964 matches
-
poezie creștină. Opera în proză respectă cu fidelitate împărțirea în cărți a celei poetice, însă, după cum spune Sedulius însuși în prefață, adaugă ceva ce acolo fusese omis din necesități metrice. Sedulius a scris și două imnuri. Primul, compus în distihuri elegiace (este intitulat și Elegia) e o laudă adusă Domnului, iar în final conține unele paralele între Vechiul și Noul Testament în privința istoriei mântuirii. Mult mai interesant din punct de vedere poetic este al doilea care e alcătuit dintr-o serie de
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
a face aici, cum observă Fontaine, cu un respect exagerat pentru reguli care devine aproape represiv. În sfârșit, ne-au mai rămas de la Isidor unsprezece scrisori și douăzeci și șapte de tituli, adică scurte inscripții versificate, aproape toate în distihuri elegiace, destinate, așa cum se obișnuia în poezia creștină încă din vremea lui Prudențiu, descrierii unor locuri care aveau o semnificație religioasă particulară; așa cum se întâmpla deja de două secole, cunoștințele prozodice ale lui Isidor sunt destul de reduse, iar producția sa în
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
preponderent substantival, înnădește, printr-o urzeală de ecouri și sugestii, o povestire de grad secund. Prin exilarea personajului, obiectele devin „voci” ale narațiunii, fiecare detaliu întregind o compoziție statică în aparență, cutreierată însă de un duh când șăgalnic și când elegiac (Cât ține liturghia, Acasă). Paradoxal sau nu, unui autor cu plăcerea confesiunii, cum este B., îi reușesc de minune asemenea scrieri care, construind un spațiu al tăcerii, se privează de eul narator. SCRIERI: Nuvele, București, 1903; Vulturii, București, 1907; Norocul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285670_a_286999]
-
unor lozinci mobilizatoare și victorioase...), însă îl găsim în anturajul doamnei deputat pe poetul Titus Știrbu, care, scriu ziarele, s-a reprofilat între timp. Domnia sa a abandonat parodia, pe care o chinuia de ani de zile, și a îmbrățișat poemul elegiac, impregnat de tristețe. E ca o scenă din Dickens, vă amintiți, când totul era regizat astfel încât să sporească mila celor care asistau la procesiune... Am invocat numele Maricicăi Livițchi, pentru că el relevă, în opinia mea, ca nimeni altul, imaginea tragicomică
[Corola-publishinghouse/Science/2015_a_3340]
-
saturniste au la bază sentimentul de melancolie. Alcătuită din două catrene simetrice, poezia valorifică motivul morții, sugerat de cavou (casa, orașul, trupul), "sicrie de plumb", "funerar vestmânt". În cele două strofe simetrice răbufnesc melodii stranii, interiorizate, obsedante, într-un ton elegiac dat de iamb, rima masculină, cuvântul "cheie" plumb, repetat de trei ori în fiecare strofă, imperfectele/ "dormeau", "stau", "era", atârnau", sonoritățile din cuvintele "vestmânt"/ "vânt", efectele onomatopeice: "scârțâiau", "strig", "frig". Moartea este sugerată și prin conceptul "somn": "dormeau adânc sicriele
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
care se află un suflet de plumb. E un univers rece, străin, în care poetul are sentimentul singurătății tragice, stări de spirit depresive și își imaginează înăbușirea. Între realitatea interioară și exterioară se desfășoară monologul tragic al poetului, în ton elegiac asemănător cu bocetele populare. În strofa a doua, starea de anxietate este înlocuită cu melodia trecutului: "Stam singur lângă mort... și era frig.../ Și-i atârnau aripile de plumb". Mai întâi epitet la limita concretului "sicrie de plumb", "flori de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
prin folosirea numelor proprii: "Menelaos/adaos, / Istaspe/ oaspe"), la suavitatea melancolică, la armonie și la fantezia detaliului. Prin reluarea temelor, obține de fiecare dată: efecte de sunet, mișcare, culoare, iar supratema (tema timpului, a permanentei deveniri) revine obsedant, în ton elegiac. În poeme, omul este cuprins în spectacolul cosmic, în trei ipostaze: cosmogonică, sarcastică, elegiacă (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul, La steaua). Modelat de un spirit romantic al veacului, Eminescu a văzut istoria în diferite feluri: panoramă a deșertăciunilor (Memento
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
la fantezia detaliului. Prin reluarea temelor, obține de fiecare dată: efecte de sunet, mișcare, culoare, iar supratema (tema timpului, a permanentei deveniri) revine obsedant, în ton elegiac. În poeme, omul este cuprins în spectacolul cosmic, în trei ipostaze: cosmogonică, sarcastică, elegiacă (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul, La steaua). Modelat de un spirit romantic al veacului, Eminescu a văzut istoria în diferite feluri: panoramă a deșertăciunilor (Memento mori), mister al etnogenezei (Decebal, Strigoii), spațiu al pasiunilor grele (Gruie Sânger), timp de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
de factură populară. Mândru de tinerețea sa veșnică, geniul uman deplânge soarta omului fragil, vulnerabil, "schimbător", "rătăcitor", în timp ce el rămâne un simbol al permanenței și stabilității. Treptat, antiteza dintre veșnicia naturii cosmice și condiția destinului uman se amplifică, tonalitatea devine elegiacă, iar substanța acestei elegii filosofice este exprimată prin metafore și accentele gnomice ale comunicării poetice. Această alternanță dintre spațiul cosmic și terestru este evidențiată prin formule specifice, prin interjecții populare care sugerează veșnica repetabilitate: "Ia, eu fac ce fac de
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
și terestru este evidențiată prin formule specifice, prin interjecții populare care sugerează veșnica repetabilitate: "Ia, eu fac ce fac de mult", prin enumerarea substantivelor, construcția liniară a propoziției și a frazei, care conferă stilului un caracter grav, solemn, cu tonalități elegiace asemănătoare doinei: "Numai omu-i schimbător/ Pe pământ rătăcitor,/ Iar noi locului ne ținem,/ Cum am fost așa rămânem:/ Marea și cu râurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu izvoarele". Aflat într-o veșnică metamorfoză, codrul "cu râuri
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
vine mirosul, apoi liniște", " apoi gustul", "vibrația umedă, apoi iarăși lipsă". Poetul și-ar dori un corp deosebit care să-i favorizeze accederea spre cunoașterea absolută, nu unul imperfect: "trupul cerbos/ ramură fără frunze". În Elegia a zecea tonul este elegiac, metrica variabilă, imaginile poetice sunt expresive. A cincea elegie Textul din A cincea elegie a fost conceput sub forma unui proces absurd, unde "inculpatul" nu înțelege acuzațiile și sentințele, din cauza limbajului. El nu înțelege nimic din înțelesurile secrete ale realului
Dicţionar de scriitori canonici români by George Bădărău [Corola-publishinghouse/Science/1401_a_2643]
-
arderii se va produce începând cu Bolta glisantă. Sub zodia unei „cosmogonii devalorizate”, N. abandonează brusc scenografia fantasmatică și mitizantă pentru un cadru fără aură, citadin și domestic, când nu recurge la teatru și circ, livrându-se unui dens lirism elegiac al intimității devastate de deziluzii, „învinsă” și „însângerată”. Emerge acum o exasperare crescândă a preamultului luminii, care a calcinat chiar memoria: „ne-ar trebui o întunecare // o întunecare”. Și Înstrăinatul solstițiu atestă o adevărată teroare a „lavei luminii”, tortura exasperantă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288424_a_289753]
-
îndură / să iasă din cutia blindată, de conservă, / decât zvârlind cuprinsul în marea aventură”. Retragerea din viață pare iminentă: „Nu mai am nici un fel de povești / Când defilează albe umbrele pe umăr / și marea-i retrasă în plasele cu pești”. Elegiacul, discret, dar mereu prezent, este corectat de ludice acorduri senzuale și de duioșia domesticului, ce-l alătură, în Hora de cuișoare și Butaforie, lui Emil Brumaru: „Ce veri fierbinți strivite cu fierul de călcat / îmi suflă lumânarea ca fluturi grei
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288965_a_290294]
-
a fost citit ca „jurnalul despărțirii de o lume arhaică, mitologică și, nu în ultimul rând, bucolică” (Mircea Mihăieș). Alcătuite din versuri lungi, adevărate lanțuri metaforice solemn intonate, poemele sunt, în cea mai mare parte, confesiuni fixate pe o dicțiune elegiacă și reflexivă. În formula rememorării, în reprezentări nu o dată de un patetism hieratic, poetul propune o viziune a unei arhaități stranii, ca în poemul Colaci de pământ: „Când naște femeia/oamenii își împart unii altora/ primeniți, la cimitir/ colaci din
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285659_a_286988]
-
invectivă. Discursul lui Voronca e Întotdeauna fundamental grav, el ia totul În serios, se implică pînă În pragul ascezei și sacrificiului de sine, cu o dăruire totală În orice demers, și - chiar În miezul entuziasmelor sale se insinuează un sîmbure elegiac: un „idealist” a cărui exaltare romantică e subminată În adînc de un soi de scepticism ultim, ce pune sub un tremurător semn de Întrebare pînă și cele mai Înalte certitudini. Balansînd Între extreme și excese, el se știe mereu vulnerabil
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
decor citadin modelat În cîteva toposuri simboliste, receptate fie din sursă directă, fie - mai evident - din interpretările bacoviene ale unor Demostene Botez sau Camil Baltazar, văzute cu ochiul unui adolescent ce-și pune pe față, pînă la identificare, masca lamentației elegiace. De la autorul Plumbului, Voronca moștenește cadrul orașului de provincie - „orașul Întunecat”, „deznădăjduit”, „de Întuneric”, „mîhnit”, „orașul cu balcoane și disperări”, cu „tristețea zidurilor de internat”, „orașul cu viziuni stinse, cu sfîșieri”, „orașul ca un cimitir”, „tristețea panoramelor de pe cheiul mohorît
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
uneltele. Restriști-le sînt opera unui poet Încă insuficient individualizat, cu frecvente stîngăcii ale scriiturii și cu un univers imaginar restrîns la cîteva elemente devenite deja clișee, cărora numai accentele naive aparținînd vîrstei le conferă o anume autenticitate. Natură fundamental elegiacă, el Își marchează deocamdată „mîhnirile”, „tristețile” ori „sfîrșirile” la modul adesea exterior, prin calificative mereu reluate, pînă la saturație, - de unde și senzația de monotonie. Ceea ce Îl distinge, totuși, anunțînd producțiile viitoare, este - observată Încă de E. Lovinescu - „o facilitate aproape
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
conforme noului univers imaginar, printr-o ostentativă transcriere În cod modernist: Drum dinam bandajat excepțional Casele se Îmbrățișează În visul de var Tinctură de iod acest amurg cu rădăcini și amnar, CÎt miresmele se Împart ca afiș electoral. Sau lirica elegiacă - pentru a mai da un singur exemplu -, care găsește noi echivalențe vechii ambianțe romantico-simboliste, Într-un text precum Profil tăiat În lacrimă, unde funcționează iarăși tehnica simultaneistă, sintaxa ușor eliptică, „analogia de corpuri geometrice”: În ținutul amar ochean glasul tău
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
În evoluția propriei personalității a poetului, ca Încercare (și reușită) de autodepășire, În sensul abandonării epigonismului simbolist, al concentrării și rafinării expresiei. În ciuda distanțelor pe care le ia față de universul Restriștilor, această carte conservă totuși date esențiale ale unei sensibilități elegiace, neliniștite. Ele transpar Îndeosebi În reinterpretările expresioniste ale unor elemente constitutive universului imaginar al cărții de debut, dar sînt prezente și În plin „bal” al imaginației ludic-spectaculare, În abia disimulate confesiuni ale „suferinței vechi”, ale nevoii acute de comunicare fraternă
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
elementar dintr-o lume a modernității neliniștite, aceeași mișcare a materiei verbale aflate În plin proces de structurare. E cazul celebrului „imn” al ceaiului (din fragmentul al doilea al cărții), unde, pe fundalul „panicii” lăuntrice se conturează, cu calmul său elegiac, ritualul consumării „acestei băuturi de culoarea frunzelor”, ca un moment al regăsirii de sine Într-o universală comuniune. Este una dintre paginile de referință ale operei lui Voronca și, fără Îndoială, din Întreaga poezie românească. Nouă „temă cu variațiuni”, ea
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
al regăsirii de sine Într-o universală comuniune. Este una dintre paginile de referință ale operei lui Voronca și, fără Îndoială, din Întreaga poezie românească. Nouă „temă cu variațiuni”, ea cumulează „proustian” o spectaculoasă serie asociativă, definitorie pentru fervoarea estompată elegiac a acestui poem al laudei cvasiliturgice a lucrurilor: CEAI arșiță cu buruieni și coacăze răcoare În căldură binecuvîntare de rubin voia și Împărăția ta facă-se culoarea ta e a cărnii trecute În spin ................................................. CEAI care desfeți limba și măruntaiele
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
definitivă de lirismul jubilatoriu-spectacular: Între Zodiac și Petre Schlemihl (1932), apoi Patmos și alte șase poeme (1933), această carte apare ca un ultim interludiu, care e și un capăt de drum. Căci ultimele două volume amintite continuă mai degrabă filonul elegiac al operei, cu discursul poetului solitar, cu o tot mai acută conștiință a marginalizării sale, atenuată doar de speranța redempțiunii prin poezie, Într-un elan de „unanimă Înfrățire” cu „mulțimea” ea Însăși victimă a injustiției. Motivul liric al călătoriei ca
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
balconul altor oameni. Și totuși am văzut ce ascundeau ferestrele semenilor mei: masacrele, Îngenunchierile... Versuri ca acestea anunță Încă din prima secvență a cărții din 1932 și o importantă schimbare de ton, menținută pe Întreg parcursul ei: e timbrul lamentației elegiace, Într-o frazare mai amplă, eliberată În mare măsură de mai vechea, strălucitoare Încărcătură imagistică mai gravă acum, cu solemnități de verset biblic și cu un patos al confesiunii doar sporadic Întîlnit În poemele anterioare. Avîntul versificației muzicale din Colomba
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
personajului” cîștigă o valoare parabolică: e În același timp o inițiere În ordinea realului (ca descoperire a distanțării de vîrsta originară a „copilăriei” și a progresivelor ei degradări) și tentativă - eșuată - de provocare a metamorfozei transfiguratoare, de unde și culoarea predominant elegiacă. Poetul-personaj e, În chip evident, „mesagerul”, cel care, În locul „descinderii polițiste”, vrea să aducă (drept răspuns la Întrebarea „— Pe cine căutați?”, rostită de „vocea tremurată” de teama constrîngerilor și agresiunii) semnele fraternității și comuniunii, ale luminii sărbătorești a existenței: „să
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
al unei ars combinatoria niciodată satisfăcută de propriile performanțe. Programul anticonvențional transpărea și În versuri, În termeni adeseori expliciți, pe fundalul unei conștiințe a inerției sensibilității și al stagnării formelor de expresie, - de unde și reacția față de „arhivele nemișcării”, ori versuri elegiace ca acesta: „și-n geamul viziunii, asculți, nu bate nimeni” etc. Or, proza lirică a lui Voronca nu e, din acest punct de vedere decît o variantă a „poeziei În versuri”, - iar un text precum cel comentat sumar mai sus
[Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]