844 matches
-
vizualiza prin vitraliile generoase ale pântecului matern (înțelegând, geneza), iar, în final, conștientizarea acestui frumos recurs, triumf al cunoașterii de sine prin sine. Câtă frumusețe, câtă venerație, într-acest: „Pă aplec peste fântâna nașterii mele”, în această comuniune celestă: „eu... beatitudinea lumii!...” Subtitlul primului volum din trilogia poetului Mihail *ăOățanu se intitulează, sugestiv: „Cântecul celui dinainte de naștere sau Cântecul celui care nu se va naște niciodată”. Un volum care cuprinde 46 de poezii, o formă interesantă de elucidare a genezei „Robului
În braţele lecturii by Livia Ciupercă () [Corola-publishinghouse/Science/1219_a_2214]
-
om căzut din Lună. Nu ținea seama de țesătura de prejudecăți și interese din cauza căreia ierarhia de valori literare părea de neclintit. Dădea verdicte care contrariau. Se lăsa condus, cel mai adesea, de dorința de a trăi un moment de beatitudine estetică. ALEX. ȘTEFĂNESCU SCRIERI: Povestea tristă a lui Ramon Ocg, Sibiu, 1941; Despre mască și mișcare, Sibiu, 1944; Scriitori moderni, București, 1966; Poezia lui Eminescu, București, 1968; Sabasios, București, 1968; Poemele lui Balduin de Tyaormin, București, 1969; E. Lovinescu, București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288404_a_289733]
-
pulsiunea conștiinței corupte care își disipează urmele cometice ale binelui deja abandonat. Acest eu întunecat este ecou al sunetului de triumf demonic peste câmpiile sumbre ale unui spirit înfrânt și adoptat întru negativitate. Farmecul porții care își așteaptă deschiderea promițând beatitudinea extinsă dincolo de ea este resortul înșelării celui tentat. Această ferecare a unui posibil secret fundamentat în imense potențialități copleșitoare corupe și atrage magnetic mai intens decât secretul însuși. Important nu este aici ce se descoperă ci descoperirea în sine, actul
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
în eul cosmic (Brahman), rămîne să obținem cunoașterea pentru a face reală și operantă o atare identitate eternă și absolută: de aceea, obținerea "eliberării" înseamnă să devii brahman, "lăsînd această lume de diferențieri iluzorii și cufundîndu-te în acea stare de beatitudine nediferențiată de care ătman se bucură în individ în timpul somnului profund, lipsit de vise"; cu alte cuvinte "trebuie să dobîndești cunoașterea supremă ce numai ea poate să facă astfel ca omul să-și învingă dorințele și instinctele cu care este
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
mai alese sînt cele care subzistă prin intermediul inteligenței; dintre ființele inteligențe, cele mai bune sînt brahmanii; dintre aceștia, cei învățați; dintre învățați, cei care își împlinesc datoria; dintre aceștia, cei care trăiesc în virtute; iar dintre aceștia, cei care caută beatitudinea în cunoașterea deplină a Scripturii. Nașterea adevărată a brahmanilor este o continuă încarnare a lui Dumnezeu. Cînd un brahman vede lumina zilei, tot ceea ce se află pe acest pămînt este avuția lui, pentru că prin desăvîrșirea lui și dreptul lui de
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
propriului gînd, momentul acestei concentrări pure este Brahman, unicul, în afara senzorialului, ființa supremă, cum îl numește omul: atunci eu sînt Brahman. Această retragere în cuget se verifică atît în religia, cît și în filozofia indienilor, care afirmă că aceasta este beatitudinea cea mai înaltă, căreia condiția zeilor înșiși îi este inferioară. De exemplu, Indra, zeul cerului vizibil, este cu mult mai prejos decît sufletul cufundat în această contemplare a sa însăși; multe mii de Indra au trecut, dar sufletul va rămîne
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
privirea ca să vadă unde intrase, rămase încremenit de frumusețea priveliștei" (Eminescu: 2011, II, pp. 87-88). În schimb, Cezara este aproape condusă în dumbravă. Este, deci, un tărâm accesibil anumitor oameni: "celor care tind cu întreaga lor ființă către realitatea și beatitudinea "începutului", a stării primordiale. Insulă paradisiacă, participând la o geografie mitică, spre care ne direcționează cvasi-denotativ autorul, atunci când o prezintă pe Cezara ca pe o altă Eva, ea este conotată și thanatic de către istoricul religiilor (1991, pp. 154-155). Varianta din
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
care călugării îl îmbrăcau pentru a cânta rugăciunile, fie scapular purtat pe deasupra tunicii. În paranteză, acesta permitea împreunarea mâinilor deasupra plexului, ceea ce contribuie la relaxarea corpului și seninătatea spiritului. Toate acestea: cântec tânguitor al rugăciunilor, postură corporală permițând accederea la beatitudine, la experiența ființei. Experiență de detașare. Putem apropia asta de hainele tineretului contemporan, cu glugă și buzunar în față, așa cum o putem apropia de unele expresii încă familiare: a fi în pas cu, a duce o viață bună. O altă
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
eroului, destinul personajului fiind marcat de neîncetata căutare a identității: ”Spațiul în care se produce aflarea individualității este delimitat de iubire și de pământ, coordonate în care se înscrie lupta pentru împlinirea eului”. Pământul semnifică aspirația personajului spre unitatea primordială. Beatitudinea lui Ion dată de sentimentul de stăpân al pământului, este dublată de anumite structuri lingvistice ce sugerează moartea: ”lutul negru lipicios”, ”mănuși de doliu”. Prețul înfrățirii cu pământul ibovnică este propria singurătate și nefericire a eroului. Încă de mic, Ion
CONSTELAŢII DE SIMBOLURI ÎN PROZA LUI LIVIU REBREANU ŞI ÉMILE ZOLA by MARIA-TEODORA VARGAN () [Corola-publishinghouse/Science/673_a_1271]
-
cu noi înșine, cu netimpul unui dor nespus? Ceva luminează dar nu suntem în lumină, abia "în tinda luminii"; suntem "cu cerul vecini" și totuși nu ne împărtășim cerului, doar "oaspeți" la curțile dorului. Ce să însemne această stare de beatitudine ambiguă, de așteptare a unei împărtășiri amânate? "Așteptăm să vedem prin columne de aur/ Evul de foc cu steaguri pășind"; nu suntem de-ai locului, după cum nu suntem nici de-ai timpului; luăm loc - locuim - în alt timp în această
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
este dintotdeauna acolo, lumină a lumii, pe care - în adânc - lumea o așteaptă, îi aude chemarea: Noi ascultam cu urechea la pământ/ aplauzele rădăcinilor". A asculta aplauzele rădăcinilor nu înseamnă a fi părtaș la jubilația extatică a ființării posibile, la beatitudinea celor ce nu sunt ca și cum deja ar fi? Imaginile configurează spațiul acestei deveniri ontologice, căci a rosti lumea, așa cum ea nu o poate face, o dă vederii în felul în care ea n-a fost niciodată văzută: "O seninătăți navigabile
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
a inevidentului care se expune, se spune în predicțiunea posibilului. Și în răspărul lumii care își face sieși ecou, în ritmul nesfârșitei sale petreceri. Clipa aceasta supremă te arată întors până în ungherul cel mai intim al ființei, totuși nu o beatitudine, nu extazul desprinderii. "Vei ști totul despre tine/ în acea ultimă și nemăsurată așteptare/ în care vei sta cu toată intimitatea ta,/ speriat doar la gândul/ că ai putea învia/ înainte de moarte". O așteptare suspendată în gol, ultimă și nemăsurată
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
destinului societății și chiar a destinului umanității. Insul uman este singura ființă conștientă de sine și de viitorul său implacabil. Nici o altă vietate de pe Terra nu știe că va muri, având așadar șansa de a-și consuma viața într-o beatitudine inconștientă care omului îi este interzisă. Omul este condamnat la luciditate, trăind „cu moartea în privire” (Heidegger). Nimic nu îl preocupă mai mult decât „cursul vieții”, drumul spinos, imprevizibil și prea adesea dureros dintre viață și moarte. Conștient că „destinul
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
altceva în metafizică .El nu vede sau nu vrea să vadă, așa cum a făcut Augustin, o cunoaștere totală a propriei sale esențe prin suflet și nici faptul că intuiția propriei ființe și a lui Dumnezeu are loc în starea de beatitudine, o stare ce transcede rațiunea de care Descartes nu s-a putut despărți. Deși cogito-ul nu este causa sui și deci pentru a ne plasa ființa în afara obiectului și subiectului topite în formula «cogito ergo sum» este necesară o susținere
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
ambele cazuri de "răpire", de zguduire interioară, Apostol se întoarce în lume transfigurat. Ochii condamnatului răspîndesc lumina unei înțelegeri. O seninătate de dincolo de lume, în care revelația morții se însoțește cu mîntuirea. Reacțiile personajului sînt mai tulburătoare decît însăși imaginea beatitudinii, neînțelese altfel decît cu puterile gîndului: "Apostol Bologa se făcu roșu de luare-aminte, și privirea i se lipise pe fața condamnatului. Își auzea bătăile inimii, ca niște ciocane, și casca îi strîngea țeasta ca și cînd i-ar fi fost
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
tematice apar într-o dublă expresie. Cochilia sau scoica elemente ale izotopiei studiate numesc metaforic fie "domiciliul sufletesc", fie pe cel material, ...flotant. Prima ocurență o descrie pe Mini, în protecția egoistă: "De ce pierduse azi atîta timp, în loc să rămînă în beatitudinea ei singuratică, cu simțirea fericirii, ca o perlă în scoică, ca și ea hrănită din cochilie, ca și ea aderentă!" În cazul ei, spirala "de var" a cochiliei ("Cercul de izolare, care o aureola în mod obicinuit, părea întunecat...") e
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
contemplă cu evlavie. El însuși devine simplă "transparență", opusul corpului material pe care-l suprimă în imaginație, opusul reificării simbolice prin care îl condamnă plastic și explicit Ada Razu. Caracterul spiritual al transformării nu lasă nici o umbră de îndoială. În beatitudinea unei memorii transfiguratoare, ce purifică și salvează trecutul de accidentele neconvenabile, întîlnirea lui Maxențiu cu Elena Drăgănescu se desenează glorios din perspectiva prințului. Împrejurarea marchează suplimentar, repetitiv ca o partitură muzicală, stadiul "actual" al ființei sale: "Maxențiu, dimpotrivă, fusese de
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
Privirile sunt felurite: pe furiș, printre gene, pline de seducție, fermecătoare, ambigue, aparent somnolente, în care se ascunde o forță latentă, o veghe lucidă, o exprimare a ceea ce este important. Pentru bărbat cea mai plăcută privire este cea strălucitoare de beatitudine a femeii iubite, care iubește la rându-i, privire care iradiază din interior, transfigurează toată făptura, înfrumuse-țând-o, și concentrează în luminozitatea intensă a ochilor măriți de uimire împlinită toată fericirea posibilă. Ți se pare că nu te privește o femeie
Despre muncă şi alte eseuri by Mihai Pricop [Corola-publishinghouse/Science/1398_a_2640]
-
vieții ajunge în straturile conștientului, trecând din anistoric spre istoric pentru a deveni manifest în diferite forme în toate epocile. În acest sens, se poate înțelege explicația psihanalizei în ceea ce privește atracția față de propria mamă ca dorința de a reintegra starea de beatitudine a Materiei vii încă neformate, apoi atracția pe care o exercită Materia asupra Spiritului, în sensul unei nostalgii a armoniei și unității primordiale 332. Urmând aceeași logică simbolică, imaginea regelui 333, cu atributele și puterile lui, cu ritualurile și simbolurile
by CORINA DABA-BUZOIANU [Corola-publishinghouse/Science/1013_a_2521]
-
Hora holdelor, Rădăuți, 1935; Stihuri, metafore și imagini românești, Rădăuți, 1935; Marathon, București, 1936; Acteon, Fălticeni, 1938; Artur Gorovei, Brașov, 1938; Insurgențe, Fălticeni, 1938; Nord, Fălticeni, 1938; Portrait de la Bucovine, Paris, 1939; Nerv, București, 1940; Sânge și crini, Cernăuți, 1942; Beatitudini, Cernăuți, 1943; Essai de bibliographie pour l’étude du „dor” roumain, Cernăuți, 1943; Opinii europene despre dor, București, 1943; Alborada (Poezii gotice), îngr. Ion Derșidan și Paul Magheru, pref. Mircea Zaciu, Reșița, 1998. Ediții, antologii: Ion Roșca, Semne-n scuturi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290687_a_292016]
-
orb din cauza fericirii sale și nimic în lume nu-l mai interesa. El plutea și naviga în nirvana, rupt de tot ce îl înconjoară. Nopțile și zilele se scurgeau, că asta era treaba lor. El perpetua într-o stare de beatitudine neîntreruptă. Uneori, mama sa mai intervenea cu blîndețe: Carlos, mamă, fata asta a lui Castillo este bună și singură la părinți. Au pus ceva deoparte... Crezi, mamă, că pe mine mă vrea? Vrea motoreta, să fie plimbată, să fie cucoană
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
paradisiac, numindu-și iubita „surioară”, după modelul biblic. În nota exultantă a iubirii și tinereții, poetul se autodefinește: „eu sunt o sărbătoare fără sfârșit” ( Îmi pare că visez tot timpul, din volumul Sunt fericit că te iubesc). Paradisiacul provine din beatitudinea eului liric de a se regăsi într-o armonie universală, comunicându-și neîncetat fericirea apartenenței la marele tot: „Zilnic îmi bate în tâmple cu aripile/ o pasăre măiastră intră îi spun/ nu sunt decât un văzduh luminos/ în care se
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290223_a_291552]
-
separării Cerului de Pământ este de asemenea destul de răspândită. O găsim, într-adevăr, la diferite niveluri de cultură. Dar probabil că versiunile înregistrate în Orientul Mijlociu și în Mcditerana derivă, în ultima instanță, din tradiția sumeriană. Unele texte evocă perfecțiunea și beatitudinea "începuturilor"; "zilele de demult când fiecare lucru era creat perfect" etc.2 Totuși, adevăratul rai pare să fie Di Imun, țara unde nu există nici boală, nici moarte. Acolo "nici un leu nu ucide, nici un lup nu răpește mielul. Nici un bolnav
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
sunt lacome: fiecare apucă bunul aproapelui său. Nu mai există drepți. Țara este abandonată lucrătorilor nedreptății. Păcatul care dă târcoale pe pământ nu arc sfârșit." Evocată în mijlocul acestor flageluri, moartea îi apare mai mult decât binevenită: ea îl copleșește de beatitudini uitate sau puțin cunoscute. "Moartea e pentru mine, astăzi, ca vindecarea pentru un bolnav. ca parfumul de mirt. ca mireasma florilor de lotus. ca aroma (câmpurilor) după ploaie. ca dorul unui om de a se întoarce acasă, după o robie
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
valoarea religioasă pe care Akhenaton o acorda "adevărului" (ma'af), deci la tot ce era "natural", conform cu ritmurile vieții. Pentru că acest faraon bolnăvicios și aproape diform, care urma să moară foarte tânăr, descoperise semnificația religioasa a "bucuriei de a trăi", beatitudinea de a primi creația inepuizabilă a lui Aton, în primul rând lumina divină. Pentru a-și impune "reforma", Akhenaton 1-a înlăturat pe Amon și pe toți ceilalți zei52 în favoarea lui Aton, Zeu Suprem, identificat cu discul solar, sursă universală
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]