957 matches
-
un răspuns imediat și hotărât de angajare politică: este atras de idealurile de justiție și libertate promovate de comunism, în care vede tot o formă de absolut. La 24 de ani, ca tânăr delegat al studențimii socialiste argentiniene la Congresul Antifascist Internațional de la Bruxelles și destinat unei cariere ce putea ușor să se asemene cu aceea a lui Pablo Neruda, de exemplu, tânărul Sábato, fiu de imigrant italian și având în sânge simțul justiției sociale și al demnității umane care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1473_a_2771]
-
teritoriului său național, ci apăra concomitent și Pactul Societății Națiunilor, principii de conduită internațională pe care nazismul și fascismul voiau să le distrugă. Mica Înțelegere a acționat foarte ferm împotriva pactului cvadripartit, fiind susținută și de o largă opinie publică antifascistă europeană care se situa pe poziția de a apăra suveranitatea și integritatea teritorială a celor trei state. Germania fascistă a fost aceea care a primit cu mare satisfacție planul Directoratului european în patru, întrucât punerea lui în practică i-ar
Politica externă a României în perioada marii crize economice (1929-1933) by CORALIA ANTON () [Corola-publishinghouse/Science/91561_a_93191]
-
crescut sub soarele socialist”. Și volumul de schițe Întoarcerea la viață (1962) pierde din consistență datorită pedalării pe considerente educative prea apăsate. Evocând un moment din al doilea război mondial, romanul La porțile Severinului (1964) relatează aspecte ale „insurecției naționale antifasciste și antiimperialiste” și se vrea cea mai importantă scriere de până atunci a lui G. Actul de la 23 august 1944 este, evident, atribuit în exclusivitate comuniștilor și uteciștilor, reprezentanții partidelor istorice și ai monarhiei fiind minimalizați și caricaturizați, potrivit rețetarului
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287345_a_288674]
-
că PCF a fost foarte activ în mișcarea socială, în timpul Frontului Popular*, dar și în apărarea salariaților, în special a celor din întreprinderile publice și naționalizate, după război. Dincolo de hiperbolizarea legendelor rezistențialiste, toată lumea recunoaște participarea intensă a comuniștilor la lupta antifascistă - îndeosebi în timpul războiului din Spania* - înainte de război și apoi în luptele duse în Rezistență sau pentru Eliberare*. Totuși implicarea comuniștilor în lupta pentru apărarea democrației, a progresului social și a independenței naționale, este imaculată de apartenența prioritară la sistemul comunist
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
poată proclama liberală și democratică”. Mariategui extinde această analiză la întreaga Americă Latină: revoluția latino-americană nu va putea fi decât socialistă. Stalinism, front și antifascism începând din 1934, IC abandonează linia sa sectară „clasă contra clasă” și inițiază strategia sa antifascistă, implicând colaborarea comuniștilor cu forțele democratice și moderarea discursului său. Această politică este impusă de situația europeană și nu ține cont de condițiile specifice din America Latină. Fiecărui aspect al realității europene abordate de Marx* - contradicția dintre forțele de producție și
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
de diviziunile din sânul troțkismului internațional în privința chestiunii infiltrărilor („entrism”); ca urmare a sciziunilor, el își va pierde influența din trecut. în timpul celui de-al doilea război mondial, partidele comuniste beneficiază de o conjunctură favorabilă grație prestigiului conferit de lupta antifascistă* și admirației suscitate de lupta URSS. Totuși, problemele lor fundamentale nu și-au găsit încă o soluționare: cum poate fi organizat un partid revoluționar într-un mediu în care compoziția socială cuprinde o clasă muncitoare slabă numericește, o mică burghezie
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
bolșevicii!” De asemenea, dacă Troțki continuă să se reclame de la bolșevism, el se arată din ce în ce mai virulent față de Stalin și de regimul acestuia. De la pacturile germano-sovietice la Rezistență și la Eliberare Simpatia față de URSS și de PC, larg răspândită în mediile antifasciste între 1933 și 1938, primește dintr-odată o grea lovitură prin pactele germano-sovietice* din august și septembrie 1939. Franța și Marea Britanie întorc spatele URSS. în Franța, unde curentul pacifist este puternic, guvernul trece la represalii contra PCF care cheamă la
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
începere din 1934, antifascismul a fost una din principalele axe ale propagandei* și ale activității mișcării comuniste. Prin politica frontului popular*, apoi prin Rezistență* și în momentul victoriei asupra nazismului, comuniștii au încercat să capteze și apoi să monopolizeze sentimentul antifascist, care rămâne unul dintre resorturile majore ale adeziunii la comunism, răspunzând binecunoscutului slogan „Fascismul nu va trece!” Sentimentul antifascist apare în mediile democratice și revoluționare italiene ca reacție la creșterea în amploare a mișcării lui Mussolini, în 1919-1924. Comuniștii analizează
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
frontului popular*, apoi prin Rezistență* și în momentul victoriei asupra nazismului, comuniștii au încercat să capteze și apoi să monopolizeze sentimentul antifascist, care rămâne unul dintre resorturile majore ale adeziunii la comunism, răspunzând binecunoscutului slogan „Fascismul nu va trece!” Sentimentul antifascist apare în mediile democratice și revoluționare italiene ca reacție la creșterea în amploare a mișcării lui Mussolini, în 1919-1924. Comuniștii analizează atunci fascismul ca pe o formă inedită a contrarevoluției*, opusă revoluției din Octombrie* și creșterii avântului revoluționar în Europa
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
pe de altă parte, fascismul fiind prezentat ca o „dictatură teroristă a elementelor celor mai reacționare, mai șovine și mai imperialiste ale capitalului financiar” (Dimitrov). Devine astfel posibilă divizarea lagărului capitalist, fracțiunea fascistă poate fi izolată prin făurirea unei forțe antifasciste care să depășească cu mult forța comuniștilor și a simpatizanților lor. Totuși, această definiție „de clasă” a fascismului ocultează vreme îndelungată, în sfera comunistă - ortodoxă sau stângistă -, dimensiunea rasială a ideologiei nazismului și natura persecuțiilor la care sunt supuși evreii
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
să depășească cu mult forța comuniștilor și a simpatizanților lor. Totuși, această definiție „de clasă” a fascismului ocultează vreme îndelungată, în sfera comunistă - ortodoxă sau stângistă -, dimensiunea rasială a ideologiei nazismului și natura persecuțiilor la care sunt supuși evreii*. Politica antifascistă înregistrează două formidabile succese, în Franța în mai-iunie 1936 și, mai ales, în Spania unde războiul civil* favorizează o intensă mobilizare mondială, în care comuniștii se vor a fi fierul de lance; în același timp, el are și o însemnătate
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
comuniștii se vor a fi fierul de lance; în același timp, el are și o însemnătate strategică, permițându-i PC spaniol să cucerească, chiar dacă pentru foarte puțin timp, puterea. Semnarea pactelor germano-sovietice*, în august și septembrie 1939, ruinează brusc frontul antifascist. Dar el se resudează după atacul german contra URSS și, profitând și de ecourile în opinia publică ale Rezistenței* și ale Eliberării*, duce la luarea puterii de către comuniști în democrațiile populare*. Datorită liniei antifasciste - mai întâi între 1934-1939, iar apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
și septembrie 1939, ruinează brusc frontul antifascist. Dar el se resudează după atacul german contra URSS și, profitând și de ecourile în opinia publică ale Rezistenței* și ale Eliberării*, duce la luarea puterii de către comuniști în democrațiile populare*. Datorită liniei antifasciste - mai întâi între 1934-1939, iar apoi între 1941-1945 -, PC dobândește o legitimitate în sânul societăților respective. Unele, ca PCF* în 1936 și apoi în 1945, sau PCI*, în 1945, devin partide de masă pentru care antifascismul este ca și lupta
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
sunt însărcinați să tranșeze în chestiunile culturale. Recunoscători partidului pentru faptul că le-a dat o anumită cultură și le-a permis o provocare socială, ei sunt adesea de o fidelitate și de un devotament care rezistă oricăror încercări. Generația antifascistă Odată cu cotitura Frontului Popular* din 1934-1936, mișcarea comunistă nu mai este percepută ca una din forțele care, printre altele, amenință democrația în Europa*, ci apare dintr-odată ca fiind cea mai hotărâtă s-o apere, în ciuda faptului că această cotitură
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
o realitate că numeroși intelectuali și artiști sunt sensibilizați la evoluția conjuncturii internaționale și la necesitatea de a ameliora soarta celor mai nevoiași. Constatarea este valabilă atât pentru Europa - în Franța, în 1934, este creat Comitetul de Vigilență al intelectualilor Antifasciști -, cât și pentru Statele Unite - romancierul Dos Passos - America Latină* - poetul Pablo Neruda în Chile, pictorii mexicani David Alfaro Siqueiros, Diego Rivera sau Frida Kahlo - sau chiar în Turcia, cu poetul și romancierul Nazim Hikmet. Datorită rolului lor deosebit de activ în Fronturile
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în poemele și povestirile unor scriitori ca Simonov, Vardovski, Nekrasov și Grosman. Dar imediat după încheierea războiului, controlul ideologic este repus în drepturi, cu o puternică orientare antisemită de data asta. Utilizați în scopuri propagandistice în timpul războiului, membrii Comitetului Evreiesc Antifascist, regrupând mai mulți intelectuali și creatori (Kvitko, Markiș, Fefer etc.) sunt acuzați de spionaj și împușcați aproape toți în 1952; președintele lor, actorul și regizorul Mihoels, este asasinat la ordinul lui Stalin în ianuarie 1948, marcându-se astfel începutul unei
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
diferit de statul sovietic nu numai în formă, ci și în esența și în funcțiile sale”. La cel de-al V-lea Congres al PC bulgar, în decembrie 1948, Dimitrov distinge două faze în experiența democrației populare: aceea a coaliției antifasciste - din septembrie 1944 până în septembrie 1947 - și cea în care ea își îndeplinește funcțiile de dictatură a proletariatului: „Regimul sovietic și cel de democrație populară sunt două forme ale unui unic și același sistem de guvernare [...] ambele sunt bazate [...] pe
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a lui Molotov. între 1941 și 1945, femeile participă activ la efortul pentru război. în spatele frontului, ele ocupă locurile rămase vacante - 57% din mâna de lucru neagricolă în 1943. De asemenea, ele sunt solicitate și cu scopuri propagandistice* în Comitetul Antifascist al Femeilor al Internaționalei Comuniste*, animat îndeosebi de Clara Zetkin -, din care face parte și Ana Pauker, viitor secretar al PC român. Anii de după război sunt plasați sub semnul celebrării familiei, în ciuda unui puternic dezechilibru demografic bărbați femei - în 1959
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
demagogia fascismului”. Dată fiind ponderea geopolitică a Franței, acest acord are un mare răsunet internațional și va servi curând drept model pentru tactica frontistă a comuniștilor. Muncitoresc și țărănesc fără exclusivități sociologice - cu excepția unei mâini de „miliardari” -, patriotic și internaționalist*, antifascist și anticapitalist*, Frontul Popular combină cele trei modele enunțate mai sus, inclusiv cu tușa pacifistă care contribuie și ea la succesul lui. El cunoaște o extindere mondială: aceeași politică este pusă în aplicare în Spania, unde Frente Popular câștigă alegerile
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
Doc Lap Dong Minh - sau Vietminh, Liga pentru Independența Vietnamului - considerată a regrupa comuniști și patrioți burghezi, ca în Frontul Național Francez. După atacul german împotriva URSS, acordul semnat pe 12 iulie între URSS și Marea Britanie concretizează integrarea în tabăra antifascistă a tuturor guvernelor țărilor ocupate de Germania, în exil, la Londra, și a tuturor grupărilor angajate în Rezistența* la acest ocupant. Dacă generalul polonez Anders este autorizat să reconstituie o armată poloneză cu soldații și ofițerii deportați în URSS în
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
același scenariu se reproduce peste tot în Europa ocupată, dar mai ales în Italia, unde Togliatti impune PCI participarea acestuia la guvernul Badoglio. Aceeași linie este aplicată și în țările ocupate de Japonia, îndeosebi în China și Vietnam. Dinamica unității antifasciste este de așa natură, încât în 1944, liderul PC american Earl Browder, crezând că a venit timpul colaborării pașnice dintre capitalism și comunism, își transformă partidul în asociație politică, înainte de a fi exclus pentru a nu fi respectat regula: în cadrul
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
trebuie să-și păstreze imperativ autonomia politică, capacitatea revoluționară și fidelitatea față de Moscova. De la alianțele din momentul Eliberării la conflictele din timpul Războiului Rece în 1945, după eliberarea Europei și a Asiei, PC sunt în inima alianțelor din Frontul Național Antifascist chiar dacă, de pe acum, așa ca în Albania, în Iugoslavia sau în Bulgaria, acest Front camuflează faptul că ei dețin monopolul puterii. Acestui proces îi va trebui ceva mai mult timp în celelalte democrații populare* unde comuniștii practică „tactica salamului”, „fragmentând
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
menținute în cadrul organizațiilor de masă, în timp ce, în Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Finlanda, Italia și Norvegia comuniștii intră în guvernele de coaliție. Numai că ei nu reușesc să impună „unitatea organică” cu socialiștii și, în 1947, odată cu Războiul Rece*, era Fronturilor Antifasciste ia sfârșit. Din 1947 până în 1953, comuniștii nu numai că rup orice alianță cu formațiunile de dreapta din Rezistență - gaulliști, democrat-creștini -, dar atacă violent atât pe socialiști, cât și sindicatele* libere, considerate a fi „agenți americani”, și reiau tema frontului
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
în Europa Occidentală, încearcă să participe la majorități ale „stângii pluraliste” - în Franța dintre 1997 și 2002, în anumite landuri ale fostei RDG, în Italia între 2006-2007 - în care ei joacă rolul forței de sprijin. Ei încearcă să reactiveze dinamicile antifasciste contra extremei dreapta și participă la un front antirasist sau chiar xenofil, în care le este greu să obțină Regemonia în fața extremei stânga și a sensibilităților comunitare. în Europa Centrală și de Răsărit, alianțele comuniștilor și ale foștilor comuniști sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]
-
a societății. Ea vizează în primul rând suprimarea autonomiei relative acordate de putere, în condiții de război, diferitelor instanțe și societății care a beneficiat de o relaxare a controlului; represiunea privește tineretul*, dar și instituții cum ar fi Comitetul Evreiesc Antifascist. Apoi, ea trebuie să gestioneze situația celor 4.200.000 de civili și militari, deportați și prizonieri de război, repatriați din Vest. Recensământul lor și „controlul politic” sunt efectuate de NKVD și de Smerș - prescurtare de la Smert șpionam! (moarte spionilor
[Corola-publishinghouse/Science/1933_a_3258]