5,885 matches
-
alcătuire s-ar prăbuși. Poți adăuga îndeajuns de multe pe acea îmbinare primitivă, încît să o ascunzi cu totul privirii, să ajungi încît nici măcar să nu poți bănui că ea există, rețeaua aceea de grinzi și piloni, de arce de boltă și căpriori metalici suportă enorm de mult adaos, de umplutură ca să bucure și să mulțumească pe toată lumea sau aproape pe toată lumea, dar pentru aceasta trebuie păzită, vegheată. O asemenea clădire uriașă cum e statul poate suporta tot felul de "operațiuni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Sub pleoapele plumbuite, Îngreunate de oda somnului, sub pleoapele lor aghesmuite cu balsam și cucuta visului, nu se Întrezărea semiluna verzuie a ochilor pieriți, căci bezna era deplină, bezna jilavă a timpului, negura veșnică a grotei. De pe ziduri și din bolta peșterii se prelingea apa veșniciei, susurând lin pe vâna stâncii, precum sângele În venele adormiților, iar uneori stropii cădeau pe trupurile lor trudite, pe chipurile lor Încremenite, râurind printre ridurile frunții Înspre scoica urechii ori oprindu‑se În arcada pleoapelor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
Cel mai tânăr, cel care avea trandafirul În inimă și care zăcea Între păstorul Ioan și prietenul său, Malhus, se va deștepta primul, dintr‑odată, ca pălit de adierea timpului și a cugetului. Mai Întâi va auzi susurul apei din bolta grotei, mai Întâi va simți ghimpele din inima sa. Scăldat În tihnă, cugetul său de adormit trudnic, cugetul său cufundat În bezna jilavă a grotei nu se putea dezmetici numaidecât, căci trupul i se vlăguise de atâta tihneală, iar sufletul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
nu Îndeajuns să‑i miște mădularele sleite, și se Înfiora de gândurile sale, de cum răsucea firul amintirilor, care‑i redeșteptau toate cele petrecute Înaintea acelui somn. 5. Și văzu lucirea făcliei care, aidoma unui astru, ardea deasupra capetelor lor, sub bolta grotei, și‑și aminti freamătul mulțimii care se Îmbulzea să‑i vadă, apoi tăcerea care se așternuse pentru o clipă, când Ioan, cuviosul păstor, Își va ridica mâinile spre cer, chemând numele Domnului, ca apoi iar să se stârnească zarva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
printre picioarele lor, să fojgăiască precum viermii, le sărutau picioarele și mâinile, Înainte să apuce vânjoșii lor purtători să‑i scoată din peșteră. Poate și ăsta era tot vis, intrarea În peșteră, de care Își amintea atât de bine după bolta Întinată cu desene scrijelite de păstori, probabil cu piatra sau metalul, idoli farisei și capete de măgar mânjite pe ziduri de mâna păcătoasă a păstorilor, apoi mai erau niște mâzgâlituri nerușinate ca și scârnă de om păgân. Ca acum, iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
acele scrijelituri nerușinate, ca și capetele acelea de măgar, să fie șterse, deși se mai vedeau pe piatră urme proaspete de răzuială, duhoarea scârnei se dusese, curățiseră locul; acum pe stânca grotei ardeau făclii, izul văpăii se strecurase printre crăpături, bolta era Încărcată cu flori și cununi de laur, cu icoane Înrămate În aur, iar pe jos era Întins un covor de flori pe care călcau tălpile goale ale purtătorilor săi, iar mulțimea cânta psalmi și șoptea rugăciuni. Orbii și ologii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
strămutase de la gâtuitura peșterii, căci poarta din zid se deschisese mulțimii răzlețite, când se arătase o altă lumină, desigur dumnezeiască, lumină rătăcită, depărtată și totuși apropiată, lumina unei zile cu soare, lumina vieții și a limpezimii? La Început fusese sineliul bolții cerului, depărtat, străluminat se seninul dinlăuntrul său, de deasupra capului său, azuriul potolit al mării liniștite și limpezi de după maree; apoi zări În sineliul blând al cerului câțiva nori alburii, ce n‑aduceau nici a miei, nici a cireadă, albă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
liniștite și limpezi de după maree; apoi zări În sineliul blând al cerului câțiva nori alburii, ce n‑aduceau nici a miei, nici a cireadă, albă cireadă cerească păscând, ci doar a fuioare de lână albă plutind pe mareea azurie a bolții cerului, atât cât ochiul să nu se Îndoiască de albastrul cerului, atât cât sufletul să nu aibă năluciri. Ci aceea era cu siguranță lumina zilei lui Dumnezeu, căci aceea fusese cu siguranță lumina senină a cerului ori poate mântuirea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
său probabil, dar toți trei cu ochii pironiți la azuriul cerului ca la o minune a lumii. Oare și ăsta era tot vis? Încremenirea lor Înfocată, seninătatea, cucernicia față de soare și de lumina zilei lui Dumnezeu, ochii lor țintuiți la bolta cerului, la bolta albastră a cerului, fără urmă de nor, de un albastru mistuitor, de un albastru tămăduitor, de un albastru albastru - o minune a cerului? Oare și ăsta era tot vis? Și atunci simți bucuria trupului său care se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
toți trei cu ochii pironiți la azuriul cerului ca la o minune a lumii. Oare și ăsta era tot vis? Încremenirea lor Înfocată, seninătatea, cucernicia față de soare și de lumina zilei lui Dumnezeu, ochii lor țintuiți la bolta cerului, la bolta albastră a cerului, fără urmă de nor, de un albastru mistuitor, de un albastru tămăduitor, de un albastru albastru - o minune a cerului? Oare și ăsta era tot vis? Și atunci simți bucuria trupului său care se despuiase de Învelișul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
căuta el să se Încredințeze, zadarnic pipăia cu degetele uscate și vlăguite piatra jilavă și Înghețată a grotei, zadarnic Își dilata pupilele, zadarnic se atingea cu degetele, ca sa se Încredințeze dacă era vis sau nălucire liniștea străpunsă de picătura din bolta nevăzută a grotei, negura mistuită de un susur firav, zadarnic Își Încorda auzul să deslușească sunetele muzicii, să audă cântările pe care le retrăia aievea, pe care și le amintea făptura sa. Nimic, doar ecoul surd al Închipuirilor sale, ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
surd al Închipuirilor sale, ca și liniștea stridentă a grotei; sunetul liniștii, tihna timpului, lumina negurii. Apa somnului. Apa. 14. Carul intră hurducăind În cetate, iar sus, deasupra capului său, se Înălțau porticurile intersectate pe alocuri de albastrul cerului, printre bolțile de piatră albă, printre punțile aruncate peste maluri nevăzute, arcade de piatră, erau acolo, doar să Întindă mâinile care zăceau inerte de‑a lungul trupului său vlăguit, Într‑o stare aproape letargică. Printre arcade, În locurile unde crăpase piatra, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
crăpase piatra, se mai iveau câte‑un smoc de iarbă verde, câte‑o rădăcină alburie și răzlețită ori câte‑o frunză ruginie de ferigă crescută În piatră; nu, ăsta nu mai era vis! Soarele acela secționat de umbra liniilor din bolta arcadelor, feriga, iarba, mușchiul de vegetație, toate la Îndemâna lui, nu, Într‑adevăr, nu puteau fi În vis! Pentru că poți visa cerul, apa, focul, poți visa un bărbat și o femeie sau doar o femeie, poți visa un vis În trezie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
și forțeze ochii, zadarnic Îi tot striga pe Malhus, copărtașul său, pe Ioan, cuviosul păstor, pe Kitmir cu ochii verzui, zadarnic Îl striga pe Domnul său: negura era deplină, păcurie, liniștea era de mormânt. Se auzea doar picurarea apei din bolta nevăzută, doar măcinarea veșniciei În clepsidra vremii. Dar vai, cine va despica visul de trezie, ziua de noapte, noaptea de zori, amintirea de nălucire? Oare cine va pune un Însemn clar Între vis și moarte? Oare cine, Doamne, va pune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
marginile ridicate, Înfășurate Într‑o cergă călduroasă, prefăcându‑se că moțăie, căci erau tare abătute. Vântul fremăta printre crengile stejarilor. Deschideau din când În când ochii, pe furiș una față de alta, și se uitau În sus, peste umărul tatălui, la bolta de frunze pe sub care treceau ca printr‑un tunel. Din când În când vântul le sufla câte o frunză pe bancheta din piele. Frunza se așternea cu un ușor fâșâit, ca un șoricel. Și ce‑aveau să‑i spună mamei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1958_a_3283]
-
dorea să ajungă ceva în viața trebuia să se așeze într-un loc cu cer senin și să-și dedice câteva ore studiului stelelor, încercând să memoreze locul pe care îl ocupă acestea în fiecare moment, în trecerea lor pe bolta întunecată a cerului. Tapú Tetuanúi n-avea cum să știe, căci nimeni din jurul său nu stia și nu era în măsura să-i explice, ca acela era cerul cel mai înțesat de stele din câte există. Însă acesta era adevărul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
stare, după atâția ani de observație, să recunoască majoritatea marilor stele solitare, precum și unele constelații care traversau în fiecare noapte cerul insulei lui, fiind convins că, într-o zi, dacă își va continua eforturile, va ști în ce punct al boltei se va afla fiecare, în funcție de luna, de zi și de oră. Cand va veni această zi, dacă va veni vreodată, va putea aspiră să devină Mare Navigator pe Infinitul Ocean și, în acest caz, Maiana n-ar mai sta nici o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
lui vor avea drept răsplată dragostea celei mai încântătoare ființe pe care a creat-o Taaroa, îi dădea puterea de a se întoarce, cu forțe noi, la dificilă sarcina de a învăța drumurile tuturor stelelor universului, în trecerea lor pe bolta cerească. Flegmaticul și mâncăciosul Oripo îi dedică în fiecare seară câte două ore, recitând cu vocea lui monotona dintotdeauna lista tuturor Avei’á posibile între nord și vest, ceea ce, la căderea nopții, îl ajută foarte mult pe Tapú Tetuanúi, recunoscând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
foarte diferit de cel al insulei lor. Și pe Miti Matái îl afecta schimbarea emisferei, deoarece din fața ochilor lui dispăreau, încetul cu încetul, acele Avei’á pe care lecunoștea atât de bine, iar despre noile constelații care puneau stăpânire pe bolta cerească în fiecare noapte nu stia aproape nimic. Ce trebuie să fac acuma? întreba Tapú Tetuanúi, nedumerit, căci i se părea absurd să studieze în continuare niște stele care nu-i mai foloseau la mare lucru. Le învăț în continuare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
al călătoriei... E clar? Zeilor milostivi! O să-i sece creierul! O să i se topească mintea! O sa orbeasca înainte să reușească să dezlege acel labirint complicat de semne și arsuri, care voiau să reprezinte stele și constelații în trecerea lor peste bolta cerului, raportându-le neîncetat la poziția insulei Bora Bora. Din fericire, Vetéa Pitó și Chimé din Farepíti - poate pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut - i-au venit în ajutor și, împreună, isi dedicau cea mai mare parte a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
despre mare, ci cât de mult reușește s-o cunoască pe ea. Si atat Vetéa Pitó, cât și Chimé din Farepíti i-ar dedică mult mai mult timp decât aș putea eu să-i dedic vreodată. Făcu un semn către bolta înstelata. Ar avea prea multe rivale... Milioane! Pot să te-nțeleg mai bine ca oricine, căci și mie mi s-a-ntâmplat același lucru,recunoscu căpitanul Mararei. Cred că de fapt niciodată nu i-am acordat Tupaiei toată atenția pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
exploratori rămăseseră la câțiva metri de țărm, ca și cum nu s-ar fi putut hotărî să pătrundă în insula. Te-Onó nu mai știau ce să creadă. Cand steaua care marca punctul cel mai de jos al Cârligului lui Maui apăru pe bolta, fidelă întâlnirii la care nu lipsise de milioane de ani, exploratorii se întoarseră înotând fără grabă la Peștele Zburător, în timp ce grupul lui Roonuí-Roonuí se întorcea la mică pluta. Luna era deja pe punctul să dispară complet. Când cei doi bărbați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
porunca lui Tané. Îi zâmbi cu amărăciune discipolului sau. Iar tu nu mai plânge, îl ruga. Știam cu toții că nimeni nu se-ntoarce de două ori din Al Cincilea Cerc... Așa e legea. Rămase foarte liniștit, privind fără să vadă bolta cerească pe care acum toate Avei’á îl conduceau spre paradis, iar Tapú Tetuanúi simți cum inima i se sfărâmă într-o mie de bucăți, care erau apoi devorate de cel mai sângeros rechin alb din adâncurile oceanului, pentru că omul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
străbate, intru veșnicie, oceanul liniștit și, în fiecare seară, va veni să viziteze insula în care se născuse și al carei erou - cel mai legendar dintre eroi - devenise. Cand sicriul celui mai mare dintre Marii Navigatori dispăru în întuneric, iar bolta cerului se umplu de milioane de stele, Tapú Tetuanúi caută una nouă și strălucitoare, care, din clipă aceea, avea să poarte numele lui Miti Matái, consulta Drumurile de Stele desenate pe puntea Mararei și, depărtându-și picioarele, așa cum își amintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
de dans. E important să știe că face ceva pentru ca lumea să fie un pic mai bună. Următorul lucru pe care ar vrea să-l facă e să înoate cu balenele cenușii, o specie aflată în pericol. Să doarmă sub bolțile vreunei păduri ecuatoriale tot mai împuținate. Să fotografieze niște zebre pe cale de dispariție. Să fie o ecologistă în mizerie. E important să știi ce se întâmplă. Ea încă vrea să schimbe ceva. 5 În vara aceea la Villa Diodati, ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1877_a_3202]