704 matches
-
ajunsă în timp metropola diavoliei, revenea, în ordinea spirituală, Bucureștilor. Cu speranța de a vedea realizată cândva o asemenea utopie, doctrinarul „Gândirii” aprobă cu entuziasm, începând din ultimii ani ai deceniului al treilea, politica regimurilor totalitare de dreapta, ajungând principalul apologet român al fascismului mussolinian, mai târziu și al hitlerismului. După 1930 Crainic a sprijinit mișcarea legionară și mai cu seamă cuzismul, deținând temporar și o înaltă poziție în ierarhia Partidului Național Creștin. A dirijat periodicele ultranaționaliste „Calendarul” (1932-1933) și „Sfarmă-Piatră
GANDIRISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287147_a_288476]
-
1986 (B. de Vregille et L. Neyrand) 2. Arnobiu cel Tânăr Din același mediu cultural provine probabil o altă personalitate, poate cel mai important scriitor creștin din Italia secolului al cincilea, Arnobiu, numit „cel Tânăr” ca să nu fie confundat cu apologetul african. A fost probabil călugăr la Roma în jurul anului 450; și Arnobiu, la fel ca alți scriitori romani, a subliniat primatul reședinței lui Petru; el dovedește o bună cunoaștere a evenimentelor din istoria locală, tradițiile romane, liturghia și calendarul romane
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Teofrast: PG 85, 872-1003; M.E. Colonna, Enea di Gaza. Teofrasto, Iodice, Napoli 1958. Scrisori: L. Massa Positano, Enea din Gaza. Epistole, Libreria Scientifica, Napoli 19622 (în ambele cazuri, ed. critice, trad., introd., comentariu). Studii: M. Wacht, Aeneas von Gaza als Apologet. Seine Kosmologie im Verhältnis zum Platonismus, Hanstein, Bonn 1969; A.M. Milazzo, Dimensione retorica e destinatari nel Teofrasto di Enea di Gaza, în A. Pennacini, ed., Retorica della comunicazione nelle letterature classiche, Pitagora, Bologna 1990, pp. 33-71. 29. Agapet Diaconul E
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
cu care nu s-a reconciliat decît mai tîrziu, În exil. Asupra opiniei lui Eugen Ionescu despre această „generație” după război, vezi și Mihai Dinu Gheorghiu, „Quelques révélations sur Eugène Ionesco”, Liber, 26, marș 1996, pp. 8-10. Discursul ambigu al apologeților „generației 1927” asupra „lichidării elitelor” de către regimul comunist servește adesea de pretext unor operații de spălare ideologică. Nae Ionescu a murit În urma unui infarct la puțin timp după ieșirea din lagărul unde fusese Închis Împreună cu alți militanți sau simpatizanți ai
Intelectualii în cîmpul puterii. Morfologii și traiectorii sociale by Mihai Dinu Gheorghiu () [Corola-publishinghouse/Science/2325_a_3650]
-
Triolet, despre care relatează Eugen Jebeleanu, Nicolae Moraru și Zaharia Stancu, odată cu publicarea unor traduceri din textele celor doi scriitori francezi, semnate de Mihnea Gheorghiu, Geo Dumitrescu, Veronica Porumbacu ș.a. În schimb, acordarea Premiului Nobel pe 1947 lui André Gide, „apologetul înfiorat al inconsecvenței și al actului gratuit”, îi provoacă indignare lui N. Moraru. Deși militează pentru o artă „sănătoasă, clară”, revista acceptă și unele „poezii alambicate”, precum Protocol al unui club Mateiu Caragiale de Ion Barbu sau criticatul poem Somn
REVISTA LITERARA-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289227_a_290556]
-
București, 1993; Sfântul Grigore de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, îngr. Monica Dumitrescu, introd. trad., București, 1993; Sfântul Dionisie Areopagitul, Opere complete și scoliile Sf. Maxim Mărturisitorul, București, 1996; Mystagogia, îngr. și introd. trad., București, 2000. Repere bibliografice: Emilian Vasilescu, Apologeți creștini, București, 1942, 76-90; Antonie Plămădeală, Some Lines on Professor D. Stăniloae’s Theology, în The Altar Almanach, Londra, 1970, 24-29; Ion Bria, Teologia dogmatică în Biserica Ortodoxă Română în trecut și azi, „Ortodoxia”, 1971, 3; Micu, „Gândirea”, 183-185; Ion
STANILOAE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289881_a_291210]
-
acoperă nelegiuiri, facilitează afaceri oneroase, chiar criminale, cumpără tot ce se poate cumpăra, de la fabrici pe care le transformă în fier vechi la periodice și edituri, mută reședința de județ etc. Militant în Frontul Salvării Naționale, fruntaș apoi al PNȚCD, apologet, când găsește cu cale, al fostului regim totalitar, Onacă poartă, nu fără succes, masca ardeleanului bonom, sfătos, curtenitor, lingușitor la nevoie, vorbăreț din calcul, scontând pe efectele unei limbuții colorate de pronunție regională, de ziceri mucalite și înjurături pitorești - mască
STIRBU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289936_a_291265]
-
de Vregille et L. Neyrand) 2. Arnobiu cel Tînăr Din același mediu cultural provine probabil o altă personalitate, poate cel mai important scriitor creștin din Italia secolului al V-lea, Arnobiu, numit „cel Tînăr” pentru a nu fi confundat cu apologetul african. A fost probabil călugăr la Roma în jurul anului 450; și Arnobiu, la fel ca alți scriitori romani, a subliniat primatul reședinței lui Petru; el dovedește o bună cunoaștere a evenimentelor din istoria locală, tradițiile, liturghia și calendarul roman. Totuși
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
PG 85, 872-1003; M.E. Colonna, Enea di Gaza. Teofrasto, Iodice, Napoli, 1958. Scrisori: L. Massa Positano, Enea din Gaza. Epistole, Libreria Scientifica, Napoli, 19622 (în ambele cazuri, ed. critice, trad. it., intr., comentariu). Studii: M. Wacht, Aeneas von Gaza als Apologet. Seine Kosmologie im Verhältnis zum Platonismus, Hanstein, Bonn, 1969; A.M. Milazzo, „Dimensione retorica e destinatari nel Teofrasto di Enea di Gaza”, în A. Pennacini (ed.), Retorica della comunicazione nelle letterature classiche, Pitagora, Bologna, 1990, pp. 33-71. 29. Agapet Diaconul E
De la Conciliul de la Niceea la inceputurile Evului Mediu, tomul al doilea. In: Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine by Claudio Moreschini, Enrico Norelli () [Corola-publishinghouse/Science/2079_a_3404]
-
prilejuri aniversare sau comemorative etc. În capitolul Opinii critice, unde urmează îndeaproape ideea că în interpretarea operei eminesciene critica din Transilvania a oscilat între părerile lui Titu Maiorescu și cele ale lui C. Dobrogeanu-Gherea, S. împarte criticii lui Eminescu în apologeți și detractori, urmărind notele caracteristice ale fiecăruia. Ultimul capitol supune analizei înrâurirea pe care a avut-o lirica lui Eminescu în Transilvania. Studiul, scris cu claritate și articulat cu o deosebită coerență și, mai ales, cu o mare atenție pentru
STAN-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289852_a_291181]
-
morminte și îi va judeca după dreptatea sa. Va instaura apoi Împărăția cerurilor pe pământ, reclădind templul din Ierusalim. Nu este momentul să ne oprim asupra credinței milenariste a lui Iustin. Facem doar mențiunea că mărturisirea de credință hiliastă a apologetului este provocată de o aluzie malițioasă a lui Trifon la grupurile de creștini care nu acceptau învierea cu trupul a celor morți și, în consecință, nu acceptau nici Judecata de Apoi (aluzie la gnostici). Din exces de zel, vrând să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
defăimarea și îndrăzneala către Cel Preaînalt și despre care Daniel a arătat că va lua puterea «un timp și timpuri și o jumătate de timp» este la ușă”* (DT 32, 2). Este foarte greu de aflat la cine se gândește apologetul când citează acest verset. Textul reproduce o discuție purtată cu douăzeci de ani înainte, dar care reflectă în primul rând o stare de spirit actuală. Lui Iustin îi este cunoscut pasajul de la 2Tes. 2,3, de vreme ce îl numește pe cel
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând însă asupra iminenței celei de‑a doua parusii și, implicit, asupra acțiunii concrete a „omului nelegiuirii” în prezent. În schimb, alte două teme - pe care ceva mai târziu Irineu le va
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pagels, Iustin proiectează evenimentele personale și politice într‑un cadru cosmic, conflictele între doi indivizi sau două comunități devenind astfel conflicte între două principii cosmice. În fine, demonii acționează prin intermediul ereticilor, al falșilor creștini. Dacă față de poeții și împărații păgâni apologetul manifestă o oarecare condescendență - dând de înțeles că aceștia au păcătuit nu din vina lor, ci din neștiință -, în privința ereticilor poziția sa devine tranșantă. Aceștia din urmă trebuie pedepsiți aspru deoarece ei acționează în deplină cunoștință de cauză, în slujba
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
6, 5, de pildă, acesta este adus în sprijinul teoriei potrivit căreia Scriptura distinge sistematic între Dumnezeul creștinilor, unic și absolut, și zeii păgâni, numeroși și relativi, asimilați idolilor „de către cei care îl ignoră pe Dumnezeu”. În al doilea rând, apologetul invocă textul lui Pavel conferindu‑i o interpretare sui generis. Într‑adevăr, Pseudo‑Pavel scrie că adversarul eshatologic, împins de trufia sa, „se înalță mai presus de tot ce se numește Dumnezeu sau se cinstește cu închinare” ( ΒγΔ∀4Δ:γ
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Paulum prius puniuit in urbem (v. 828). Activitatea nefastă care debutează în timpul primei sale existențe se continuă, la sfârșitul lumii, atunci când, tot din ordinul său, vor fi omorâți cei doi martori menționați în capitolul 11 al Apocalipsei. Asupra acestui punct, apologetul ezită, vorbind când de un singur profet eshatologic (Ilie), când de un tandem de profeți (începând cu versul 856). În opinia Martei Sordi, Ilie ar simboliza aici un personaj real, respectiv, senatorul creștin Astyrius, de care Eusebiu vorbește într‑un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
maximă. Așadar, el va prezenta modelul sintetic, întâlnit la Victorin, dar în manieră diferită. În Carmen, în schimb, el face apel la modelul analitic, dat fiind că celălalt model se dovedește ineficient. De ce? Mai întâi, trebuie avută în vedere intenția apologetului de a strecura în versuri realitatea istorică, definită, din perspectiva creștinilor, de o persecuție violentă. Dar, pentru ca această realitate să poată fi reflectată în poem, autorul trebuie să inventeze un persecutor credibil, adică un personaj care să îmbine toate trăsăturile
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
săvârșite împotriva creștinilor. Mai mult chiar, el este cel care se face vinovat de uciderea apostolilor Petru și Pavel. „Acesta a fost, scrie el, cel dintâi prigonitor al slujitorilor lui Dumnezeu: a poruncit să fie răstignit Petru și decapitat Pavel.” Apologetul latin nu poate uita persecuțiile îndurate de coreligionarii săi timp de două secole, în schimb, în momentul în care creștinismul devine religie licită, activitatea sa pusă în slujba deplângerii și a rememorării faptelor este dublată de una de recunoștință și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tratatului apologetic, capitole în care expunea în detaliu o serie de teorii și de afirmații antiimperiale. Cartea a VII‑a a tratatului Diuinae institutiones Pierre de Labriolle vorbește despre capodopera apologetică a lui Lactanțiu în felul următor: „Lactanțiu este primul apologet latin care a oferit lumii timpului său o doctrină completă, elementară, fără îndoială, dar caracterizată în toate componentele sale de unitatea unui principiu intern și capabilă să satisfacă spirite însetate de logică și de armonie. Nu mai este vorba aici
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prin stilul lor, prin anvergura culturală și prin rigurozitatea demonstrației, nu sunt cu nimic inferioare altor apologii creștine de prim rang (cele care aparțin lui Tertulian, lui Iustin, lui Origen sau lui Theodoret). Lucrarea cuprinde șapte cărți. În primele trei, apologetul prezintă și respinge principalele doctrine filozofice și religioase păgâne. Sunt tratate următoarele teme: 1) Existența Providenței (împotriva epicureilor); 2) Originea greșelilor (denunțarea politeismului ca pseudoreligie a lui Satan); 3) Denunțarea pseudofilozofiei păgâne; Următoarele patru cărți au un caracter pozitiv (cu toate că
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
o judecată. Capitolul 14 pune în mod direct întrebarea: când vor primi sufletele noastre răsplata nemuririi? În opinia lui Lactanțiu, într‑un moment foarte apropiat, în mai puțin de două sute de ani (cap. 25). Timpul este reprezentat în formă ciclică. Apologetul rămâne în cadrul metafizicii păgâne, identificând millenium‑ul posteshatologic cu o a doua „vârstă de aur” (saeculum aureum). După ce lumea se va sfârși, iar necredincioșii vor fi șterși din istoria omenirii, ne vom întoarce la condiția paradisiacă (7, 2). Acest cerc
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dintre adepții teoriei „săptămânii milenare”, teorie care desființează erorile caldeene și platoniciene. Cele șase milenii se află sub semnul răului, în cel de‑al șaptelea mileniu se va reinstaura binele. Familiarizat cu scrierile ezoterice grupate sub numele lui Hermes Trismegistul, apologetul propune o serie de analogii între prima antropogeneză, care se desfășoară în timpul celor șase zile pretemporale, și cea de‑a doua, aflată în curs de desfășurare (7, 14): Așa cum Dumnezeu, după ce a creat toate lucrurile de care omul avea nevoie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regim cristocratic, ci se perpetuează într‑o formă deja experiată. Lactanțiu se apropie astfel de Commodian, predecesorul său, prin aceeași atitudine antioccidentală, alimentată de o întreagă literatură de propagandă și mai ales de Oracolele sibiline, atât de cunoscute celor doi apologeți. În concluzie, căderea Romei nu va fi un eveniment ieșit din comun, ci, dimpotrivă, un episod firesc al istoriei: „Nu trebuie să ne mire faptul că un imperiu ca acesta, întemeiat cu atâta trudă, care a cunoscut mai apoi o
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
neomenească. Cu adevărat, lucrurile pieritoare sunt lucrare a celor pieritori” (7, 15). Imperiul Roman va urma pur și simplu destinul altor mari imperii care l‑au precedat: egiptean, persan, grec și asirian (respectăm ordinea dată de Lactanțiu). Viziunea politică a apologetului este constant una organicist‑ciclică. Imperiul Roman este asemenea unui organism viu, care se naște, ajunge la maturitate, îmbătrânește și moare. Pentru a fi încă și mai convingător în fața publicului său păgân, Lactanțiu face apel la teoria vârstelor cetății Romei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
rege „descinzând” din Nord, pol considerat malefic de popoarele Asiei Mici. Noul tiran va învinge trei dintre regii de paie, ceilalți șapte se vor grăbi să‑i recunoască supremația; el va deveni din acel moment princeps omnium, fiind caracterizat de apologet în felul următor (7, 16): Hic insustentabili dominatione uexabit orbem, diuina et humana miscebit, infanda dictu et exsecrabilia molietur, noua consilia in pectore suo uolutabit, ut proprium suum constituat imperium, leges commutet et suas sanciat, contaminabit diripiet spoliabit occidet: denique
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]