1,929 matches
-
nu poate să rămână numai la teoretizări; el se vede obligat să recurgă la aplicarea În multe feluri a cunoștințelor teoretice În activități practice și să asigure, astfel, Încheierea unui ciclu complet al procesualității Învățării. El trebuie sărealizeze această unitate dialectică dintre teorie și practică, În ideea că Însușirea culturii, a științei nu reprezintă un scop În sine și pentru sine, ci pentru a servi activității creatoare, pentru a-și găsi Întruchiparea În acțiune, În comportamente practice. În fond, remarcă Henri
Metode de învățămînt by Ioan Cerghit () [Corola-publishinghouse/Science/2051_a_3376]
-
scopuri utile omului și colectivității. Lucrările practice se integrează În ansamblul metodologic al pregătirii teoretice și practice a elevilor, privită ca un tot unitar, care nu admite nici o disociere de principiu Între metode; dimpotrivă, pledează pentru complementaritatea reciprocă și unitatea dialectică ale acestora. În acest sens, lucrările practice Îi ajută pe elevi să-și dea seama de valoarea operațională a teoriei, să trateze cunoștințele științifice ca instrumente puse În slujba practicii, să conștientizeze faptul că numai datorită cunoștințelor dobândite acțiunile noastre
Metode de învățămînt by Ioan Cerghit () [Corola-publishinghouse/Science/2051_a_3376]
-
în realitate” a Cetății bune, pretându-se astfel la interpretări diferite. Republica începe, după cum se știe, printr-o discuție despre conceptul de dreptate. Semnificația dialogului pare a fi, într-adevăr în acest moment, una centrată pe etic. Or, cum dezbaterea dialectică cu Protarchos și sofistul Thrasymachos nu conduce la o înțelegere adecvată a conceptului, Socrate propune o metodă diferită, aparent fără a schimba scopul de ansamblu urmărit: edificarea cu mintea (ori în chip rațional) a unei Cetăți ideale, deoarece Cetatea și
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
preluarea conducerii de către filosofi, alta naturală, prezentată în Legile, în care creatorul distruge în mod periodic partea cea mai mare a populației pentru a o obliga la o îmbunătățire care va duce însă la o nouă perioadă involutivă. Păstrând metoda dialectică, folosită aici într-o modalitate constructivă, Platon construiește un model al omului ideal și al cetății ideale. Însă în registrul încercării de a ierarhiza cele două categorii, omul și cetatea, politicul sau eticul, apar greutăți majore de care textul platonician
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și valorice. I. Morfologia politică din Republica lui Platon Imaginea pe care ne-o lasă la un prim contact lectura morfologiei politice din cartea a IV-a a Republicii este una foarte clară. Pe lângă această virtute filosofică, anume claritatea, tabloul dialectic al constituțiilor, împreună cu geneza psihologică a tipurilor de oameni care le corespund, reprezintă o construcție literară de excepție. Analogia dintre aspectele constituționale și suflet folosită de Platon la construcția constituției drepte, adevărat mit al orașului-suflet, desfășoară aici o piesă ce
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
și îndeletniciri erau doar omenești. Este limpede că după aceasta vei întreba care este această orânduire”. Cum se face atunci că faimoasa constituție ideală intră într-un declin care dă naștere unei istorii a declinului formelor politice care se defășoară dialectic? Problema se pune cu atât mai acut, cu cât, distanța dintre forma politică ce pare a fi o imagine a eternității și celelate forme, toate imagini ale unei temporalități decadente, este dublată de o prăpastie axiologică: „Numesc deci o astfel
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
pildă, nu are ca formă decăzută tirania, în sensul în care, datorită timpului, o regalitate decade și ajunge să se corupă în mod necesar numai în tiranie. Dimpotrivă, în ciuda opiniei lui Platon, el constată faptul că nu există un mecanism dialectic care să determine schimbarea direcționată a formelor politice. Acest lucru trebuie înțeles în două sensuri. Pe de o parte, nu există nimic de genul unei necesități temporale care să ducă în mod logic aristocrația, de pildă, direct în forma sa
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
conducă (precum în Republica), sau să aibă o funcție normativă în stat, stabilind legile (ca în Legile). Ambiguitatea raportului provine din faptul că se caută deosebirile, și nu asemănările celui în măsură să guverneze cu ceilalți. De multe ori aspectele dialectice preiau întâietatea în discursul personajelor. Aceasta a făcut ca, încă din Antichitate, dialogul să fie pus în categoria celor logice. Și pare că, pe alocuri, Platon se folosește de pretextul definirii omului de stat pentru a teoretiza principiile de definire
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
însăși a metodei, Banchetul și Phaidros fac figură aparte, și aceasta tocmai din pricina subiectului tratat. În general, dialogurile platoniciene se regăsesc, cele de mai târziu în cele anterioare, cel puțin în anumite puncte și cu siguranță în metoda de „progresie dialectică” pe care o respectă cel mai adesea. Nu este cazul, am spus, Banchetului și dialogului Phaidros. Problema, la nivelul Banchetului, este de a ști dacă Platon ajunge cumva la adevărul iubirii așa cum vrea el să-l construiască. Faptul este mai
Filosofia politică a lui Platon [Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
la nivelul operațiilor logic-abstracte ale gândirii, de tipul: incompetența de limbaj (de a răspunde concis sau într-o formă dezvoltată la întrebările profesorului); incapacitatea de a relaționa informațiile (de a le pune în contexte variate și flexibile); absența unui mod dialectic de gândire, care să alterneze judecățile pro și contra; slaba capacitate de concretizare (sau ilustrare) a unui fenomen sau principiu învățat la ore; incapacitatea realizării unui demers ipotetico-deductiv, necesar formulării unor concluzii sau generalizări; absența spiritului critic în gândire, indispensabil
Psihologie școlară by Andrei Cosmovici, Luminița Mihaela Iacob () [Corola-publishinghouse/Science/2106_a_3431]
-
și transformă În fapte cerințele morale ale umanității. * „La originile vieții eul nu există, după cum nu există nici personajul. Înaintea personajului există propriul corp, cît despre eu, el este invenția umanității.” (Pierre Janet) „Eul” este, prin urmare, rezultatul unei evoluții dialectice, conduitele sociale și deliberate cîștigînd treptat un rol preponderent În existența persoanei, suprapunîndu-se celor „afectiv-reflexive”. Sporirea nivelului conștiinței individuale, dezvoltarea și complicarea treptată a activității psihice, organizarea progresivă a Eului, Înseamnă, de fapt, dobîndirea de către om a unor capacități psihice
Aforismele din perspectivă psihologică by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
apoi pentru un timp În viață (pînă cînd va deveni un adevăr uzat). * „Legea cea mai tainică și misterioasă a firii este că extremele se atrag și contrariile se contopesc, se transformă unul prin celălalt.” (St. Zweig) În acest aspect dialectic al naturii se află, În mod paradoxal, și latura cea mai frumoasă a destinului omenesc, care În permanență trebuie să evalueze „binele” prin „rău”, pentru a asigura astfel progresul sufletesc: „Natura e nesățioasă de contrarii: din acestea și nu din
Aforismele din perspectivă psihologică by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
și-au petrecut timpul În rezolvarea ei. De ce nu se acceptă lumea ca fiind de la sine Înțeleasă și apoi să se treacă mai departe, s-o Întregească prin gîndire? De ce au căutat ei sensul gîndirii numai În reluarea și reactualizarea dialectică a Creației, cînd gîndirea putea conduce și la alte lucruri? (de pildă, la coincidența cu creația, la creația propriu-zisă, la colaborarea eficientă cu viața) - „Drumul spre centru”, p. 64. Reflecțiunea lui L. Blaga este fidelă, de fapt, concepției lui despre
Aforismele din perspectivă psihologică by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
în sclavie. Cea de-a doua, vârsta grației divine, a Noului Testament, este timpul Fiului: el ține de la Elizeu până la revelarea lui Hristos; în cursul acestor veacuri, oamenii trăiesc după trup și spirit în credință; o a treia epocă, decurgând dialectic din cele două precedente, se deschide pe timpul monahismului sfântului Benedict: timpul Sfântului Duh care va fi trăit în milostivire în libertate și în inocența reînnoită a întregii umanități. Această nouă vârstă va fi marcată de întoarcerea prorocului Ilie. Pentru Ioachim
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cea mai mare parte a timpului să-l reducă la câteva locuri comune confecționate plecându-se de la Donația lui Constantin î1442) - care demonstrează că religia creștină își datorează puterea unui document fals, întocmit chiar prin grija ei -, sau de la Dispute dialectice î1439) și de la Eleganțele limbii latine î1435-1444), care permit cantonarea lui în rolul unui filolog obsedat de restituire unei limbi latine pure. Așadar, în ce constă specificitatea lui filosofică? Lorenzo Valla dezvoltă, precizează, formulează și propune, pentru prima dată în
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
purificare a acestei religii și, mai apoi, o revenire la principiile ei etice genealogice. Hristos trece drept filosoful prin excelență, cel pe care-l poate regăsi sub mormanul doctrinar scolastic criticat cât de des posibil; așa se întâmplă în Dezbateri dialectice î1439), o veritabilă mașină de război contra aristotelismului. Filosofia înseamnă iubire de înțelepciune, desigur, dar înțelepciunea coincide cu mesajul evanghelic. Ea n-are nici o nevoie să se piardă într-o încâlceală de silogisme, într-o ornamentație excesivă de subtilități dialectice
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
dialectice î1439), o veritabilă mașină de război contra aristotelismului. Filosofia înseamnă iubire de înțelepciune, desigur, dar înțelepciunea coincide cu mesajul evanghelic. Ea n-are nici o nevoie să se piardă într-o încâlceală de silogisme, într-o ornamentație excesivă de subtilități dialectice sau într-un labirint formal. Credința lui Lorenzo Valla nu poate fi nici un moment pusă la îndoială. O dovedește fiecare dintre lucrările sale. Ea se aseamănă un pic cu cea a cărbunarului...Termenul „fideism” pare a corespunde de minune pentru
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
și potențialitățile sale, pentru ca s-o înăbuși după aceea din fașă? Triada, trilogia, Sfânta Treime însăși, construcțiile în trei presupune un sens. începutul echilibrului, triangulația: Lorenzo Valla, care cunoaște retorica, sofistica și logica, nu ignoră nimic din modurile de expunere dialectice clasice. Dialogul său despre plăcere se supune și el acestei arhitecturi evolutive: stoicismul la gradul zero, primul tempo al unei mișcări care comportă și un al doilea - epicurismul - în stare să semnifice un progres desigur, dar și să anunțe mai
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
placă așa ceva Vaticanului? Referitor la formă, nu-i place nici autorul lui Fedon: prea alambicat, neorientat direct spre fapte, încâlcit în logica dialogurilor sale, dens până la exces și în opinia sa, desfășurându-se într-un ritm mult prea lent. înlănțuirile dialectice, retorica amăgitoare, vorbăria inutilă, construcțiile îi displac și din cauza efectelor exercitate de-a lungul Istoriei. Montaigne distinge net filiația care duce de la Platon la ura față de sine și de trup a creștinilor. Și nu-i deloc un adept al idealului
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
religioase! Se îndoiesc la fel de tare, unul în castelul său, celălalt în Olanda, dar cruță religia Regelui și a doicii; același lucru și în privința ideii monarhice... Iar apoi, dincolo de autobiografia filosofică franceză, a căutării unui prim adevăr asimilabil Eului, prin modul dialectic de a realiza filosofia depășind-o pe cea a epocii și a momentului, prin preocuparea de imanență la antipozii maniei livrești, prin gustul pentru proza lumii, pentru o secularizare a rațiunii pure sau prin prudența foarte hexagonală, faimosul cogito cartezian
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
limpezi, în care ce e adevărat se distinge clar de ceea ce e fals. O dată, Montaigne se îndoiește că Epicur a putut crede în atomii săi, altă dată el recunoaște că aceste pretinse ficțiuni au o putere asupra lui. Heraclitean, dinamic, dialectic: dacă-l oprim, îl înțepenim și-l fixăm, obținem într-adevăr o imagine, numai că Eseurile se degustă cel mai bine la modul cinematografic. Astfel degeaba prelevează libertinii ici opinia cum că ești creștin așa cum ești perigourdin sau neamț, colo
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
numeroși. Platon suferă de acest uimitor simpton, dându-i purtătorului său de cuvânt trăsăturile pe care le reproșează lui Gorgias, lui Protagoras și alor săi: o pasiune maladivă pentru formă, o obsesie a retoricii de dragul retoricii, o manie a subtilităților dialectice, o evitare a subiectului și o concentrare asupra unor probleme adiacente. Confiscarea socratică a cuvântului se efectuează în detrimentul subiectului: plăcerea. Socrate pierde efectiv enorm de mult timp disertând asupra unor digresiuni inutile pentru avansarea unei reflecții asupra subiectului. Atâtea pagini
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
credibili... închiși în această caricatură, cei doi hedoniști de paie - Philebos și Protarh - nu merită, evident, nici o clipă de osteneală... Dacă trebuie să suporte reproșul de a fi celebrat animalul ca model filosofic, dacă trebuie să rămână muți în fața abilității dialectice și pline de viclenie a interlocutorului lor, apărut pe scenă în veșmintele sale cele mai frumoase, dacă servesc doar la a-l face să râdă sau să zâmbească pe spectator, pe cititorul dialogului, dacă oscilează între absență - identificabilă cu lașitatea
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cu discipolii lui Epicur. De ce? Grigore de Nyssa afirmă că, din cauza constituției sale fiziologice, acest animal nu poate să-și ridice capul și să contemple cerul. Așadar, nu are cum să devină un animal platonician în stare de o ascensiune dialectică care să-l transforme într-o vietate extatică orientată spre contemplarea ideilor pure; el rămâne o creatură grosieră condamnată să râme cu râtul în pământul cel mai murdar, scârbos și plin de gunoaie, hrănindu-se cu excrementele în care se
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
juste și bune din punct de vedere filosofic. Contra captării acestui instrument sublim care este tehnica argumentativă de către oamenii politici - o piatră în grădina lui Piso? -, Philodemos laudă meritele unui instrument în slujba unei cauze demne. El respinge atât abilitatea dialectică pură fără conținut, cât și ideile necinstit prezentate, propuse sau susținute. în Despre semne, Philodemos se străduiește să elucideze chestiunea inferenței și reflectează asupra trecerii de la ceea ce este văzut, constatat de trupul filosofului, la ceea ce poate fi dedus: de exemplu
O contraistorie a filosofiei. Volumul 2. by Michel Onfray [Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]