invers 256. Libertatea economică este garantul prosperității economice și sociale. Ultimele cercetări din economie și
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
dea la școală și nu pentru că ar fi mai proști. La noi, simplul fapt de a respira același aer cu savantul,îl pune pe servitor în situația de a crede că și el este deștept. Suntem într-un fel de alienare, caracterizată printr-un egoism arogant în care invidia ne roade și ne demolează. Invidia aia rece, demolatoare, se citește pe chipul nostru fie că vorbim despre șeful statului (,,și eu aș fi putut fi dacă aveam noroc") sau despre vecinul
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
știe apărați de lege și de faptul că pot oricând apela la lege. Și din acest motiv toleranța față de corupție trebuie să fie redusă, iar lipsa de morală, în sensul lipsei de respect față de regulă, duce la confuzie socială și alienare. Nu putem discuta despre fericire, satisfacție și predictibilitate socială într-o organizație coruptă. Într-o enumerare a cauzelor care produc instabilitate și neliniște într-o societate, Aristotel vorbește despre: lipsa de măsură, frica, excesul, disprețul, înălțarea dincolo de proporționalitate, intrigile, neglijența
[Corola-publishinghouse/Science/84937_a_85722]
-
mă examinează alarmată și bănuitoare, însă când mă vede liniștit, socoate că nu cred. Vorbește mult platitudini încălecate, asociate la întâmplare și zâmbetul meu binevoitor o încurajează."438 Formula lui Hegel 439, după care arta este tentativa de a elimina alienarea, are în vedere același aspect. Referindu-se la aceeași observație, Th. W. Adorno subliniază: "În artefact, fiorul de groază se eliberează de iluzia mitică a Fiindului-în-Sine, fără însă să fie totuși adus la nivelul spiritului subiectiv."440 Aspectul corectiv transformă
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
250), sau i-am așeza pe compatrioții săi, cu care se identifică în zonele de adâncime; îi numește „escroci sentimentali” (III, 400). Oricum, departe de a fi voință de a înșela, impostura este la Cioran fatalitate. O fatalitate a inautenticității, alienării și suferinței. În drumul către adevăr, Cioran trăiește această experiență a propriei inconsistențe. Așa încât, Cioran trebuie crezut pe cuvânt atunci când spune că «sinceritatea» e „prima calitate pe care eu însumi mi-o recunosc” (I, 125). Că pune el însuși cuvântul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
O experiență similară, cu altă ocazie: „Azi după-amiază, după ce am condus-o pe S. la gară, deprimare vecină cu sinuciderea. Vid, vid, vid! Nimic în mine, nimic în jurul meu. Momente ce te duc direct la ospiciu. De altfel e o alienare adevărată, în sensul propriu al cuvântului. Nu mai sunt eu. Am trecut pe lângă o biserică, fără măcar să mă gândesc să intru. La ce bun să-l amestec pe Dumnezeu în intolerabil?! Totuși, ar trebui să găsesc o formulă ca să mă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să se vadă în permanență celălalt. În fond, el este în permanență celălalt. Fața și reversul umoruluitc " Fața [i reversul umorului" Să ne amintim, măcar în trecere, paginile dedicate „ipocriziei” lui Cioran. Fiind, în drumul către adevăr, fatalitate Ă a alienării, inautenticității și suferinței Ă, ipocrizia încarnează experiența chinuitoare a propriei inconsistențe, care o dublează pe aceea a lumii. De aici, nu numai anxietatea, ci și umorul, în fond, atât de puțin bănuit, căci ar contrasta cu demonismul, pe care îndeobște
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și că nu există loc pe pământ unde aș putea fi diferit de ceea ce sunt. Fericirea nu-i un remediu pentru melancolie; dimpotrivă, o agravează ș...ț” (I, 307). Așadar, dincolo de experiența extazului, pe care Cioran o caută, perseverentă, conștiința alienării. La întrebarea „Cine sunteți?”, răspunde: „Sunt un străin Ă pentru poliție, pentru Dumnezeu și pentru mine însumi” (I, 307). La ce bun, atunci, antidoturile? Funcționează ele în mod real? Nici vorbă, fericirea cucerită prin contopirea cu obiectele și cu absolutul
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trupul meu” (I, 31). Într-un loc, Cioran mărturisește că preferă bolii indispoziția. Căci boala, „cotropitoare, dominatoare, tinde să se substituie gândirii, mai mult: să gândească EA ÎNS|ȘI” (III, 299). Or, boala care gândește ea însăși e deopotrivă semnul alienării și al recunoașterii propriei identități. Cioran merge până acolo încât pune boala pe același plan cu Dumnezeu sau cu Diavolul. Spune într-un loc: „De altfel nu cred decât în explicațiile biologice sau teologice ale fenomenelor psihice. Biochimia pe de
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
categoriilor de copii din clasă? În altă ordine de idei, integrarea înseamnă că relațiile dintre indivizi sunt bazate pe o recunoaștere a integrității lor, a valorilor și drepturilor comune pe care le posedă. Când lipsește recunoașterea acestor valori, se instaurează alienarea și segregarea între grupurile sociale. B. Nirje afirmă că „integrarea înseamnă să ți se permită să fii capabil să fii tu însuți printre ceilalți” (apud Popovici, 1999). Altfel spus, integrarea se referă la relația stabilită între individ și societate și
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
în miezul lucrurilor (carte care va trebui neîntârziat tradusă la noi), concordă în viziunea și referințele ei cu excelenta monografie a lui M. Petroveanu. Amândoi autorii fac foarte justa apropiere între inhibiția și abulia bacoviană, pe de o parte, și alienarea lui Meursault, personajul din L’Etranger al lui Camus. Petroveanu adaugă o îndreptățită analogie între poezia lui Bacovia și lumea din teatrul și proza lui Samuel Beckett. Și în poezia lui Bacovia se așteaptă un Godot, care în cele din
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
om politic (Vlăsceanu, 1993a). Competența sa îl face indispensabil pentru organizarea eficientă a colectivității dar, în același timp, îi schimbă modul de gândire astfel încât devine tot mai diferit de cei care l-au ales. Acest proces inevitabil de distanțare și alienare a liderilor de electorat poate fi însă ținut sub control, observă Michels, prin diferite metode, cum ar fi circulația elitelor. Criterii pentru evaluarea politicilor publice din perspectiva interesului public Evaluarea politicilor publice poate ține cont de multiple criterii, precum: - procedurile
[Corola-publishinghouse/Science/1956_a_3281]
-
regăsesc și în cazul educației de tip școlar. 2. Scopuri ce presupun o nouă situare: ele privesc idealurile relative la dezvoltarea societății - lupta pentru pace și democrație, pentru libertatea și bunăstarea cetățenilor, pentru o societate ce conjugă eficacitatea și refuzul alienării. 3. Scopuri de importanță centrală: ele privesc dezvoltarea personală, asigurând o nouă calitate a vieții. Între acestea: achiziționarea unui bagaj personal permițând tolerarea schimbării; dezvoltarea afectivă în conjuncție cu cea cognitivă; conservarea unui spirit tânăr, caracterizat prin flexibilitate, curiozitate și
[Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
care Își caută și Își construiește o identitate multiplă, spre deosebire de omul modern, care era preocupat de construirea unei identități esențiale, a unei identități de tip monocelular, așadar a unei identități unice. Chiar și atunci, sau tocmai atunci, când deplângea mecanicizarea, alienarea, schizoidia („je est un autre”), omul modern se comporta În funcție de un ideal al subiectului unic, centrat, nedespicat. Sunt simptomatice În acest sens teoriile lui C.G. Jung, Lucian Blaga sau Mircea Eliade, conform cărora omul se construiește pe axa eu-sine, că
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
mai spus niciodată și necesitatea ca el să spună lucrurile acestea pe care le aude - acum vorbesc și eu ciudat - Într-un discurs totuși inteligibil. Deci creația mi se pare, totodată - trist că spun chestia asta! - o formă puternică de alienare. Dezvoltarea potențialităților de infinitudine ale omului te scot din faptul că tu, ca toți ceilalți, ești finit, și dialogul tău cu ceilalți nu poate avea loc decât În dimensiunea de finitudine. Ca să-i răspund Sandei: eu m-am instalat foarte
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
de a refuza orice justificare rațională a dogmelor. Nu e nici o nevoie să ceri rațiunii dovezi ale existenței lui Dumnezeu sau ale excelenței religiei catolice. Să crezi în ea este de-ajuns... Fideismul recuză orice posibilitate de teologie. Și orice alienare a filosofiei de serviciul ei. De unde o instalare a disciplinei pe singurul teren care-i convine: imanența. Dar acest fideism convine numai pentru a gândi, a aborda și a percepe Apologia lui Raymond Sebond. Deși în chiar aceste pagini, Montaigne
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cirenaicul. Existența unui real ireal dincolo de real i se pare un lucru extravagant. Nici cel al Ideilor, nici Paradis, iată formula sa religioasă, și nici transcendență, lectură verticală a lumii având în vârful ei o ficțiune venerată și generatoare de alienare. O idee? „E ca și cum ai vorbi de un iepure fără blană și fără oase”, scrie Montaigne... Omul nu există. Cu mult înaintea lui Foucault, el susține evidența morții omului așa cum, înaintea lui, Diogene aruncase la picioarele preopinenților cocoșul jumulit... Dar
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
orice preț. Aceste mișcări naturale, uitate de copil după o educație prost făcută, trebuie reactivate. Negativitatea coincide cu durerea, suferința, necazul, răul. Este bun tot ceea ce-l duce pe filosof în direcția jubilării, dacă aceasta nu trebuie plătită cu o alienare. Nicio plăcere cirenaică nu trebuie obținută cu prețul unei neplăceri prezente sau viitoare, aceasta apărând de îndată ce libertatea individului este știrbită în vreun fel. Desfătarea lui Aristip coincide cu cea a unui anarhist care nu pune nimic mai presus de libertate
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
așadar doza homeopatică, dar nu interzice alte formule: numai să nu fie știrbite libertatea, autonomia, independența, ataraxia. Plăcerile mesei sau ale patului, estetice sau altele, cu condiția să nu fie necesare, pot fi satisfăcute în voie dacă nu provoacă vrea alienare ori vreo bulversare a sufletului și a trupului. Epicurismul hedonist roman nu contrazice versiunea ascetică greacă. Philodemos și ai săi nu acționează ca niște trădători, ca niște infideli față de învățăturile lui Epicur: ei le interpretează, le citesc, nu deformează gândirea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
veritabilă rezidă în această lecție simplă: un trup care nu suferă, un suflet care cunoaște starea plăcută a lipsei de teamă. Nimic altceva. Plăcerile de a bea și a mânca pentru a suprima lipsa - foamea și setea -, fără a genera alienări - bucătăria de lux și vinurile fine -, dar și fără a te limita la pâinea și apa epicurienilor ortodocși; plăcerile conversației fără un plan anume, purtată în mijlocul naturii, între prieteni... Hedonismul tragic al lui Lucrețiu se sprijină pe această simplitate virtuoasă
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
spirit? O plăcere nu este nici bună, nici rea în sine, ci numai relativ la o finalitate: edificarea autonomiei individuale și producerea ataraxiei. Dacă satisfacerea unei dorințe, oricare ar fi ea - naturală sau nu, necesară sau nu -, nu duce la o alienare, atunci ea e legitimă. Este cazul sexualității, pe care Lucrețiu n-o condamnă în sine, ci numai dacă impietează asupra seninătății înțeleptului. Pindar avea dreptate când ne îndemna să devenim ceeea ce suntem. în fața unei fiziologii, a unui cosmos, a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
îndeosebi în roman, unde narațiunea predomină. Înțelegem astfel caracterul novator al romanului lui Camus, Străinul, din această perspectivă lingvistică: avem un narator "homodiegetic", implicat într-o situație de enunțare ce se dorește cât mai precisă, dar, în care, paradoxal, din cauza alienării, dialogul (specific discursului) eșuează. Prin urmare, avem un incipit, la fel de celebru, dar total diferit în ceea ce privește modul de structurare în plan lingvistic: "Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu știu. Am primit o telegramă de la azil."18 La fel de interesant este
by DOMINIQUE MAINGUENEAU [Corola-publishinghouse/Science/980_a_2488]
-
emoțiilor, aceeași emoție poate avea semnificații diametral opuse. Jonathan H. Turner și Jan E. Stets (2005, 34Ă consideră că distincția între emoțiile instituționale și emoțiile impulsive operată de Steven L. Gordon permite nuanțarea concepției lui Arlie Russell Hochschild (1983Ă despre alienare în cazul muncii emoționale, în sensul că nu totdeauna managementul emoțiilor provoacă înstrăinarea individului de muncă să, ci doar la persoanele care au o orientare emoțională impulsiva. 3.3. Teoria lui Arlie Russell Hochschild despre munca emoțională Termenul de „muncă
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]
-
simtă și să exteriorizeze. Personal, consider că analiza solicitărilor psihice ale noilor profesii (din sefera relațiilor publice, relațiilor cu clienții, adevertisingului etc.Ă din România postcomunistă prin prisma teoriilor culturale ale emoțiilor ar putea sugera unele modalități de prevenire a alienării în cazul muncii emoționale. Notă 1 În această lucrare, folosesc termenul de „emoție” în sensul consacrat în literatura de specialitate anglo-americană, unde de cele mai multe ori, termenul „emotions” (lat. emovereă este utilizat că un „concept-umbrelă”, intrinsec fuzzy, echivalent semantic cu cele
[Corola-publishinghouse/Science/2246_a_3571]