KorAP: Find »[drukola/base=creștinare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...16 17 18 ...23 >

559 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică și ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viață creștină autonomă, fără ierarhie completă și complicată, cu sacerdoți aleși de credincioși ce săvârșeau unele taine. Creștinarea altor locuitori și apariția unor noi comunități a fost opera unui misionarism de contact, direct, "celular" de la un nucleu daco-roman la altul în care erau implicați credincioși și slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică și alte elemente ale cultului creștin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creștinarea și latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creștină a fost un "factor de latinizare". Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericești, a expresiei "Doamne, miluiește", care provine din "miserere Domine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
neamuri"), "adoratori ai vechilor divinități", și barbarii păgâni (necreștini) pătrunși pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goți, huni). Prin urmare, în spațiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus și christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este și o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunități creștine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împărați, el a trimis episcopi și misionari printre goți (arieni). În concluzie, creștinarea devenise garantul fidelității față de Roma.28 Răspândirea creștinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunitățile nord-dunărene și cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate și de extinderea jurisdicției arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârșitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrățișat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduși aici în urma expedițiilor din sudul Dunării și de soldații goți din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creștinarea goților au contribuit și unii credincioși din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goților, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creștinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănțuit o

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din vest și nord-vest nu aflaseră, între 275-400, de creștinism. În concluzie, în secolul al IV-lea, viața religioasă din spațiul carpato-dunăreano-pontic este un tablou cu patru registre pe care am încercat să-l zugrăvim veridic mai sus. Concluzie Concluzie, creștinarea daco-romanilor a început mai înainte de Constantin cel Mare (306-337), dar nu avem dovezi despre un creștinism popular în Dacia, înainte de 275. În orașele romane din Dacia și în armata ce staționa aici erau probabil creștini, dar nu avem urme (dovezi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era omul locului ales de credincioși și apărătorul locuitorilor din dioceza sa. Viața romană la Dunăre era puternică și înfloritoare, episcopatele numeroase o dovedesc.34 Răspândirea creștinismului printre barbari este opera misionarilor, astfel, Sf. Niceta de Remesiana a contribuit la creștinarea bessilor traci. După apariția ereziei ariene, populația latină, ca și romanitatea răsăriteană, au rămas fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Sciția), V. Pârvan îl considera pe episcopul Niceta de Remesiana (336-414), apostol al românilor. Este adevărat că poetul Paulin de Nola vorbește despre influența lui Niceta asupra teritoriilor din nordul Dunării și a populațiilor din zonă, dar rolul său în creștinarea românilor a fost mult exagerat și, în plus, nu știm dacă el a predicat efectiv în stânga fluviului. Au fost, într-adevăr, trimiși misionari, precum Audius din Mesopotamia, eretic, exilat de împăratul Constantin, care a înființat o comunitate creștină și mănăstiri

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
autoritatea de pe malul drept Dunării și în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la 602. Originea creștinismului de factură latină în nordul Dunării este direct legată de prelungirea prezenței Imperiului în Dacia, în secolele IV-VI. Creștinarea daco-romanilor este rezultatul prezenței autohtonilor în circuitul istoriei universale, adică Imperiul roman. În ciuda migrațiunilor (invaziilor) populațiilor nomade de stepă, cu care au intrat în atingere, românii au rămas atașați de civilizația europeană și latină-un fapt de mare însemnătate istorică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au așezat în regiunile intrași extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populație romanică, deja creștinată, populația autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit și au conviețuit în strânse relații social-economice și etno-culturale, rezultatul fiind creștinarea acestora.38 Generalizarea creștinismului În secolul al IV-lea, lumea mediteraneană evolua sub semnul dualismului religios, dar în următoarele două secole, V și VI, aceasta devine treptat monocoloră, adică creștină. Acum, păgânismul nu este stins cu desăvârșire, dar, social și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de ape), doină (daină, doini, dăini), iele (traco-dac), dolf, dulf, duf ("duh de mare"), vatră, zgripțor (animal fantastic, înaripat), zgripțuroaică (vrăjitoare, harpie) sunt o consecință a unor semnificații avute de aceste cuvinte în mitologia, credințele și superstițiile autohtonilor, perpetuate după creștinare. În plus, conviețuirea, strânsă sau nu, timp de o jumătate de secol a creștinilor latinofoni cu păgânii barbari a generat contacte și interferențe spirituale, dar și accentuarea diferențelor. În epoca în care romanus-barbarus era valorizat ca romanus christianus, iar barbarus

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
prin valorile creștinismului, latinofonii creștini nord-dunăreni au fost adevărați "apostoli" anonimi printre păgânii alături de care conviețuiau. Pierderea specifității obiceiurilor funerare getice (dacice) în fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași realitate a stat și la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, și a slavilor, după secolul VII. Acest impuls intern n-ar fi fost posibil fără suportul reprezentat de Imperiu, redevenit

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fost probabil reședințe episcopale sau ale unor episcopi periodeuți.48 Reactrivarea vieți creștine pe linia Dunării Construirea de biserici în orașele dunărene a dus la îmbogățirea vieții creștine pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creștinare, a conservat comunitățile existente și valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creștinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturați de slavi și avari, aduși de aceștia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe linia Dunării, ceea ce a făcut din regiunea ponto-dunăreană un focar de creștinare, a conservat comunitățile existente și valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creștinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturați de slavi și avari, aduși de aceștia în nordul Dunării. Acești prizonieri și-au păstrat credința, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceștia, un rol l-au jucat și cei refugiați în nordul Dunării ca urmare

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau victimele credinței oficiale, ereticii și schismaticii, care fugeau fără încetare la barbari, așadar, o sumedenie de fugari. Prin urmare, între 454-600, în spațiul carpato-dunăreano-pontic, au existat condiții favorabile pentru consolidarea comunităților existente și creștinarea locuitorilor din nordul Dunării încă păgâni. Dar acești factori n-au acționat cu aceeași intensitate și durată în întregul interval de timp și pe ansamblul teritoriului nord-dunărean. Atmosfera favorabilă răspândirii creștinismului la nordul Dunării de Jos este dovedită de numărul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce a impulsionat răspândirea creștinismului. În Muntenia, s-au aflat obiecte creștine în județele Ialomița și Prahova, la Dulceanca (jud. Teleorman), București-Străulești, Cândești (jud. Buzău), Băleni (jud. Dâmbovița), Budureasca (jud. Prahova). În Moldova, în secolele V-VI, obiectele aflate indică creștinarea unei mari părți a populației din această zonămenționăm următoarele așezări: Traian (jud. Bacău), Davideni (jud. Neamț), Botoșana (jud. Suceava), Ruginoasa (jud. Iași), Cândești (jud. Vrancea), Fălciu și Dodești (jud. Vaslui), Oncești (jud. Bacău), Cucorăni (jud. Botoșani). Concluzie: istoria creștinismului nord-dunărean

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidențiază că prezența obiectelor creștine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuității populației daco-romane, singura creștină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare și creștinare, pe de o parte, și persistența unor comunități creștine, după impactul hunic, pe de altă parte. Acest fenomen al trecerii de la păgânism la creștinism, desfășurat mai intens din a doua jumătate a secolului al V-lea (după 454), este cu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au refugiat în mentalități, practici, cutume ale creștinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creștin, asistăm practic la supremația spiritualității creștine, iar populația romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creștinării celei mai mari părți a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării .50 O problemă controversată: ce religie a fost înlocuită de creștinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradițională ? Sau și una și alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romană (106 d. H.). Romanizarea a fost mai rapidă și mai radicală în mediile urbane. Ca peste tot în Imperiul roman, și în Dacia, realitățile religioase autohtone au supraviețuit, mai mult sau mai puțin transformate, nu numai romanizării, dar și creștinării". Avem destule dovezi ale supraviețuirii moștenirii "păgâne", getice și romane, în spiritualitatea românească: cultul morților, mitologia funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credințele magice ș.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un exemplu concret de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
misterică, nu putea fi ignorat de misionarii creștini. Toate aspectele religiei lui Zalmoxis-escatologie, inițiere, pitagorism, ascetism, erudiție mistericăîncurajau apropierea de creștinism. Cea mai bună și mai simplă explicație a dispariției lui Zalmoxis și a cultului său ar trebui căutată în creștinarea precoce a Daciei! Însă, din nefericire, cunoaștem destul de puțin fazele cele mai vechi ale creștinismului în Dacia, nu știm dacă anumite aspecte ale religiei lui Zalmoxis au supraviețuit, sub o formă nouă, în primele secole creștine. Totuși, s-o spunem

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-o spunem, "ar fi zadarnic să căutăm eventualele urme ale lui Zalmoxis în folclorul românesc, deoarece acest cult nu era de structură specific rurală și mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinități păgâne, la o creștinare aproape totală".52 Eliade adaugă că destinul lui Zalmoxis este paradoxal: dispărut la daco-romani, a supraviețuit departe de patria sa, în tradițiile goților și în erudiția istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. La rândul său, după ce precizează că lipsesc mărturiile dăinuirii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în afara Imperiului, la Dunărea de Jos și mijlocie, populație care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-au născut și au fost cei dintâi creștini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creștinându-se mult mai târziu"57. Creștinarea românilor, ca și formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanității răsăritene, și având legături neîntrerupte cu Imperiul. Examinarea istoric-culturală a termenilor creștini de limbă latină, din limba noastră, conduce la concluzia generală că, abia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
concluzia generală că, abia după 350, sunt situate începuturile creștinismului în nordul Dunării. Cuvintele fundamentale ale creștinismului românesc (biserică, sărbătoare) s-au născut pe malul stâng (nordic), iar alte cuvinte (duminică, Crăciun, Cincizecime, a cumineca) ne duc la fixarea datei creștinării noastre în anii 375-450. Apoi, din contrastul dintre creștinismul urban și cel rural, rezultă caracterul misionar al începuturilor creștinismului românesc-episcopi și preoți din orașele provinciei Illyricum au înfăptuit, în secolele IV-V, creștinarea în masă a strămoșilor noștri. Misionarii latini

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]