1,049 matches
-
pentru a obține o imagine aproximativă a masei de clienți potențiali, site-uri cu date referitoare la reglementări privind siguranța jucăriilor, a materialelor plastice ș.a., ca și site-uri ce prezintă rapoarte de piață pe baza cărora se pot face deducții sau proiecții pentru produsul generic de interes. Din informațiile culese apar deja câteva titluri de cărți ce tratează subiecte tehnice - de exemplu, turnarea - sau economice, de exemplu comportamentul consumatorului sau outsourcing-ul. Indicatorii economici generali și/sau cei de ramură fixează
[Corola-publishinghouse/Science/2133_a_3458]
-
intră în mod voluntar, având conștiința propriului său interes. 3) Individul este proprietar al propriei sale persoane și al capacităților sale, pentru care nu datorează nimic societății. Această propoziție poate să apară în teorie ca postulat independent sau ca o deducție din propozițiile (1) și (2). De vreme ce (a) libertatea umanității și implicit cea a individului depinde de libera alegere de a intra în relații cu alți indivizi, în funcție de interesul personal și (b) posibilitatea de a intra în asemenea relații depinde de
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
în mod îndreptățit numai prin obligații și reguli necesare pentru a asigura aceeași libertate și celorlalți. 7) Societatea politică este rezultatul unui acord între indivizi, având drept scop protejarea proprietății individului, atât în ceea ce privește persoana, cât și în ceea ce privește bunurile sale. Astfel, deducțiile lui Locke încep cu individul pentru a ajunge la societate și stat. Dacă la Hobbes morala era dependentă de politic și apărea odată cu contractul social și constituirea societății civile, odată cu Locke intrăm în spațiul drepturilor și obligațiilor morale derivate direct
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
naturii umane, în particular. Așadar, în Eseuri, rațiunea nu este considerată o modalitate privilegiată de cunoaștere a legii naturale, așa cum era cazul la Hobbes și la autorii scolastici. Pentru Locke, rațiunea este o facultate de argumentare sau o putere de deducție care operează cu datelor obținute din percepții 43. La fel ca și celelalte cunoștințe, legea naturală este cunoscută de rațiune numai plecând de la experiența sensibilă. Locke nu spune explicit că legea naturală se identifică cu legea rațiunii, dar declară în
[Corola-publishinghouse/Science/84950_a_85735]
-
anume imaginarul filosofic al politicului: contemplarea ideilor, dar și privirea lucidă și capabilă de a cunoaște, chiar prin recursul la imagine și la funcția imaginativă; ea ar putea fi utilizată ca strategie cu caracter didactic pentru determinarea trăsăturilor realității, prin deducție analogică. Discursul de teoretizare a valorilor pólis-ului reprezintă prima etapă a demonstrației, în care se inserează unitățile tematice ale dezbaterilor, după care ar urma atacarea problemelor politice concrete. Dar, așa cum Platon însuși ține să spună, modelul teoretic nu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
identificare, echivalență, calificare, discriminare etc.) și prin coeziune sintactică, realizată prin dispunerea logică a ideilor, prin reluarea termenilor tematici și prin utilizarea unor proforme/deictice; - sunt utilizate strategii și tehnici informative: demonstrația, explicația, exemplificarea, respectiv enunțarea, explicarea, acumularea/progresia, compararea, deducția, reluarea. 2.3.2.Textul argumentativ Textul argumentativ se structurează ca demers logic prin care este justificat un punct de vedere, este confirmată ori infirmată valoarea de adevăr a unei opinii/aserțiuni pe baza unor raționamente și a unor ilustrări
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
polemice (se exprimă dezacordul față de un anumit punct de vedere), strategia discreditării (se contestă probitatea, competența unor oponenți sau se combat posibile contraargumente), strategia comparației sau a metaforei argumentative etc.; tehnica citatului, a interogației argu mentative, tehnici asociate gândirii logice: deducția, inducția, analogia, inferența, de monstrația, explicația, reducerea la absurd etc. Tipurile de argumente utilizate mai frecvent sunt: - argumentele logice: se adresează rațiunii, apelând la operațiile fundamentale ale gân dirii (analiza, sinteza, comparația, generalizarea, abstractizarea și concretizarea), eviden țiind categoriile adevărat
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
în stabilirea subiectivității originare, aspect important din punct de vedere pragmatic, în enunțurile unui discurs repartizabil stilului indirect liber și identificării structurilor prin care ei devin relevanți. V. anaforă, deictic, diafonie, discurs, eterogenitate, indicator, referință. MOESCHLER - REBOUL 1994. RN D DEDUCȚIE. Prin deducție se înțelege o formă de raționament care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular, încît, pornind de la o mulțime de premise (de obicei două), dintre care una este universală, se derivă o concluzie, sub forma
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
subiectivității originare, aspect important din punct de vedere pragmatic, în enunțurile unui discurs repartizabil stilului indirect liber și identificării structurilor prin care ei devin relevanți. V. anaforă, deictic, diafonie, discurs, eterogenitate, indicator, referință. MOESCHLER - REBOUL 1994. RN D DEDUCȚIE. Prin deducție se înțelege o formă de raționament care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular, încît, pornind de la o mulțime de premise (de obicei două), dintre care una este universală, se derivă o concluzie, sub forma unei propoziții
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
care constă în aplicarea unui principiu general la un caz particular, încît, pornind de la o mulțime de premise (de obicei două), dintre care una este universală, se derivă o concluzie, sub forma unei propoziții particulare. Din punct de vedere discursiv, deducția este o coeziune de informații care antrenează o coeziune de enunțuri și o relație semantică între cuvinte. Întrucît gîndirea procedează de la general spre particular și singular, deducția realizează, în principiu, integrarea unui element într-o mulțime, care reprezintă extensiunea unui
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
derivă o concluzie, sub forma unei propoziții particulare. Din punct de vedere discursiv, deducția este o coeziune de informații care antrenează o coeziune de enunțuri și o relație semantică între cuvinte. Întrucît gîndirea procedează de la general spre particular și singular, deducția realizează, în principiu, integrarea unui element într-o mulțime, care reprezintă extensiunea unui element supraordonat. Din punct de vedere semantic, acest proces logic se concretizează în cuprinderea în sfera unui semn lingvistic (cuvînt) a sferei altui semn (de exemplu, "librărie
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
unele tipuri de discurs, îndeosebi în discursul literar, relația dintre cuvinte stabilită printr-o organizare de tip deductiv nu este întotdeauna cea dictată de regulile logicii și ale științei, fiindcă, în cazul unor figuri de stil (metaforă, metonimie, sinecdocă), rezultanta deducției este o relație în care elementele antrenate (semnul includent și semnul inclus) pot avea rolurile inversate. Există și situații de echivalare a sferei elementului includent și elementului inclus (atunci cînd partea este pentru întreg ori întregul pentru parte, atunci cînd
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și conținuturile semnelor lingvistice. Există, prin urmare, numeroase aspecte pe care a n a l i z a d i s c u r s i v ă are sarcina să le evidențieze și să le explice prin raportare la deducție, întrucît aceasta este unul dintre factorii impliciți de coerență a structurii discursului și de corelare a enunțurilor componente. Această analiză, direcționată în mare parte de latura cognitiv-semantică a discursului, antrenează și numeroase iar, uneori, foarte complexe aspecte sintactice, care solicită
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
s u l u i, diferența dintre argumentare și demonstrație nu este întotdeauna relevantă, astfel încît să se poată distinge tipuri discursive suficient de individualizate, fără a recurge la parametri ce țin de domeniul pragmaticii și logicii. V. argumentare, concluzie, deducție. D. FILOZ. 1978; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. IO DENOMINAȚIE. Prin denominație (sau nominație) se înțelege faptul de a atribui nume și reprezintă manifestarea conștiinței de sine a omului prin stabilirea de relații între eul cunoscător și realitate. Procesul denominației sau numirii
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
activității lui Paul Watzlawick și a fost momentul în care toate studiile s-au orientat cu predilecție către fenomenul interacționist în comunicare. Explicarea conceptului dublei constrîngeri pornește de la definiția paradoxului, ca fiind o contradicție la care se ajunge în urma unei deducții corecte, plecînd de la premise consistente. În acest sens, P. Watzlawick, Janet H. Beavin și Don D. Jackson afirmă existența a trei tipuri de comunicare paradoxală, manifestată la nivelurile logico-sintactic, semantic și pragmatic în interacțiunile umane: 1) paradoxurile logico-matematice (antinomiile); 2
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
Din această categorie fac parte: figurile de construcție prin inversare (inversiunea, imitația, enalega), figuri de construcție prin exces (apoziția, pleonasmul), figuri de construcție prin subînțeles (elipsa, sinteza, zeugma, anacolutul) și incidență; (5) figuri de elocuție: prin extensiune (epitetul, pronominația), prin deducție (repetiția, metabola, gradația), prin relație (adjuncția, conjuncția, disjuncția), prin consonanță (aliterația, paronomaza, antanaclaza, asonanța, derivația); (6) figuri de stil: prin emfază (perifraza, conglobația, suspensia, corecția), prin întorsura frazei (interogația, exclamația, apostrofa, întreruperea, subiecția, dialogismul), prin apropiere (comparația, antiteza, retroversiunea, entimema
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
efect contextual în momentul în care se obține un surplus de informație pe baza unei inferențe ce are drept premisă o ipoteză contextuală. Implicarea contextuală este deci o propoziție care reiese atît din enunț, cît și din contextul său. V. deducție, inferență. AUSTIN 1962; GRICE 1967, 1989; SPERBER - WILSON 1986; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. NM IMPLICATURĂ. Termenul implicatură a fost introdus în lingvistică de Herbert Paul Grice, în 1975. El desemnează conținuturile pe care locutorul le comunică indirect prin
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cooperativ pe parcursul schimburilor verbale și de exploatarea maximelor conversației (maxima cantității, calității, relevanței și manierei). În cadrul implicaturilor conversaționale, H. P. Grice deosebește implicaturile conversaționale standard de cele non-standard. Implicaturile conversaționale standard fac apel la capacitatea destinatarului de a amplifica prin deducții ceea ce spune destinatorul în cadrul unei enunțări care respectă principiul cooperativ, implicaturile conversaționale non-standard constînd în transgresarea sau exploatarea deliberată a unor anumite maxime conversaționale (figurile de stil). Implicaturile standard pot fi generalizate, asociate expresiei lingvistice, declanșate doar de materia lingvistică
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
implicatura, aluzia și insinuarea. Dacă presupoziția este un tip special de conținut înscris în enunț, corespunzînd unei realități presupuse a fi deja cunoscută de către interlocutor și care constituie baza pe care se construiește ceea ce este spus efectiv, subînțelesul este o deducție ce se poate atribui interlocutorului, făcută pe baza evenimentului particular al enunțării, deducție prevăzută, de altfel, de către locutor. În enunțul Mihai ia lecții de pian luna aceasta, presupoziția înscrisă în enunț prin sintagma luna aceasta este că Înainte Mihai nu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în enunț, corespunzînd unei realități presupuse a fi deja cunoscută de către interlocutor și care constituie baza pe care se construiește ceea ce este spus efectiv, subînțelesul este o deducție ce se poate atribui interlocutorului, făcută pe baza evenimentului particular al enunțării, deducție prevăzută, de altfel, de către locutor. În enunțul Mihai ia lecții de pian luna aceasta, presupoziția înscrisă în enunț prin sintagma luna aceasta este că Înainte Mihai nu lua lecții de pian, în timp ce conținutul subînțeles poate fi "Ar fi bine să
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
V. cvasiindicator, deictic, referință. BENVENISTE 1966; DUBOIS 1973; GREIMAS - COURTES 1993; MOESCHLER - REBOUL 1994; DSL 2001; VARO - LINARES 2004. RN INDUCȚIE. În mod obișnuit, "inducția" este considerată o manieră de raționare ce urmează o cale diferită aceleia întîlnite în cazul deducției, întrucît rațiunea face trecerea de la singular și particular la general. Sub denumirea inducție se cuprind de fapt mai multe procese logice și cognitive, care, redate cu mijloacele limbii, realizează organizări discursive variate și antrenează semnele lingvistice sub diferite aspecte ale
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
construcția cognitivă fiind și o construcție lingvistică (de semnificați). Rezultatul acestei construcții este întotdeauna o concluzie (o consecință a unui raționament), reprezentînd o formă de generalizare. Structura logică a raționamentului realizat prin inducție nu este la fel de riguroasă ca cea specifică deducției, deoarece ea este o deprindere a minții ce urmează maniere multiple de operare. Uneori, inducția a fost apreciată ca fiind o o argumentare caz cu caz, proces prin care se atribuie proprietăți unui grup de obiecte, după ce au fost constatate
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
aceste motive, analiza are în vedere pe de o parte conformitatea dintre fundamentul discursului (raționamentul inductiv) și organizarea lui (succesiunea enunțurilor) și, pe de altă parte, varianta ilustrată din perspectiva logicii naturale și a variantei stilistice concretizate în expresie. V. deducție, inferență, stiluri ale limbii. CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. IO INFERENȚĂ. Pe terenul logicii, noțiunea "inferență" este de obicei considerată a fi sinonimă cu noțiunea "raționament", aplicîndu-se procesului de trecere de la premise la concluzie, astfel încît relația dintre premise
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
faptul că adevărul unei propoziții (sau unei judecăți) rezultă din relația cu alte propoziții (judecăți) al căror adevăr este recunoscut. De aici rezultă, pe de o parte, că inferența este o activitate de raționare care are drept specii inducția și deducția (și, eventual, alte modalități de a trage concluzii, precum abducția) și, pe de altă parte, că ea realizează un transfer al valorii de adevăr de la propozițiile în care este recunoscut (sau verificat) la o altă propoziție, prin relația cu ele
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
caracter de necesitate în a n a l i z a d i s c u r s u l u i, acesta fiind singurul în măsură să ofere toate reperele și indiciile contextuale, fie ele lingvistice sau nonlingvistice. V. deducție, discurs, enunț, inducție. ENESCU 1985; MOESCHLER - REBOUL 1994; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002; VARO - LINARES 2004. IO INFLUENȚĂ. În mod obișnuit, cuvîntul influență semnifică acțiunea exercitată de cineva sau de ceva asupra cuiva sau a ceva, modificîndu-i componența, structura, manifestările etc. P.
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]