1,124 matches
-
compozițiile tragice, sub forma comediilor (1879-1885) și după acestea, în cea mai fertilă perioadă a prozei ironice (1890-1905), dimensiunea sumbră a spaimei participă nu mai puțin substanțial la structurarea artistică și la aprofundarea semnificațiilor. Asistăm, de-a lungul operei comice caragialiene, la o exorcizare prin burlesc și grotesc a ororilor care dau tîrcoale seninătății aparente a unor existențe ce ocolesc prin superficialitatea trăirilor spaimele nerostite din adîncuri. Cînd și cînd temerile anxioase ies la iveală chiar dacă se consumă în înspumări parodice
Caragiale și sindromul spaimei by V. Mîndra () [Corola-journal/Imaginative/15271_a_16596]
-
un context narativ comic sînt, în cîteva rînduri, cauzate de pătrunderea intempestivă a spaimei cu o forță care provoacă acte ireversibile. În cunoscuta schiță "Inspecțiune" (1900), supusă unor interpretări variate de către comentatori, sînt concentrate emblematic motivele structurate ale prozei comice, caragialiene, coroborate cu enigmatica sinucidere a casierului Anghelache. Acesta, personaj aparținînd prin zeci de amănunte tipologiei specifice "schițelor și momentelor", lefegiu cu tipicuri nelipsit de la conclavurile moftologice cu "amicii" își pune capăt vieții în preajma unei inspecții financiare cu toate că, așa cum se constată
Caragiale și sindromul spaimei by V. Mîndra () [Corola-journal/Imaginative/15271_a_16596]
-
care "i-a trecut (numai) cu cîrmîz și cu acrituri". Învăluită în acest amestec sordid de limbaj mahalagesc și de moravuri suburbane, teama paroxistică nu-și pierde decizia mișcărilor și, străbătînd straturile ridicolului iese violent la suprafață. Chiar dacă în ceea ce privește populația caragialiană, de cele mai multe ori, aprehensiunile interioare nu izbutesc să atingă zona tragicului și sfîrșesc în derizoriu, persistența lor își păstrează frecvent evidența. Deturnate în eșec, consumate doar pe jumătate, spaimele interioare nu găsesc mereu la eroii întîmplărilor din comedii și "momente
Caragiale și sindromul spaimei by V. Mîndra () [Corola-journal/Imaginative/15271_a_16596]
-
cafiné" dă glas disperării de a pierde contactul necesar cu trăirea gregară, cu turma tăifăsuielilor salvatoare. " Marea trăncăneală" despre care vorbea un recent exeget al operelor lui Caragiale ne apare, astfel, ca antidotul de care nu se poate lipsi omul caragialian. Exemplificările aventurilor spaimei în opera comică a lui Caragiale pot fi, desigur, extinse. Febra exagerată a apărării "onoarei de familist" în comportamentul lui Dumitrache Titircă și situațiile rocambolești pe care această dezlănțuire maniacală le provoacă, dintre care sare în ochi
Caragiale și sindromul spaimei by V. Mîndra () [Corola-journal/Imaginative/15271_a_16596]
-
rezultă de altfel, la o lectură mai atentă, chiar din articolul lui Caragiale: "am văzut căzînd balonul Excelsior și reușind baletul Excelsior". Interesant apare faptul că, dincolo de atestarea în sine a baletului, textul lui Jules Lemaître relevă o atitudine foarte... caragialiana față de respectivul spectacol coregrafic: "C'est a coup sûr une idée extraordinaire que d'avoir voulu exprimer par des mouvements de jambes la victoire du Progrès sur l'Obscuratisme et de M. Homais sur leș fils de Lojyola." Caragiale va
Caragiale și baletul by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/14849_a_16174]
-
vale de texte, precum O scrisoare pierdută, Cănuță, om sucit, Reportaj, Justiție, Diplomație, Două loturi etc. etc.? Ele deschid eseul Puterea puterii și nu se poate să nu-i atragă atenția cititorului asupra valabilității lor nu numai pentru lumea ficțiunii caragialiene, ci pentru lumea cea aievea (vorba lui Eminescu) de ieri și de azi. Exemplele s-ar putea înmulți cu ușurință. Ne mărginim doar la încă unul, din Politicianismul - o cangrenă intratabilă: Fetișizarea politicii ca fac totum a cimentat fortăreața Puterii
Harta ținutului Caragiale by Stefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/13510_a_14835]
-
observă și editorul ultimului volum (dl Ștefan Ion Gilimescu), „O atare ordonare și abordare a materialului analitic, punând accent deopotrivă asupra interrelațiilor biografiei autorului și operei, evidențiază o metodă de lucru suplă, nefixată apodictic pe vreun postament teoretic, atâta vreme cât opera caragialiană continuă să despletească generos sensuri din direcții multiple, adesea contradictorii.” (p. 7) Pentru cititorul doar al acestor rânduri poate părea totuși disproporționat raportul între numărul de pagini rezervate vieții și acelea care se ocupă de operă. Citind cele peste 1200
Harta ținutului Caragiale by Stefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/13510_a_14835]
-
nu fi și a fi e o nemărginire, față cu care deosebirile de durată a ființelor sunt reduse la nimic.» (Câteva păreri) (p. 264) Discursul critic al lui Marin Bucur este deopotrivă enunțiativ (ai impresia că autorul nu interpretează textul caragialian, ci pur și simplu constată - și ne face să constatăm - ceea ce la o simplă lectură ne-ar scăpa) și demonstrativ. Locul analizei docte, sofisticate, este luat de citat. Autorul se adresează celor care l-au citit pe Caragiale, cititorilor pasionați
Harta ținutului Caragiale by Stefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/13510_a_14835]
-
ceea ce la o simplă lectură ne-ar scăpa) și demonstrativ. Locul analizei docte, sofisticate, este luat de citat. Autorul se adresează celor care l-au citit pe Caragiale, cititorilor pasionați, dar fără o pregătire de specialitate; aceștia au revelația universului caragialian după ce l-au străbătut. Lăsând la o parte pe cei „de meserie” și care nu au nevoie de demonstrații, cititorul despre care vorbeam își poate astfel explica plăcerea pe care i-o produce lectura textelor lui Caragiale. În ceea ce mă
Harta ținutului Caragiale by Stefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/13510_a_14835]
-
prin Giurgiu, Turnu Măgurele, Ploiești, Pitești, Brăila, București, Galați, iar la o baie publică din Viena i se adresează casieriței într-o românească aproximativă: "- Ce fromoza eș domneta! Știi rumunești?" Capitolul respectiv, Bai Ganiu la baie, începe de-a dreptul caragialian: "Eram adîncit în lectura unui articol foarte interesant, în care se lămurea felul în care Constituția poate fi simțitor modificată, modificată chiar cu totul, și totuși să rămînă neatinsă..."
Malurile Dunării by Ștefan Ciobanu () [Corola-journal/Imaginative/10415_a_11740]
-
Caragiale". Dar ,o analiză la text conduce către paternitatea mai degrabă a lui Alceu Urechia", întrucît ,nici una din povestiri nu se ridică la clasicitatea maestrului, dar tinde să-i semene"; ,nerămînînd loc pentru o analiză grafologică, aceea stilistică infirmă autenticitatea caragialiană". Subscriu fără ezitări, minus ipoteza privitoare la ,paternitatea mai degrabă a lui Alceu Urechia", pentru motive ce vor reieși în continuare. Cei care l-au cunoscut pe Vasile A. Urechia în anii din urmă ai vieții lui păstrează amintirea unui
Caragiale și vițelul turbat by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/11097_a_12422]
-
Mircea A. Diaconu, nu reprezintă decât ruinele unei construcții ample, totalizatoare, pentru care criticul și-a pierdut răbdarea. Cartea e opera unui interpret „mai puțin inspirat” și mai „sceptic”, însă - citim printre rânduri - mai fidel față de identitatea secretă a operei caragialiene. Criticul ar fi avut în vedere nici mai mult, nici mai puțin decât „o reconstituire arheologică a poeticii sale, explicite și implicite”. Interesant cum, măcar în prima parte a studiului, tot discursul lui Mircea A. Diaconu se instituie sub forma
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
mai convinși de existența unui Caragiale egal cu sine dincolo de toate manifestările particulare. Fără a părăsi decât rareori „esențele” (comentariile propriu-zise de text sunt superficiale, iar exemplele aproape întotdeauna rău alese), Mircea A. Diaconu reușește să reînnoade laturi ale operei caragialiene considerate izolat de comentatorii anteriori. Foarte bună - deși repetată aproape obositor de-a lungul întregii cărți - e observația că „A explora, a înregistra cu minuție, a coborî cu privirea până la epiderma realului (inclusiv temporal), așa încât realul se descompune în fragmente
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
face cu un realism la dramaturgul român, ar fi vorba mai degrabă de un „realism himeric”, menit să-l scoată pe Caragiale din zona scriiturii sociale și a criticii de moravuri. Ce-i drept, această ecuație destul de ambiguă a realismului caragialian îi și permite lui Mircea A. Diaconu să-l apropie, cu nuanțe diferite, de o serie întreagă de scriitori români (culmea: mulți poeți), de la Urmuz, Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu, până la Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Șerban
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
și permite lui Mircea A. Diaconu să-l apropie, cu nuanțe diferite, de o serie întreagă de scriitori români (culmea: mulți poeți), de la Urmuz, Arghezi, Ion Barbu sau Camil Petrescu, până la Nichita Stănescu, Leonid Dimov, Emil Brumaru sau Șerban Foarță. Caragialieni, toți, cu mai multă sau mai puțină relevanță pentru istoria literaturii române. Caragiale e veriga lipsă în evoluția neverosimilă spre absurdul urmuzian, după cum e veriga lipsă în autenticismul aproape documentaristic al ficțiunii lui Camil Petrescu. Pericolul e însă ca acest
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
se alătură Giambattista Vico, Nietzsche, Cioran, Radu Petrescu, Mircea Cărtărescu, într-un lanț infinit de relații. De vină e, în fond, dizolvarea „criticii profunzimilor” într-un stil eseistic și general. Când nu contextualizezi și faci abstracție de o întreagă exegeză caragialiană (în afară de Al. Călinescu, nimeni nu e citat), poți vorbi pe cont propriu despre raportul dintre realitate și interpretare, logică-absurd, fatalitate-hazard, fără grija de a extinde domeniul caragialian la nesfârșit sau de a repeta pe ceilalți. Prea vagi sunt multe dintre
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
eseistic și general. Când nu contextualizezi și faci abstracție de o întreagă exegeză caragialiană (în afară de Al. Călinescu, nimeni nu e citat), poți vorbi pe cont propriu despre raportul dintre realitate și interpretare, logică-absurd, fatalitate-hazard, fără grija de a extinde domeniul caragialian la nesfârșit sau de a repeta pe ceilalți. Prea vagi sunt multe dintre sintagmele și afirmațiile critice ale lui Mircea A. Diaconu. „Fatalitatea ironică”, aflată „în centrul poeticii lui Caragiale”, e „o conștiință lucidă a inconsistenței care capătă formă și
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
sunt multe dintre sintagmele și afirmațiile critice ale lui Mircea A. Diaconu. „Fatalitatea ironică”, aflată „în centrul poeticii lui Caragiale”, e „o conștiință lucidă a inconsistenței care capătă formă și sens prin text”. Preocupată mereu să țintească doar „esențele” personalității caragialiene, privirea lui Mircea A. Diaconu descoperă în fond generalități, devenind susceptibilă de prezbitism cronic: „În spatele acestei atracții pentru farse trebuie văzută fascinația lui Caragiale pentru spectacol. Lumea e un spectacol, iar teatrul se joacă în viață. De unde, dacă nu de
Critica supracalificată by Alex Goldiș () [Corola-journal/Journalistic/4585_a_5910]
-
altă parte, vor aborda însă un ton unanim la moartea dramaturgului, publicând în masă articole elogioase și portrete sau inițiind chiar la Teatrul Național din București o „Săptămână Caragiale”. Cel mai frumos omagiu adus rămâne publicarea unei antologii de proză caragialiană de către cei de la Conservatorul, cuprinzând titluri cum ar fi O făclie de Paști, La hanul lui Mânjoală, Două lozuri, Telegrame, Amicul X..., Între două povețe, Cănuță, om sucit ș.a. Chiar și când Caragiale omul părăsește țara, Caragiale personajul nu dispare
Oglinzi fidele și contrafăcute by Adina-Ștefania Ciurea () [Corola-journal/Journalistic/13410_a_14735]
-
Sau până la primul elogiu. Cum e greu de crezut că-mi va plăcea vreodată poezia Carolinei Ilica, mă resemnez în avans. Speram ca antologia ei Puțin mai mult (55 de poeme), fie și publicată la o editură cu un nume caragialian (Editura Academiei Internaționale Orient-Occident), chiar și livrată cu o prefață aiuritoare semnată de Theodor Codreanu, să includă în sumar măcar un set de poezii demne de a fi citite și citate. În fond, e vorba aici despre un best of
Degradarea poeziei by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10431_a_11756]
-
înșiră cu mare debit vrute și nevrute, fără a se mai și controla pentru că nu au când. Unul susține, de exemplu, că a citit o carte inexistentă a lui Caragiale, ,Mofturi și schițe", iar altul crede că ar exista un ,ilustru contabil" caragialian pe numele său ,nenea Păvălache". Se gândea, desigur, la nenea Anghelache din Inspecțiune, care nu era însă contabil, ci casier. Alt personaj face două confuzii de istorie într-o singură propoziție, susținând că deviza ,România prin ea însăși" ar fi
Cealaltă putere by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/11407_a_12732]
-
e prea mult pentru mine... deja a zburat pe desktop"), uzul vocativelor - "super, OMULE", "meserie, frate!", "BRAVO MAESTRE!, "Mulțumesc, amice...", "meriți o bere, bătrîne!" și al interjecției: "Uau", "Oau". Rezultă, pînă la urmă, un dialog destul de autentic, în firească descendență caragialiană: "Cine-i asta, frate?!" - "Bă Ducule, da' ai la comentarii...!!!" - "Ce-am mai rîs..." - "Mersi fain !".
Conversații by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/16702_a_18027]
-
de conștiință. Acum, când mâna e prea slabă ca să mai ducă la umăr kalașnikovul, ochiul prea obosit ca să mai țintească victima ce tocmai iese la aer curat - din care va mai inspira o singură pală. Cetățiani-pompiari, pompiari-cetățiani preconiza rosetistul personaj caragialian. Scriitori - teroriști, teroriști - scriitori vom zice noi, supunându-ne verdictului. Cu adaosul că așteptăm condoleanțe. Și, bineînțeles, muniții.
Scriitorul terorist by Barbu Cioculescu () [Corola-journal/Journalistic/13541_a_14866]
-
formula lui Unamuno (citată de scriitorul nostru): „Când doi stau de vorbă, intră în joc mai multe persoane decât s-ar crede”. Andrei Pleșu e un partener ideal pentru că trece elegant dinspre jocul sobrietății socratice în cel al dezmățului stilistic caragialian fără cel mai mic efort. Prin urmare, discreția și autenticitatea se topesc într-un discurs tonic, ce invită mereu la mister și energie contemplativă, niciodată ostentativ. Fermecătoare și tristă în egală măsură, Din vorbă-n vorbă este o carte despre
Imprudențe supravegheate by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/2900_a_4225]
-
ș. Cioculescu purcede figura unui satiric, ins al zeflemelei incontinente, creator al unei lumi de fantoșe rizibile, al unui guignol autohton. Atitudinea lui Gelu Negrea e tranșantă: o aproape sistematică respingere a înțelegerii moral-depreciative, mizantropice, clădite pe cinism a personajului caragialian, punîndu-se în chestiune „criticismul excesiv al comentatorilor lui Caragiale", ce „împing personajul într-o zonă a ridicolului și penibilității deloc meritate". E o perspectivă înrudită cu cea a carității absolutorii pe care o propunea N. Steinhardt. Cațavencu? „Dacă avem tăria
Un dicționar atipic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/6407_a_7732]