1,123 matches
-
alți cotropitori, sunt niște erori de care autorii lor își vor aduce aminte cu rușine. Desigur, dacă obrazul nu s-a îngroșat prea tare pentru ca acest sentiment nobil să-l mai poată pătrunde... Vasile TĂRÂȚEANU, Cernăuți (art. preluat din revista Arcașul, Cernăuți)
Curierul „Ginta latină” by Vasile Tărâțeanu () [Corola-journal/Journalistic/1311_a_2231]
-
făcut-o Kuniyoshi. Voi doi, duceți-l la gard și legați-l de un copac. Shinshichi și Takumi îi dădură lui Tenzo un brânci și-l înhățară de ceafă. Îl împinseră spre capătul grădinii, care era destul de departe pentru ca un arcaș slab să nu poată trage cu săgeata până la acea distanță. — Unchiule! Am ceva de spus. Ascultă-mă, măcar o dată! răcni Tenzo. Glasul și disperarea sa erau limpezi în auzul tuturor. Koroku nu-l luă în seamă. Oinosuke adusese un fitil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
mult din priviri, cu atât ochii lui Hiyoshi semănau mai tare cu ai unei vietăți de noapte, sticlind din beznă. Într-un târziu, Koroku își mută privirea. — Un copil, spuse el, calm. Hiyoshi nu răspunse. Ochii săi, ca săgețile unui arcaș, continuau să țintească drept spre chipul lui Koroku. — E un copil, repetă acesta. — Despre mine vorbești? întrebă îmbufnat Hiyoshi. — Firește. Mai e și altcineva înafară de tine pe-acolo? Tânărul își îndreptă puțin umerii. — Nu-s copil. Am avut ceremonia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
care duce în cameră să fie aliniați într-un mod cât mai demn. — Ar trebui să se afle deja acolo. — Ține-i bine ascunși pe adevărații veterani și vezi să-și dreagă glasurile când ginerele meu trece prin fața lor. Pune arcașii și muschetarii să stea în grădină. Cât despre ceilalți, spune-le să se uite cât mai de sus. — E de la sine înțeles. Niciodată nu se va ivi o ocazie mai bună de a arăta puterea provinciei Mino și a-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
împingă căruciorul, cu o răbdare umilă. Un samurai care se uitase în direcția lui își termină chifla din farfurie, se ridică și strigă: — Nu e Domnul Kinoshita? Îl însoțea o tânără fată. Tokichiro se plecă adânc, cu multă curtoazie. Era arcașul Asano Mataemon. Fusese bun cu el pe vremea când era slugă și tindea să-i arate o politețe deosebită. Întrucât magazinul se afla departe de incinta castelului, Mataemon era relaxat și bine dispus. — Ești singur, hai? întrebă el. — Da. — Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
măsură că fusese invitat în casa iubitei sale de către tatăl ei, iar inima îi bătea nebunește. — Ei, nu sta acolo! Mataemon îl conduse în salonul de oaspeți care, deși cea mai bună cameră din casă, era totuși destul de mic. Locuințele arcașilor nu erau mai confortabile decât propria casă a lui Tokichiro. Toți vasalii clanului Oda, indiferent de rang, duceau o viață simplă. Și în casa aceea, de asemenea, singurul lucru care atrăgea atenția era o armură. — Unde s-a dus Nene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
de foc, precum și de șef al lucrărilor de construcție, le erau rezervate samurailor de rang înalt. Dar prin venele sale curgea un sânge tânăr și, în mod firesc, sperase ani de zile să primească o slujbă activă în regimentul de arcași sau de muschetari. Comanda a treizeci de pedestrași era cel mai mic grad de comandant militar. Însă era un post care-i plăcea mult mai mult decât conducerea grajdurilor sau a bucătăriilor. Era atât de fericit, încât uită un moment
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
sub picioare. În starea lui nedormită, soarele toamnei părea insuportabil se strălucitor. Când văzu în depărtare casa lui Mataemon, i se păru că toată amețeala se risipea; izbucnind în râs, grăbi pasul. — Nene! Nene! strigă el. Era cartierul rezidențial al arcașilor, nu o regiune cu conace impunătoare și porți cu streașină. Casele mici și comode ale samurailor, cu grădinile lor îngrijite și gardurile vii din tufe de mătură, se aliniau în șiruri liniștite. Tokichiro avea obiceiul de a vorbi cu glas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
îi lăudă Nobunaga, după care întrebă, ridicându-se în scări: câți sunteți? — O sută douăzeci de călăreți sub comanda lui Mori Yoshinari și optzeci sub Shibata Katsuie, deci în total cam vreo două sute. V-am așteptat ca să vă însoțim. Printre arcașii lui Yoshinari se afla și Mataemon, iar Tokichiro era și el în mulțime, în fruntea a treizeci de pedestrași. Nobunaga îl observă de îndată. „E aici și Maimuța.” Din șa, privi peste cei două sute de ostași emoționați. „Iată ce partizani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
le spiona dispunerea și moralul, trupele clanului Oda își ascunseră steagurile și flamurile și observară situația de pe creasta muntelui. Corpul de luptători ai lui Asano Mataemon se stânsese pe versantul de la miazănoapte, puțin mai departe de grosul armatei. Deși erau arcași, lupta din acea zi nu avea să le solicite arcurile și săgețile, așa că oamenii purtau lănci. Micul grup de treizeci de pedestrași conduși de Tokichiro era alături de ei, iar când comandantul le ordonă oamenilor să se odihnească, Tokichiro le transmise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
pasiunii, iar patimile și dorințele de necontrolat care sălășluiau în inima lui îl atrăgeau spre casa lui Nene. Ajuns acolo, ca un mic delincvent care privește pe furiș prin ferestrele luminate, Tokichiro se uită prin gard. Mataemon locuia în cartierul arcașilor și aproape toți oamenii care trecau pe stradă se cunoșteau. Tokichiro era conștient de pașii trecătorilor și se îngrozea la gândul că avea să fie descoperit de părinții lui Nene. Acel spectacol al lașității era rizibil. Dacă Tokichiro însuși ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
unui războinic de provincie. Bătătorul de bambus dintre degetele lui Nene scoase un sunet vioi, când începu să bată ceaiul. Era stânjenită de cuvintele tatălui ei, dar Mataemon nu observă. Luând vasul cu ceai și ridicându-l reverențios la buze, arcașul bău din lichidul verde înspumat. Pe chipul lui se vedea că-i plăcea dimineața aceea. Dar, deodată, își schimbă gândul: „Dacă fiica mea se va muta în altă parte, n-am să mai beau ceai ca ăsta.” — Mă scuzați, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
recunoscătoare că existau asemenea zile, chiar și în acea lume de haos. Zâmbi la acest gând și observă că Nene și Okoi surâdeau și ele. Întorcându-se sprinten, se îndepărtă. Vecinii îl salutau, iar el le răspundea din mers. Casel arcașilor erau mici și sărăcăcioase. Numeroșii copii care însoțesc întotdeauna sărăcia abundau și ei în locuințe și printre gardurile tuturor caselor se vedeau scutece întinse la uscat. „Poate că în curând și noi vom avea asemena scutece ale unui nepot, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
va putea uita verodată cum arăta Seniorul Nobunaga la Okehazama. — Cu tot respectul, stăpâne, nici nu mai părea să fie om, ci o încarnare a zeului războiului. — Și totuși, cu toții am luptat bine împreună, nu-i așa? Erai în regimentul arcașilor, dar în ziua aceea ai fost printre lăncieri, așa e? — Este adevărat, stăpâne. — Ai participat la atacul asupra cartierului general al clanului Imagawa? Când în sfârșit am luat cu asalt colina, lupta a devenit atât de încurcată încât nici nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
în seara aceea și acum îl însoțeau nu-i erau rude, nici nu fuseseră angajați ca s-o facă. Veniseră să se bucure de nuntă ca și cum treaba i-ar fi privit pe ei. Lumini strălucitoare jucau în fața fiecăreia dintre casele arcașilor din vecinătate și toate porțile erau deschise. Ici și colo ardeau focuri și veneau oameni cu lampioane de hârtie, așteptând împreună cu familia miresei sosirea mirelui. Mame cu copii în brațe făceau cu mâna, voia bună strălucindu-se pe fețele luminate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
se întorceau să-i privească. Hai să-i facem o scurtă vizită domnului Otowaka, propuse Tokichiro. — Ei, Maimuță! strigă Otowaka, dar imediat se corectă, fâstâcit: Tokichiro. — Am adus-o pe soția mea ca să te cunoască. — Ce? Bineînțeles! Onorata fiică a arcașului, Domnul Asano! Tokichiro, norocos mai ești! Trecuseră doar șapte ani de când Tokichiro venise pe acea verandă să vândă ace, îmbrăcat cu haine murdare, mânjite de pe drum. Se simțise de parcă n-ar mai fi mâncat de zile-ntregi. Când îi dăduseră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
castelului. Deși nu știa ce se petrecea, Tokichiro avu o presimțire că locul luptei avea să se afle foarte departe. Nene porni grăbită spre casă, înaintea soțului ei. — Kinoshita! Kinoshita! strigă din spatele lui cineva, în timp ce Tokichiro se apropia de casele arcașilor. Întorcându-se, văzu că era Inuchiyo. Acesta venea călare, în aceeași armură pe care o purtase la Okehazama, având legată la spate o prăjină subțire de bambus pe care flutura un stindard decorat cu blazon în formă de floare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Forțele lui Hideyoshi făcuseră primul pas din ivnazia provinciilor apusene. În timp ce prelunga coloană de trupe intra pe două rânduri în castel, un sunet sacadat umplea aerul serii. Primul corp era format din stegari; al doilea, din pușcași; al treila, din arcași; al patrulea, din sulițași și lăncieri; al cincilea, din halebardieri și spadasini. Corpul central era alcătuit din călăreții și ofițerii adunați în jurul lui Hideyoshi. Adăugând toboșarii, purtătorii de drapele, poliția militară, inspectorii, caii de rezervă, caii de samar și cercetașii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
iar fiul lui Ikeda Shonyu, Sansule, fu adăugat de asemenea grupului. Lui Nobunaga îi plăcea călăria, luptele sumo, șoimăritul și ceremonia ceaiului, dar vânătoarea era cu siguranță unui dintre modurile lui favorite de a-și petrece timpul liber. Gonacii și arcașii aveau să fie epuizați până la sfârșitul zilei. Asemenea interese se puteau numi distracții, însă Nobunaga nu făcea nimic pe jumătate. În cazul luptelor sumo, de exemplu, când la Azuchi se organiza câte un basho, aduna mult peste o mie cinci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
acesteia, litierele lăcuite ale feluriților nobili și doamne numărau, probabil, sute și sute. În mijlocul acestei nesfârșite procesiuni de priveliști - samuraii și servitorii, slujitorii personali, funcționarii superiori cu șeile lor aurii și argintii, intarsiile de sidef, scânteierile lacului auriu, umbrelele deschise, arcașii cu arcurile și tolbele lor, pădurea de lănci cu cozi roșii - cele care atrăgeau mai presus de orice altceva atenția tuturor erau drapelele clanului Takeda. Treisprezece ideograme chinezești sclipeau aurii pe o fâșie de material roșu, lângă un alt stindard
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
că suntem aici, spuse Nishina Nobumori, comandantul Castelului Takato și fratele mai mic al lui Katsuyori. Fiul lui Nobunaga, Nobutada, ale cărui forțe șiroiseră în toată regiunea, estima că perspectivele erau în general bune. După ce redactă o scrisoare, chemă un arcaș puternic și-l puse să trimită mesajul în castel. Desigur, era o invitație la capitulare. Răspunsul din castel sosi repede. „V-am citit scrisoarea...” De la primele cuvinte și până la sfârșit, mesajul fusese scris într-un stil extrem de maiestuos. Oamenii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
stânjenitoare, așa că lupta se purta mai mult cu lăncile, spadele lungi și halebardele. Unii cădeau în prăpăstii, încleștați la un loc cu inamicii. Alții, care-i țintuiau pe soldații dușmani la pământ, erau înjunghiați în spate. Existau și grupe de arcași, iar vâjâitul săgeților și focurile de pușcă răsunau încontinuu. Dar mult mai tari erau strigătele de război ale celor cinci sau șase sute de oameni. Acele țipete nu păreau să iasă din piepturile luptătorilor, ci din întreaga lor ființă, chiar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
oameni comandați direct de Mitsuhide la Onbozuka. În dreapta lor mai erau încă patru mii de oameni, printre care două mii sub comanda lui Fujita Dengo. Dengo bătea în toba mare, iar oamenii se desfășurau în formație de luptă. Membrii corpului de arcași din față își lansau sinistra ploaie de săgeți vâjâind la unison, iar inamicul le răspundea cu o grindină de gloanțe. În momentul când o comandă a lui Dengo sfâșie văzduhul, arcașii se disperasră, înlocuiți de pușcași. Fără a aștepta o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
se desfășurau în formație de luptă. Membrii corpului de arcași din față își lansau sinistra ploaie de săgeți vâjâind la unison, iar inamicul le răspundea cu o grindină de gloanțe. În momentul când o comandă a lui Dengo sfâșie văzduhul, arcașii se disperasră, înlocuiți de pușcași. Fără a aștepta o clipă ca fumul prafului de pușcă să se risipească, în fața inamicului apărură războinici în armuri, cu lănci de fier, începând să-și croiască drum. Dengo și luptătorii săi de elită decimau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
și cinci prapore aurii și un stindard de comandant cu blazonul format din cinci cerculețe în jurul unui cerc central mai mare, peste un evantai auriu. Sub aceste flamuri, treizeci de războinici călări, treizeci de lăncieri, treizeci de pușcași, douăzeci de arcași și un batalion de pedestrași așteptau în formație completă, cu uniformele strălucitoare foșnind în briza râului. — Du-te să afli cine sunt, îi ordonă Hideyoshi unui servitor. Omul se întoarse repede, cu răspunsul: — Este Ishida Sakichi. Hideyoshi își lovi ușor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]