1,017 matches
-
dar și de formă teatrală) ce definesc categoria melodramaticului. Pe de altă parte, când scoate în evidență dimensiunea melodramatică (recte: psihodramatică) a tragediei lui Oedip, Lovinescu se referă de fapt la procesul receptării, care, printr-o interpretare abuzivă a teoriei aristotelice despre catharsis, ar reclama înțelegerea oricărui text literar sub specie theatri, în două moduri posibile: 1. fie prin punere în scenă spectacolul stricto sensu; 2. fie prin lectura propriu-zisă, înțeleasă ca dramatizare imaginară. Recursul la imaginație reprezintă, așadar, o condiție
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
formă estetică impură) răspunde numai în parte exigențelor artei (ale verosimilului), deoarece rămâne îndatorată în mare măsură unei realități "istorice" (psiho-sociale) mai puțin ideale (există și un "mimesis" de gradul I, lipsit de coerență și, deci, de "verosimilitate"). Oricum, conceptul aristotelic de "catharsis" presupune "ficțiunea unui obiect real sau probabil, în raport cu care să aibă loc dorita purificare"56 aici e de găsit și reconvertirea pozitivă, în raport cu dogma platoniciană, a mimesis-ului57 și a artei ca experiență de cunoaștere prin imagine (id est
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
altminteri stau lucrurile în cazul unor dramaturgi cu ambiții reformatoare, precum Camil Petrescu sau Eugene O'Neill, care au profitat din plin de inovațiile tehnice ale melodramei). Elementele de decor sunt minime, iar autorul ține să respecte cu strictețe regula aristotelică a celor trei unități (1. acțiunea: se petrece într-o casă la marginea orașului; 2. spațiul: o casă împrejmuită de un parc; 3. timpul: luna iunie). Nicio tentativă de a traduce regizoral "subiectul", niciun strop de "culoare locală", nimic "personal
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
sesizând o diferență semnificativă între concepțiile celor doi filozofi elini: "Dacă, după Platon, arta corupe, căci în calitate de mimesis phantasmatos creează doar o imagine înșelătoare a aparenței senzoriale, o imitație a imitației, acest defect ontologic pare să reprezinte pentru catharsis-ul aristotelic, din contra, avantajul unei experiențe estetice, propria ei interesare dezinteresată" (ibidem). 57 Vezi și comentariile lui Antoine Compagnon referitoare la teoria mimesis-ului, cu trimitere la studiile lui Northrop Frye și Paul Ricœur (în Antoine Compagnon, Demonul teoriei. Literatură și bun
Scriitorul și umbra sa. Volumul 2 by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
opoziție identicul și diferitul, una din acele temate arhaice pe care le regăsim în orice gîndire științifică, veche sau modernă, și în toate sistemele de reprezentări." Ibid., pp. 19-20 Această constatare, destul de trivială la o primă abordare, trimite la opozițiile aristotelice: "feminin/masculin", "cald/rece", "animat/inert", "suflu/materie". Regăsim aceste ca-tegorii tranșate în discursuri igieniste sau medicale mai contemporane. A reflecta asupra acestei distincții înseamnă deci a intra în profunzimea marilor ansambluri de reprezentări și cunoașteri. Putem merge oare pînă
Reprezentările sociale by Jean-Marie Seca () [Corola-publishinghouse/Science/1041_a_2549]
-
privite, de obicei, într-o poziție de contrast), acestea par să ofere, din perspective diferite, un spectru pentru dezvoltarea teoriilor socioumane în general. În contextul lucrării de față, paradigma carteziană (care pare să descindă, prin diverse filiere cognitive, din paradigma aristotelică) îmi pare un model teoretic și explicativ extrem de relevant pentru dezvoltarea teoriei sociale. Teoria de sorginte aristotelică și carteziană pune accent pe ideea de formă și, implicit, de structură, iar paradigma neoaristotelică este cea care ghidează demersul teoretic prezentat în
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
pentru dezvoltarea teoriilor socioumane în general. În contextul lucrării de față, paradigma carteziană (care pare să descindă, prin diverse filiere cognitive, din paradigma aristotelică) îmi pare un model teoretic și explicativ extrem de relevant pentru dezvoltarea teoriei sociale. Teoria de sorginte aristotelică și carteziană pune accent pe ideea de formă și, implicit, de structură, iar paradigma neoaristotelică este cea care ghidează demersul teoretic prezentat în această lucrare. Într-adevăr, recentele teorii morfologice, fundamentate pe ideea de formă și elaborate de-a lungul
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
antropologia culturală), încearcă să dovedească tocmai faptul că există o distincție clară între formă și fondul "material" al acesteia. Mai exact, formele au statut genuin, de sine stătător, față de realitatea imediată, palpabilă. Aceste teorii își găsesc descendența în tradiția seculară aristotelică, a cărei sinteză poate fi structurată tocmai pe ideea de formă. În sociologie, desigur, acest tip de abordare are cea mai bună reprezentativitate prin teoriile structuraliste. Teoriile morfologice (numite și științe morfogenetice sau ale complexității, care presupun că lumea înconjurătoare
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
concepției potrivit căreia știința ar trebui să înlesnească nu numai acțiunea omului asupra lumii, prin transformarea utilitaristă și materialistă a acesteia, ci și, mai ales, prin înțelegerea și contemplarea ei (nu neapărat pasivă), concepție care descinde din însăși viziunea antică aristotelică. Prin acest curent paradigmatic, filosofia și știința nu se mai află în clasicul conflict din perioada modernismului clasic, ci converg într-un mod fructuos, așa cum privea însuși Aristotel metoda cercetării în genere. Această metodă de cercetare fenomenologică este nu doar
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
cercetare fenomenologică este nu doar o încercare ceva mai deschisă spre noutate decât cea a științei moderne, newtonian-cauzaliste, ci și una mai apropiată de plasarea omului în lumea izomodernă prin recuperarea dimensiunilor calitativ-spirituale ale existenței. Spre exemplu, putem prelua distincția aristotelică între cele patru tipuri de cauze necesare apariției unui fenomen sau obiect (formală, materială, eficientă, și finală): Aceste cauze sunt de patru feluri: una din aceste cauze afirmăm că este substanța formală sau quidditatea [...]; a doua cauză este materia și
Societatea izomodernă. Tranziții contemporane spre paradigma postindustrială by Emil E. Suciu [Corola-publishinghouse/Science/1062_a_2570]
-
operă a lui Genette. Personajele Nu există o dezbatere sistematică în privința personajului, cu excepția modelului de tip actanțial. Cel mai util articol este cel al lui Hamon (1977). Vezi și cartea sa din 1983. Un studiu istoric al personajului în tradiția aristotelică e oferit de Walcutt (1966). Ca și Harvey (1965), acesta nu merge mai departe de distincția operată de Forster (1927). Chatman (1972) critică rolul central pe care acțiunea îl are în teoriile structuraliste referitoare la personaj, dar nu oferă un
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
cultură, cu capacitate doctrinală, limbaj propriu și mod particular de a proceda”. Întreaga distincție între păcat și corupție se bazează pe această determinare inedită a corupției, ca un rău ce se califică prin faptul că a devenit un habitus. Termenul aristotelic hexis, cuvânt cheie al paideei greco-latine, pentru a indica cum virtuțile (dar e valabil și pentru vicii) se dobândesc cu practica, familiaritatea, prin care se configurează totalitatea dispozițiilor, proprii umanității subiective și care dau naștere fie modalităților de a fi
Corupţia by Lorenzo Biagi () [Corola-publishinghouse/Science/100970_a_102262]
-
și o elaborează, în felul său, Bonaventura, este, deci, „calea spre celelalte științe”, constituite de teologie și de mistică, cărora filosofia le este, cum s-a spus, prolog și instrument. Față de ce tip de filosofie se ferește Bonaventura? Față de filosofia aristotelică, aceea care, în versiunea averroistă, își arătase întreaga sa forță corozivă în raport cu gândirea creștină. Bonaventura îl studiase pe Aristotel în Facultatea Artelor Liberale, la care se înscrisese în anul 1235, când deja operele Stagiritului intraseră complet în predarea din această
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
și, amândurora, le este mai presus Augustin: „inter philosophos datus sit Platoni sermo sapientiae, Aristoteli vero sermo scientiae; uterque autem sermo, scilicet sapientiae et scientiae [...] datus sit Augustino”, citim în Christus unus omnium magister. Bonaventura preferă, deci, tradiția platonico-augustiniană celei aristotelice, deoarece pentru cea dintâi filosofia este deschisă transcendenței, este teoretizarea suspinului lucrurilor și al omului după Dumnezeu și, în elaborarea augustiniană, clarificarea implicațiilor existențiale ale credinței; în schimb pentru cea de-a doua filosofia este o reflecție autonomă și, din
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
Dumnezeu și, în elaborarea augustiniană, clarificarea implicațiilor existențiale ale credinței; în schimb pentru cea de-a doua filosofia este o reflecție autonomă și, din multe puncte de vedere, închisă în sine, și tocmai din acest motiv, deviantă. Filosofia de inspirație aristotelică nu putea susține efortul lui Bonaventura de a conecta strâns componentele filosofice cu cele teologice, elementul revelat cu cel rațional. El căuta o filosofie care să-i hrănească credința și evlavia, apropierea sa de teologie și de mistică, acea căldură
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
fiecare pas este totodată un act al intelectului și al iubirii. În cadrul tradiției monastice și al spiritului religios întemeiat de Francisc din Assisi, Bonaventura, având în față tradițiile filosofice cele mai autoritare, optează pentru perspectiva platonică, respingând-o pe cea aristotelică. «Tezele fundamentale ale sfântului Bonaventura derivă de la sfântul Augustin, considerat a fi cel mai luminat interpret al Scripturii, în care se află norma adevărului. De fapt Bonaventura (pe urmele lui Augustin și diferit de sfântul Toma) nu admite separarea naturii
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
îl mai poate uita, dar nici măcar nu se mai poate gândi la altceva decât doar în raport cu acest adevăr; cunoștințele sale, sentimentele sale, voința sa, toate sunt iluminate de o lumină tragică; creștinul vede un destin care se decide acolo unde aristotelicul nu vede decât satisfacerea unei curiozități. Sfântul Bonaventura, continuă Gilson, este adânc pătruns de acest sentiment tragic [...]. El gândește întrucât este o problemă de viață și de moarte veșnică a ști să gândești ceea ce trebuie gândit; se cutremură și numai
Actualitatea gândirii franciscane : răspunsurile trecutului la întrebările prezentului by Dario Antiseri () [Corola-publishinghouse/Science/100957_a_102249]
-
o simplă pregătire pentru studiile supe rioare, al căror conținut este articulat, după schema diviziunii filozofiei, În discipline care se ocupă de natură, discipline morale și discipline care privesc realitățile supranaturale (metafizica). Această revoluție se Împli nește sub semnul filozofiei aristotelice: traduse din greacă În arabă și apoi din arabă În latină, Începînd cu secolul al XIII-lea, operele filozofului grec sînt un ele ment decisiv pentru dezvoltarea filozofiei și a științei. Noua concepție asupra culturii rămîne una profund unitară, dar
Papirus, pergament, hartie. Începuturile cărţii by Ioana Costa () [Corola-publishinghouse/Science/1348_a_2731]
-
profund toată istoria culturii occidentale. Grație traducerilor latinești, profesorii vin În contact cu operele de filo zofie naturală, morală, metafizică ale lui Aristotel, necunoscute mai Înainte, și cu cele ale comentatorilor arabi, Avicenna și Averoe. Încă de pe la 1230, primele texte aristotelice intră În facultățile de teologie, unde, Începînd cu jumătatea secolului, apar sinteze gran di oase dintre cultura creștină și gîndirea clasică greacă, datorate franciscanului Bonaventura și dominicanului Toma d’Aquino. Filozofii parizieni sînt magnanimi, cum se definesc ei Înșiși; sînt
Papirus, pergament, hartie. Începuturile cărţii by Ioana Costa () [Corola-publishinghouse/Science/1348_a_2731]
-
pentru ca ea să se poată pune în mișcare. Dacă acest "clinamen", acest "punct de mișcare" este interior divinității, înseamnă că el trebuie să se exteriorize, pentru a-și proiecta puterea asupra a altceva ce de la bun început era în afara sa. Aristotelica relație dintre "principiul activ" (forma creatoare) și "principiul pasiv" (substratul supus creației) s-ar putea regăsi într-o atare relație. O astfel de ipostază poate fi asumată, în termenii cunoașterii moderne, prin supoziția că nu există "cîmp informațional" care să
Sociologia minciunii by J. A. Barnes () [Corola-publishinghouse/Science/1068_a_2576]
-
presupune implicit sau explicit o intenție polemică alături de o dimensiune ilocutorie a cărei ambivalență este asigurată de cuplul susținere-respingere. Teoria argumentării subliniază trăsăturile derivate din caracterul polemic al argumentării: autocenzura demersului argumentativ, dimensiunea spectaculară și dimensiunea conflictuală. Distincția de sorginte aristotelică între dictum și modus, aplicată conținutului argumentării, evidențiază ceea ce se spune de cum se spune, punând în lumină atitudinea locutorului față de conținutul transmis. În acest sens, se delimitează propozițiile asertorice (dictus) de cele modale (dictus + modus) și, de asemenea, sunt teoretizate
Tudor Arghezi : discursul polemic by Minodora Sălcudean [Corola-publishinghouse/Science/1086_a_2594]
-
ucenici să trăiască sub egida unei minciuni. Ecoul creștin Dispozitivul pe care l-am rezumat s-a prelungit în scolastica medievală. Sfântul Toma din Aquino include Frumosul într-o metafizică a Ființei care exclude noțiunea de artă (concepută pe linia aristotelică drept recta ratio factibilium). Universul formelor rămâne subordonat unei ordini de valori eterogene: cele ale cunoașterii sau cele ale mântuirii scolastica voia să le unească. De unde marginalizarea socială a creatorilor de imagini. Cum subliniază Umberto Eco: "La drept vorbind, filosofii
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
solide, de la lumina divină la lumina razantă renegare a cerului care a creat proasta reputație a inventatorilor săi nordici (cum erau prin tradiție partizanii lui Ockham) printre amanții en titre ai ideilor, fabulelor și miturilor. În Renaștere, cu excepția lui Leonardo, aristotelicul pragmatic, moștenitorii lui Platon, care dominau sudul Europei, nu voiau sau mai curând nu puteau să privească un câmp de măslini, un drum de pământ, un plug. A cadra un loc și un om fără renume: banalități eroice, dacă vrem
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1095_a_2603]
-
s-au lăsat rugați de două ori și i-au tăiat capul. Deși confreria fusese destrămată, iar liderul ei murise, esența învățămintelor pitagoriciene nu a dispărut. În curând, avea să devină temelia celei mai puternice filozofii din istoria apuseană - doctrina aristotelică, ce avea să dăinuiască două milenii. Zero avea să se ciocnească de această doctrină, dar, spre deosebire de numerele iraționale, zero putea fi ignorat. Dualitatea dintre număr și formă a sistemului de numerație grecesc a facilitat acest lucru; la urma urmei, zero
Zero-biografia unei idei periculoase by Charles Seife () [Corola-publishinghouse/Science/1320_a_2892]
-
tip număr-formă. Filozofia a fost de vină. Zero s-a ciocnit de crezuri filozofice fundamentale, deoarece el înglobează două noțiuni considerate, pe atunci, otrăvitoare pentru doctrina grecească. Și, într-adevăr, aceste două noțiuni au distrus în cele din urmă filozofia aristotelică, după lunga ei domnie. Aceste noțiuni periculoase sunt cea de neant și cea de infinit. Infinitul, neantul și civilizația greacă Deci, observă naturaliștii, un purice Are alți purici mai mici ce din el se ospătează, Și pe aceștia, alții și
Zero-biografia unei idei periculoase by Charles Seife () [Corola-publishinghouse/Science/1320_a_2892]