598 matches
-
cari au fost, adevărată colecție de medalioane), imaginea unei vieți, a unei cariere, a unei împliniri creatoare, cum numim astăzi efortul de "scanare" a liniilor definitorii ceea ce ar însemna cu totul altceva decât plasticizare, convocare de nuanțe, portretistică, în sens călinescian.Critic dogmatic, cu abuz de erudiție, uneori redundantă, irespirabilă, Iorga poate fi considerat un pionier al imagologiei moderne, unde contează modalitatea de a concentra frânturi aparent disparate dintr-o existență, armonizate într-un concret "virtual". Iată un asemenea exercițiu evocator
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
gust estetic educat, rafinat. Ceea ce la Călinescu avea să devină o propoziție categorică: „Numai intelectualii adevărați l-au priceput cum trebuie pe Creangă―. Pe bună dreptate, remarcă Mircea Scarlat: „Ibrăileanu a semnalat câteva adevăruri evidente criticului lucid; va veni rostirea călinesciană spre a le impune―. Despre un text al lui E. Lovinescu, tânărul eseist scrie că „ar trebui ascuns cititorilor...―. Mircea Scarlat nu-și poate reprima regretul profund în fața comentariului unui mare critic care dovedește o cu totul surprinzătoare neînțelegere a
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
neînțelegere a operei lui Creangă. In deceniul al treilea, cel care a avut intuiția unui Creangă - mare scriitor, mare artist, a fost B. Fundoianu, eseul acestuia conținând - remarca Mircea Scarlat - cele mai multe sugestii estetice, pentru ca în deceniul următor să apară sinteza călinesciană rămasă neîntrecută în opinia autorului cărții la care mă refer. El comentează pătrunzător și inspirat faimoasa monografie, care, și ea, „se structurează în jurul relevării naturii exponențiale a lui Creangă―. Călinescu considera criticul, așa-zicând, multe afirmații ce nu-i aparțin
Lumea lt;poveştilorgt; lui Creangă by Brînduşa-Georgiana Popa () [Corola-publishinghouse/Science/1634_a_2971]
-
poetului era cu deosebire sensibilă pentru artiste."278 Nu altfel stau lucrurile la Camil Petrescu, al cărui spirit de seducător se consuma nu arareori în aventuri galante nocturne, în compania celor mai obscure actrițe din capitală. Rămânând în aria constatărilor călinesciene, Eminescu, asemenea lui Ladima, este nu doar un poet al lunii, ci chiar un lunatec.279 Dependența de lună devine și mai evidentă după declanșarea bolii: Căuta luna, care însă la munte se ivea ceva mai târziu, ceea ce făcea pe
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
familiei, el încearcă să imprime aceeași conduită băieților săi. Austeritatea, intransigența mergând până la violență în relația cu fiii declanșează revolta tacită (în cazul lui Șerban și Niculae) sau vehementă, în cazul lui Mihai. Sunt amănunte accesibile oricui a aprofundat monografia călinesciană, iar scrisoarea pe care o reproducem dezvăluie printre rânduri refuzul ultragiat contra autorității paterne: Dacă nu ți-am scris până-acum, cauza a fost neîncrederea cu care întâmpini orice voință proprie a oricărui din fiii dumitale, neîncredere augmentată de privirea
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
oriunde, dar e de crezut că l-a înrâurit întrucâtva și panteismul goethean din ciclul de poezii Gott und Welt, unde ideea treptelor, gândite, nu-i vorbă, mai mult logic decât naturalistic, se exprimă prin imaginea cercului"(ibidem, 306). Demersul călinescian ar fi putut determina orientarea discursului critic către hermeneutica intertextului, dar se menține mai degrabă în sfera comparatismului. Acest subcapitol ca și întreg capitolul "Cultura. Eminescu în timp și spațiu" se remarcă prin numărul mare de autori din literatura germană
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
poetul, nici vorbă, din Schopenhauer" (Călinescu: 1999, 333). Criticul trece relația dintre creația eminesciană și cea indiană la "alte literaturi" (Călinescu: 1999, pp.333-338). De altfel, jumătate din studiile eminescologice pornesc de la sau punctează undeva în cuprinsul lor o aserțiune călinesciană pe care doresc să o contraargu menteze. Așa se întâmplă și cu aprecierile pe care G. Călinescu le face pe marginea cunoașterii de către Eminescu a limbii sanscrite și a scrierilor esențiale ale înțelepciunii indiene. Criticul este de părere că lui
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Cimpoi (apud Ștefan Munteanu, 1997, 85), povestirea filosofică reprezintă "frumosul mit eminescian, care a topit într-o supra-imagine vie și concretă toate abstracțiile goale kantiene". Amita Bhose lecturează povestea [Archaeus], cu un pronunțat caracter filosofic, în cheia indianismului, amendând pluralitatea călinesciană a archeilor : "avem de observat că Eminescu s-a gândit la "Archaeus" ca singura realitate, analogul lui Brahmăn, iar nu la "archaei", așa cum comentează Călinescu" (Bhose: 2010 b, 92). Intertextul upanișadic constă din convingerea că spiritul universului (Brahmăn) se reflectă
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Eminescu a gândit inițial, prin moartea Cezarei, un final tragic, final care, ca și în cazul Thalassei (Macedonski), ar fi dus la salvarea eroului prin moarte. Totuși, în cele din urmă, preferă salvarea prin iubire, dacă nu vom subscrie interpretării călinesciene ca "aiurarea înainte de a muri". Preferând pentru deznodământ moartea, atunci autorul ar fi negat tot ceea ce reprezintă o insulă paradisiacă 23. Moartea este substituită de iubire (Răchișan-Denciuț: 2010, 20). (h2b) Stânci urieșești și cenușii erau zidite de jur împrejur una
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
o conexiune mai sigură prin aceea că se produce la nivel ideatic, în structura de adâncime a textului decât intertextualitatea explicită marcată de invocarea poveștii regelui Tlà, element vizibil la suprafața textului. Cine ar accepta miezul de adevăr din speculația călinesciană cumcă [Archaeus] este introducere la [Avatarii faraonului Tlà] va concepe același [Archaeus] ca încheiere pentru Sărmanul Dionis. Prezentul capitol propune o abordare neîncercată încă pentru citirea nuvelei : Archaeus alegorie a intertextualității. În această "sală de marmură albă" a cugetării au
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
destul de departe" (Bhose: 2010 a, 10). Din faptul că poetul a lăsat căteva litere sanscrite în paginile aceluiași manuscris (2266) în care apar și două strofe din Luceafărul, eminescologul indian conchide că Eminescu învățase literele sanscrite înainte de îmbolnăvire. Interpretând afirmațiile călinesciene despre intenția definitivării unui dicționar de limba sanscrită ca fiind indirecte, pe filiera Octav Minar, Amita Bhose suspectează că "observațiile lui G. Călinescu dau de bănuit că el n-a consultat manuscrisul eminescian de la Iași, care prezintă cele mai concrete
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
144, apr. 2010, nr. 4, p. 32-36. Varujan Vosganian. Cartea șoaptelor. Iași: Polirom, 2009. SOROHAN, Elvira. Povestea face suportabil Infernul. În: Convorbiri literare, 143, ian. 2010, nr. 1, p. 18-21. Andrew Davidson. Gargui. București: Allfa, 2009. SOROHAN, Elvira. Retorica polemicii călinesciene. În: Convorbiri literare, 144, dec. 2010, nr. 12, p. 26-29. G. Călinescu. Gîlceava înțeleptului cu lumea: pseudojurnal de moralist: vol.1(1927-1939). București: Editura Minerva, 1973. SOROHAN, Elvira. Scriitorul și multidisciplinaritatea. În: Convorbiri literare, 144, sept. 2010, nr. 9, p.
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
Munteanu. În: Convorbiri literare, 148, aug. 2014, nr. 8, p. 9-19. SOROHAN, Elvira. Mircea Diaconu și scriitura insolită. În: Convorbiri literare, 148, apr. 2014, nr. 4, p. 28-32. SOROHAN, Elvira; ILISEI, Grigore. Nu facem altceva decât să mergem pe linie călinesciană, să încercăm interpretarea fenomenului vechi literar românesc din perspectivă estetică" / Grigore Ilisei în dialog cu Elvira Sorohan. În: Cronica veche (Iași), 4, aug. 2014, nr. 8, p. 10-11. SOROHAN, Elvira. O originală monografie a unui sat bucovinean. În: Convorbiri literare
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
cititorului comun, pentru că presupune coduri culturale pe care acesta, de regulă, nu le stăpânește. Mentalitatea medievală prelungită în spațiile orientale sau periferic orientale care se poate desprinde din scrierile vechi îi prilejuiește autoarei pagini întregi de caracterologie, în fericită tradiție călinesciană: portretele cronicarilor se construiesc pe baza consemnărilor din letopisețe, esența spirituală se decantează din scris, printre protagoniștii cu portrete vii se numără și naratorii. Nu întâmplător autoarea îl alege pe Miron Costin și pentru o prezentare monografică: rupturile de ritm
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
literar" de intimitatea altora) în fond, ghicim o nerostită nemulțumire cu privire la propria viață. Cum confiscarea criticului de către puterea comunistă a devenit un subiect fierbinte al anilor postdecembriști, autoarea propune o ieșire din maniheismul simplist de tipul intelectual vândut-intelectual victimă. Autoficțiunile călinesciene nu coincid obligatoriu cu realitatea biografică, iar Elvira Sorohan alege un astfel de moto precaut al criticului foarte conștient de cele două biografii ale sale una a operei, cealaltă a omului. Toți acești autori au în comun categoriile revoltei, revoltă
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
astfel că pericolul senzației de putere se diminuează. Cel de-al doilea avertisment al autoarei Salonului de literatură poartă titlul explicit Doctrina criticului și face o frumoasă reverență "școlii postume lăsate în scris" de Călinescu: "un fel de vade mecum călinescian". Arta criticii pe care acesta din urmă a ilustrat-o superlativ devine cheia perenității interpretării literare, care, în afara forței estetice proprii, riscă să sucombe o dată cu prilejurile care au produs-o dacă nu chiar să moară în fașă. Interdeterminarea istorie, teorie
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
-o superlativ devine cheia perenității interpretării literare, care, în afara forței estetice proprii, riscă să sucombe o dată cu prilejurile care au produs-o dacă nu chiar să moară în fașă. Interdeterminarea istorie, teorie și critică literară, comparativism și interdisciplinaritate conferă stilului critic călinescian dimensiunea unui model creator de canon. Ce cred scriitorii despre critici sau critica devenită temă a ficțiunii e problematica celui de-al treilea avertisment: Critica literară subiect de roman ironic. Autoarea ne reamintește, ca un avocat neobosit al marilor spirite
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
ceea ce Călinescu numește amusia, ca lectură literară, fără participare, să descoperim ce anume trăsături proprii ființei sale sunt puse în aceste opere, ca unice adevăruri despre sine... Toate scrierile recitite și comentate mai departe, sunt file importante din cronologia sufletului călinescian, intenționat scrise cu cerneală simpatică. Și-a șlefuit neobosit profilul personalității, în replică la ce spuneau contemporanii și, nu mai puțin, posterioritatea.". Într-un fel sau altul, toate textele de critică semnate de Elvira Sorohan sunt, identic, file importante din
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
p. 130). În G. Călinescu..., substantivul autoportret, pe lângă faptul că apare în titlu, este folosit de peste zece ori, fie simplu, fie însoțit de determinanți precum interior, în mozaic sau caleidoscopic, pentru a desemna versiunea asupra sinelui pe care unele texte călinesciene o propun cititorului atent și lucid, dornic să reconstituie "din fărâme autoportretul freneticului creator" (p. 16). Dacă pe primul palier de raportare la scriitor, discursul critic al Elvirei Sorohan utiliza termeni frecvent întâlniți în jargonul criticii și teoriei literare (imagine
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
p. 285). Singurătatea... "Prin urmare, istoria e și ascunsă, și redimensionată, falsificată astfel încât să răzbune complexul unui frustrat în ordine socială" (p. 13). G Călinescu... "După ce ai încheiat un interesat, și nu o dată încântat exercițiu de lectură pe paginile publicisticii călinesciene, constați că în transparența lor, indiferent de conținut, descoperi peste tot detalii de autoportret interior. E o lectură în palimpsest, de pertinență psihologică, la care te obligă umbra autorului insinuată sub mantia unui dublu sau proiectată direct. Direct sau nu
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
și la avizata interpretă a hieroglifelor din opera lui Dimitrie Cantemir, care caută în literatură documentul de personalitate, faptul estetic autonom, scoțând-o astfel din orizontul previzibilelor determinări de ordin sociologic. Așa se explică preeminența metodei monografice, însușite în spirit călinescian, în discursul critic al profesoarei ieșene care-și afirmă încă din cuvântul prefațial convingerea că "interpretarea trebuie să se concentreze asupra a ceea ce îi face inconfundabili pe cei câțiva autori selectați din ultima jumătate de secol, adică scriitura care îi
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
o indezirabilă de acum "retorică a conservării estetice" și a principiilor absolute. Postmodernismul posedă avantajul de a induce o conștiință a pluralității, virtute care poate privi și modernismul, ale cărui trăsături le poate încorpora cu succes și curentul postmodern. Abordările călinesciene au avut drept constantă accentuarea caracterului ipotetic al postmodernismului, atât în sensul că acesta este privit ca un "construct explicativ și operațional"177, a cărui formulare presupune și reconceptualizarea altor termeni, cât și în sensul că acest construct trebuie să
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în Franța o noțiune necunoscută" ("Filosofia franceză mai recentă", în Anton Hügli, Poul Lübcke [coord.], Filosofia în secolul XX, vol.1, p. 508). 201 Ibidem, p. 267. 202 Matei Călinescu, Cinci fețe ale modernității, p. 269. Aceste schimbări în conceperea călinesciană a relației modernism avangardă postmodernism sunt subliniate și de Antoine Compagnon (op. cit., p. 155); pentru acesta, avangarda rămâne ireductibilă la modernism, iar postmodernismul i se pare că nu se opune modernismului (cel puțin de tip baudelairian), ci avangardei, cu pasiunea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
părul cărunt, ochii căprui, nasul potrivit, barba rade"; ceea ce atrage atenția este o subțire ironie semnalată de presupuneri aparent inocente și relația oximoronică dintre substantiv și epitet ceea ce ar induce ideea unei mistificări a unei legende vii pe care maliția călinesciană o demistifică fără menajamente în continuare, așa cum I. L. Caragiale împrăștia fumul nobiliar ieșit din pipa fiului rătăcitor: Deși cu privirea cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aristocrat pur sînge. În lăsarea în jos
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
din treapta lor. Putea fi un majordom în concediu duminical (era chiar Duminică), și atunci verzimea hainelor se explica prin faptul că un astfel de individ, servindu-se de obicei de livrea, păstrează cu anii un costum civil." Ipocrita fantezie călinesciană promovează pe strănepotul bucătarului grec în postura... aristocratică de servitor englez cu ascendenți în trecutul profesiunii, mai ales că Jurnalul matein îi relevă "un om de un snobism încîntător." Totuși, intuiția rămîne viabilă și e confirmată și de alte mărturii
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]