7,734 matches
-
iar cerul nu va fi câștigat în schimb ? Eternul Socotitor nu se va gândi oare să plătească această enormă încărcătură de datorii ? ... Și când omenirea va fi sfărâmat jugul acestui univers perisabil, învingând suferința-i atroce și moartea sa, Gloria Divinității nu se va manifesta pentru a justifica toate aceste lucruri ? Pe de altă parte, în ciuda acestei accepții de elevat lirism al cuplului aparent antinomic, viață-moarte, în una din poeziile din volumul Grădinarul dragostei, Tagore vorbește despre aspirația neînfrânată spre un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a genezei ." Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin... Sublimul adevăr noi l-avem din cer", pentru ca poetul să arunce "strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Bucuria de a fi co-creator cu divinitatea constituie unul din leitmotivele liricii indianului Tagore: Tu m-ai făcut nemărginit, aceasta este bucuria ta. Acest caliciu fragil neîncetat îl golești și neîncetat îl umpli din nou cu viață proaspătă. ... La atingerea nepieritoare a mâinilor tale inima mea își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și cea mai înaltă din punct de vedere uman. Aceasta pentru că "imperativul categoric", instituit de filozoful din Königsberg drept normă morală supremă, presupune o viață superioară reprezentând un comandament al propriei noastre conștiințe, și nu sub porunca și amenințarea unei divinități care judecă și pedepsește (deus irae). Dar, dacă stilul din Critica rațiunii pure este pur asertoric, vibrația lirică răzbate în finalul Criticii rațiunii practice (unde evocă entuziast sublimitatea cerului înstelat alături de cea a legii morale din sufletul său), pentru ca prestigiul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
că prin viața sa spirituală, omul transcende dincolo de sine, și poate crea pe Dumnezeu. În felul acesta, cel mai de seamă mistic al Evului Mediu depășește nu numai creștinismul, ci și orice religie, căci toate religiile concep aservirea omului de către divinitate. Iată un text capital: Când sufletul se desprinde de esența sa creată, strălucește pe el imaginea originală increată în care și el se află ca un lucru increat". Este "moartea în Dumnezeu moartea divină" . Drept care, la finele unui "microtratat", Eckhart
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
inimii sale." Iar acest lucru "cei aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Viață filozofică și mistică, dar de esență intens poetică, a avut Giordano Bruno. Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui Giordano Bruno. * Gânditorii presocraticii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
amor intellectualis Dei din Ethica sa, depășind infinit faptul că vorbește în teoreme și demonstrații cu aer rigid, more geometrico. Dar o altă atracție a cărții sale o constituie demnitatea pe care o conferă omului de a fi una cu divinitatea. Și anume, aci pe pământ, căci pentru Spinoza nu există transcendent. Desigur și Heidegger este mult citit, dar nu numai pentru că existențialismul este la modă și trăit și scris ci mai ales fiindcă filozofia sa a suferit o comutare radicală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
oroare moartea lui Dumnezeu în conștiința oamenilor, și profețea dezastrele morale, crimele inimaginabile care vor urma acestei sincope spirituale a omului. Reamintim că în aceeași perioadă scria și Eminescu: Nimeni nu poate opri apunerea lui Dumnezeu de pe cerul cugetării". În ce privește divinitatea, Nietzsche opune concepției iudeo-creștine a unui Dumnezeu cu sentimente precum milă, îndurare, ură, răzbunare un Dumnezeu al nobleței și purității, "dincolo de bine și rău". Dumnezeu este Ființa ființelor, Universul spiritual, o ființă supremă care trece prin stări intermediare spre forma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
străin în lume. La Nietzsche totul este seducție: ideile rostite și purtând in apex intellectu, noutatea deschiderilor sufletești și spirituale, stilul ritualic înaripat răsunând în templul universului devenit un infinit sanctuar mistic un univers pur omenesc, omul fiind propria sa divinitate, cu excluderea oricărei dependențe. Pentru Nietzsche, problema valorilor este mai fundamentală decât a certitudinii. Unul din criteriile ce duc spre certitudinea unei valori este gradul de intensitate al accepției noastre axiologice apriorice. Sufletul este un sistem de judecăți de valoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în Tratatul despre sublim: sublimul poeziei ne înalță tot atât de sus ca și Dumnezeu. El ne deschide al treilea ochi, ochiul transcendental sau simțul spiritului, dincolo de rațiune. Dar dacă justiția poetică refundamentează viața, lumea, existența în general, tot ea a creat divinitatea, așa precum afirmă Eckhart, Nietzsche. Jacob Boehme vorbea de nașterea continuă a lui Dumnezeu din poezia creată de om. Poeții l-au descoperit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu le scrie poemele. Un poem este autentic dacă este în stare să ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un sens superior într-un sistem al cuvintelor căpătând energia unei alte ontogeneze. Astfel, poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu. Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia este metafora lumii ideale a omului. Dacă lumea este răsfrângerea ontologică a divinității, poemul este reîntemeierea ontologiei, de la punctul lăsat de Creator la un pisc cât mai aproape de potențialitatea sa ideală. Prin justiție poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viață celor care au crezut în ea. Poetul causa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Poezia este eroism, este unica posibilitate de reîntemeiere sub specie aeternitatis a oricăruia dintre noi. Homo sui transcendentalis ideal al lui Nietzsche. Hölderlin afirma: "un zeu este ascuns în cerul inimii al fiecărui om". Astfel, poezia ne preschimbă în propria divinitate latentă. Poemul nu este un alter ego, ci ești tu, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată. Intre absența noastră din lume și prezența noastră potențială, așezăm poezia ca o punte, ca un model posibil de existență. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creației: " Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație...Acest spirit divin eram noi". Și pentru Dante, în finalul Paradisului, justiția poetică a iubirii suie la divinitate L'amor che move il sole e l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew'ger Liebe Wir verschweben
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
poem. Întreg universul prin undele sale vectoriale conlucrează cu o anumită structura genetică rezultând acel poem. Ca atare, nu a fost un hazard că omul ancestral a scris o poezie sublimă: era necesitatea singurătății omului de a se deschide spre divinitate ca supremă complementaritate, astfel că poezia s-a născut cu necesitate din rugăciune; nu a fost întâmplător că apoi s-a scris o poezie clasică, a ordinei intelectuale aici pe pământ, eroismul Iliadei fiind o necesitate a ordinei sociale; apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
plantei nemuririi pe care eroul o găsise la sfatul lui Utnapiștin. Deci tot un șarpe duce la moarte ca și în Facerea iudaică, unde ajutat fiind de o femeie, urmarea este condamnarea neamului omenesc la moarte pe toată veșnicia. Prezența divinității în epopeea sumero-babiloneană este negativă, zeița Iștar ucide pe prietenul lui Ghilgameș, Enkidu, pentru că acesta refuzase dragostea care l-ar fi făcut nemuritor. Extraordinar simbol cu multiple implicații! Enkidu preferă moartea unei îndumnezeiri imorale! Și ce semnificație devine perenă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
făcut nemuritor. Extraordinar simbol cu multiple implicații! Enkidu preferă moartea unei îndumnezeiri imorale! Și ce semnificație devine perenă în această capodoperă timpurie a umanității ? Prietenia dintre Ghilgameș și Enkidu. Omul rămâne valoarea superioară în lume prin înariparea sufletului său, iar divinitatea este aruncată în umbra răului. O cu totul altă viziune a morții în Miorița. Deși aici moartea constituie nu o problemă filozofică, de perspectivă, dimpotrivă, este o amenințare iminentă, invocarea firească a divinității lipsește, acest lucru din toate variantele baladei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în lume prin înariparea sufletului său, iar divinitatea este aruncată în umbra răului. O cu totul altă viziune a morții în Miorița. Deși aici moartea constituie nu o problemă filozofică, de perspectivă, dimpotrivă, este o amenințare iminentă, invocarea firească a divinității lipsește, acest lucru din toate variantele baladei. Faptul este extrem de semnificativ. Omul se află singur în fața naturii care l-a creat, și în care se va întoarce prin nunta ce îi va reuni întru eternitate. Și iată consonanța; în nici una
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
creat, și în care se va întoarce prin nunta ce îi va reuni întru eternitate. Și iată consonanța; în nici una din cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un singur dor, de dincolo, din moarte, Eminescu nu evocă/invocă divinitatea. Absența din Miorița a vreunui apel divin ar putea avea următoarea explicație. Ab originem, acest popor a avut drept divinitate sfânta natură, lumea de aici (ca și Spinoza, de unde admirația lui Eminescu pentru autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
din cele patruzeci de variante ale poeziei Mai am un singur dor, de dincolo, din moarte, Eminescu nu evocă/invocă divinitatea. Absența din Miorița a vreunui apel divin ar putea avea următoarea explicație. Ab originem, acest popor a avut drept divinitate sfânta natură, lumea de aici (ca și Spinoza, de unde admirația lui Eminescu pentru autorul "sublimei Ethici"). Zeul traco-dac, Zamolxis nu este originar din ceruri. El a fost pe rând rege, apoi profet aici, pe pământ. Și după ce petrece doi ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
umane (Bhagavad Gita) etc. Ca atare, poezia era sacră, sens care se va regăsi la poeți precum Pindar, Hölderlin, Eminescu. Iar sacrul însemnează elanul ascensional către divin, către o translume cerească a preacuratului și a veșniciei. O patrie și o divinitate care se află în cerul inimii noastre. Acesta este sensul marii poezii. Precum am mai amintit, sumerienii, popor misterios, risipit finalmente pe o mare arie geografică (pare-se, până în Scoția), au avut o viziune profund pesimistă despre sensul vieții omenești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a fi destinat morții Sein zum Tode, cum se va exprima după șase milenii Martin Heidegger. Considerându-se de aceeași natură cu zeii, pentru egiptean, precum scrie în poemul Cartea morților, sensul vieții pe pământ era pregătirea în vederea întoarcerii în divinitate prin cultivarea infinitudinii marilor valori: adevăr, bine, frumos, dreptate, simțire superioară, măiestrie, devenind astfel curat în fața zeilor și dobândind privilegiul de a i se dezvălui taina supremă, "aflată înapoia tuturor tainelor", misterul ascuns după vălurile zeiței Isis, exemplu prin excelență
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
lumea este o simplă aparență, o iluzie care sfârșește în disoluție. Interesant este faptul că de asemenea și Platon, ocupându-se în preambulul din dialogul Timeos de geneză, dezvoltă o dublă ambiguitate, una antrenând pe cealaltă. Sufletul Lumii, creație a Divinității, este compus dintr-un amestec: diada Același și Altul, la care se adaugă Realitatea, iar pe cele trei le unifică și armonizează Timpul, conceput ca "imaginea mobilă a eternității". Dar aici apare o a doua ambiguitate: eternitatea, scrie Platon, aparține
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
unor preocupări diversificate la nesfârșit, mai ales ale acumulării, ale consumului care obnubilează deschiderea spre problemele esențiale privind sensul vieții. Neliniștea omului modern nu este a lui a fi, ci a lui a avea. Egipteanul trăia in ideea consubstanțialității cu divinitatea. Ca atare, răgazul pământesc trebuia să fie o pregătire pentru a merita viața cerească lângă zeul luminii, Re, al căror fiu se proclama. În acest sens, el trebuia să ducă o viață în cultivarea "infinității valorilor" bine, frumos, adevăr, dreptate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
alta și din care nu poate ieși: "Dragostea învinge omul, virtutea învinge dragostea, moartea învinge virtutea, gloria învinge moartea, timpul învinge gloria". Michelangelo, marele neliniștit al Renașterii, care a zugrăvit pe plafonul Capelei Sixtine Creația ca pe o învingere de către divinitate a neliniștii sale de a fi singur, iar pe Adam neliniștit că s-a născut, scria într-unul din sonete: "Când sufletul mi-e fără frâu și fără ghid, rațiunea oarbă și șchioapă, este de mirare că primul foc pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fost reluat de mai multe ori de El Greco, expresie a profundei neliniști existențiale și metafizice. Iar la poeți, regăsim tema la Alfred de Vigny și mai ales la Gérard de Nerval. În ambele registre pictural și poetic, apare reproșul făcut divinității de a-și fi părăsit fiul pradă cruzimii umane. O triadă Van Gogh, Nerval, Georg Trakl s-au autoeliminat din viață prin intensitatea unei neliniști nevindecabile. Dar gloria unei picturi în care lumina este absolută, neagresată de umbre, la Vincent
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
suferinței morale. * Cele trei creații majore ale liricii noastre sunt prin excelență meditații asupra suferinței în trei registre: în balada păstorului moldovan, răul inerent omului este contracarat prin transformarea morții într-o feerică nuntă cu natura. În balada Meșterul Manole, divinitatea sacrifică un șir de douăsprezece vieți pentru a-și vedea ridicată mănăstirea "cum n-a mai fost alta"; iar suferința metafizică din Luceafărul, constă în faptul că Hyperion nu poate reface, prin unirea lui tu cu eu, unitatea primordială din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]