931 matches
-
Articolul, chiar dacă este clar, a fost deseori antologizat ca o operă de ficțiune, și are dreptul să fie considerat jurnalism literar narativ, și iar a o privi ca pe o ficțiune literară convențională înseamnă să te dedai unei strategii literare elitiste care eludează pur și simplu originile narațiunii, pretinzând că nu există.49 Așa cum a demonstrat și Frus "amândouă narațiunile fac apel inevitabil la invenție - în chip retoric asta înseamnă că impun un unghi subiectiv asemeni altor modele literare în timp ce aparent
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
față de larga categorie a literaturii non-ficționale. Drept rezultat genul poate fi trecut cu vederea și ignorat. De fapt nu se vede pădurea din cauza copacilor. Primejdia este aceea că acest gen poate să rămână pierdut în jungla categoriilor critice datorită politicii elitiste a școlilor de literatură tradiționale. O altă caracteristică care distinge jurnalismul literar narativ, potrivit lui Connery, este aceea că "subiectul lucrării este ales pe baza criteriilor de selecție care funcționează tradițional pentru știri sau reportaje" (Discovering 15). Cu certitudine acest fapt
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
mod similar articolul lui Warner a fost un răspuns la un altul apărut într-o publicație anterioară - "Journalism the Destroyer of Literature" ("Jurnalismul, distrugătorul literaturii"), în care criticul și prozatorul Julian Harthorne, unicul fiu al gigantului Nathaniel, alege o perspectivă elitistă a literaturii, descriind problemele jurnalismului ca fiind fundamental legate de lumea materială, în timp ce problemele literaturii ar fi de origine spirituală (166). Acest tip de judecată are și o latură ironică, pentru că el a părăsit după o vreme literatura și s-
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
erau de fapt numite "nuvele". În 1640 un editor și tipograf al unui ziar scria în foaia sa: "Este bine cunoscut faptul că nuvelele sunt apreciate în toate colțurile lumii" (citat în Andrews, 30). Abia odată cu progresul academiilor de literatură elitistă, romanul a fost împins (presat) într-un soi de servitute față de literatura esențializată, negându-i-se intenția epistemologică primară mult mai robustă și liberă în manifestarea forțelor voliționale. Bakhtin se apropie de adevăr în afirmația despre fluidul romanului și natura
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
feminist dar și datorită formei alese de autoare, jurnalismul sau mai pe larg, o nonficțiune în proză al cărei scop ultim este de a relata lumea fenomenală. Alegând o formă care caută relatarea temporală, autoarea a evitat poezia, genul dominant elitist care predomina printre nobilii din timpul ei și ideologia dominantă reflectată în acea poezie, tradiția iubirii curtenești a lui Sydney și Spenser care a oprit cu atâta succes nobilele (și implicit toate femeile) de la o participare deplină în treburile cetățenești
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
de a alunga viciul și ignoranța de pe teritoriul Marii Britanii și mă voi strădui să cultiv printre noi o predilecție pentru scrierea politicoasă" (398). Această chemare spre o scriere politicoasă era de fapt o chemare slab deghizată către un stil literar elitist. Dacă Addison și Steele au un loc în jurnalismul literar narativ, îl au mai mult ca practicanți ai acelui jurnalism literar discursiv cunoscut sub numele de "eseu". La rândul său, Daniel Defoe ocupă un loc ambiguu în evoluția jurnalismului literar
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
pozitivist și materialismul științific al acelei perioade. Dar, în timp ce jurnalismul obiectiv a acceptat acel spirit, jurnalismul literar narativ îl va accepta numai ca să-l repudieze în final. Dezvoltarea celor două forme poate fi trasată la apariția în 1830 a presei elitiste partizane. Un eveniment notabil a avut loc în 1833, când Benjamin H. Day a fondat în New York primul ziar de scandal de succes, Sun. După cum notează Frank Luther Mott, tiparele pe bază de abur și noile metode de obținere a
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
se reflectă în mult mai tradiționalul eseu discursiv. O asemenea distincție e importantă pentru că se poate argumenta că și eseul discursiv este jurnalism literar, dar acest lucru implică două riscuri. Primul este că riscă să fie respinși de cercurile literaturii elitiste pentru că s-au coborât la nivelul de jos al jurnalismului, sau să fie văzut ca având un pedigree mai puțin curat ca cel al poeziei și teatrului, și alta din punct de vedere al secolului al XVIII-lea și al
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
a redus experiența Celuilalt la un spectacol care poate provoca oricărui privitor, ca spectator rupt de subiect și aflându-se în siguranță, un șoc sau o tresărire de spaimă. Tratamentul condescendent al lui Norris, într-un anume sens, reactivează ipocrizia elitistă și se află în acut contrast cu alte scrieri ale jurnalismului literar narativ, precum schițele pline de sensibilitate ale lui Lafcadio Hearn despre afro-americanii din zona inundabilă a orașului Cincinatti. Asemenea diferențe dintre jurnalismul de senzație și cel literar narativ
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
înstăriți. "Asta însemna de fapt jurnalismul de clasă; într-adevăr prețul de 6 cenți pentru o singură bucată... a făcut aproape imposibil accesul clienților obișnuiți la aceste ziare". Așadar, în America post-revoluționară, aceste ziare nu erau numai fanatice, dar și elitiste, adresate claselor mai educate și avute. Această situație se putea observa în ziarele Federalist. Ziarele erau scrise în stilul unei retorici neoclasiciste sau augustane, adresate clasei bogate. Unul dintre numeroasele semne distinctive ale acestui tip de retorică este modalitatea în
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
a lui Longstreet poate fi observată reducerea naturalismului literar - iar cei precum Crane, Norris, Garland și Davis au fost, într-un fel sau altul, jurnaliști literari narativi - ca Alții, deoarece au îndrăznit "să se amestece cu Oamenii". Este o atitudine elitistă care transformă "Oamenii" în sălbaticii Ceilalți. Alungarea lui Crane, în special, privită ca un fenomen trecător, a amuzat cu siguranță pe cei care au aplicat pentru o bursă Crane, ce a fost introdusă apoi în universități. Iar comentariul despre Davis
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
fost numai un critic literar, ci a fost și adeptul stilului anilor '30 - adică al "reportajului documentar", în povestea sa despre marșul muncii sponsorizat de comuniștii din Manhattan, pentru revista The New Republic. Marginalizarea inițiativei jurnalistice de către o academie engleză elitistă este oglindită în remarcile făcute de William A. Nitze în 1929, când scrie, în adresa prezidențială de la MLA: "După cum se vede, criticii noștri literari sunt niște indivizi triști. În această lume lipsită de valori, fie sunt în căutarea unei legi
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
Fire de C. D. B. Bryan (159, 164). Dar Weber plasează de asemenea noul jurnalism într-un context cultural notând dezbaterile în care mulți dintre jurnaliștii făcând parte din curent erau angajați, implicit sau explicit. Wolfe compara asta cu o atitudine elitistă din literatură în eseul său Noul Jurnalism într-un exemplu citat de Weber. Orientarea către studii culturale a lui Weber este reflectată din nou și în Reporterul ca artist. Antologia cuprinde o culegere de articole critice anterioare în care se
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
lucrările ei nonficționale pentru a reflecta modul în care ea s-a adaptat la "granițele" culturale și sexuale, în timp ce Tillie Olsen scrie istoriile femeilor scriitoare, cum ar fi Rebecca Harding Davis, care a fost în mare măsură marginalizată de literatura elitistă a păturii sociale dominante (133-82). În mod similar cu acest grup de studii culturale scrie și Phylis Frus o interpretare post-marxistă a jurnalismului literar, The Politics and Poetics of Journalistic Narrative, unde examinează modul de producție care determină textele. Frus
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
În mod similar cu acest grup de studii culturale scrie și Phylis Frus o interpretare post-marxistă a jurnalismului literar, The Politics and Poetics of Journalistic Narrative, unde examinează modul de producție care determină textele. Frus se ridică împotriva concepțiilor literaturii elitiste care în cărți precum Hiroshima și In Cold Blood marginalizeză, așa afirmă ea, pe japonezi (93-96) sau respectiv pe cei care ațâță la crimă (184) ca fiind Alții. În sfârșit, între încercările care nu pot fi categorisite în nici una din
[Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
de a se face simpatic, abilitatea, duplicitatea sau chiar conformismul: toate însușirile în care efectiv se poate da dovadă de superioritate. Și, dacă vom continua consultarea dicționarului, informându-ne și asupra derivaților relativ recenți ai termenului elită, cum ar fi elitist sau elitism, ne vom convinge foarte rapid că suntem confruntați cu o serie de noțiuni frecvent încărcate cu conotații negative pentru opinia publică. Citim aici elitismul favorizează și selecționează o elită în detrimentul majorității. Iar expresia citată ca exemplu face referire
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
Petit Robert este reflectarea concepțiilor celor mai răspândite în epoca noastră. Este suficient să citim ziarele sau să ascultăm conversațiile din jurul nostru pentru a ne convinge de acest lucru. Termenul elită, utilizat la singular sau la plural, și derivații săi elitist, elitism sunt întrebuințați cel mai adesea cu scopul de a dezaproba sau de a respinge. Giovanni Busino (1992, p. 4) afirmă: „sunt tot atâtea cuvinte încărcate cu conotații negative, depreciative chiar”. În zilele noastre, a califica un proiect ca fiind
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
elitism sunt întrebuințați cel mai adesea cu scopul de a dezaproba sau de a respinge. Giovanni Busino (1992, p. 4) afirmă: „sunt tot atâtea cuvinte încărcate cu conotații negative, depreciative chiar”. În zilele noastre, a califica un proiect ca fiind elitist înseamnă, în cele mai multe cazuri, a-l descalifica. A-l trata pe cineva drept elitist înseamnă a pune la îndoială legitimitatea opiniei sale. Ar fi excesiv să vedem în asta un fel de insultă, dar, în orice caz, se recurge la
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
respinge. Giovanni Busino (1992, p. 4) afirmă: „sunt tot atâtea cuvinte încărcate cu conotații negative, depreciative chiar”. În zilele noastre, a califica un proiect ca fiind elitist înseamnă, în cele mai multe cazuri, a-l descalifica. A-l trata pe cineva drept elitist înseamnă a pune la îndoială legitimitatea opiniei sale. Ar fi excesiv să vedem în asta un fel de insultă, dar, în orice caz, se recurge la un termen considerat puțin măgulitor, care scutește de orice argumentație ulterioară. Este ceea ce-l
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
deloc la modă. Așa cum remarca Alain Minc (2002, p. 262) într-o notă polemică, „cuvântul însuși a ajuns dubios, dacă ținem cont de atmosfera populistă și recriminatorie din jurul său”. Desigur, o sociologie a elitelor nu trebuie neapărat calificată ca fiind elitistă. Totuși, termenul elită trebuie să aibă pentru ea un sens și să-i sugereze un obiect de investigație teoretic și metodologic acceptabil. Dar nu va fi de mirare dacă vom percepe ecoul unor incertitudini în privința felului obișnuit de a raționa
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
o organizație compusă, firește, dintr-o minoritate numerică, prin care se desfășoară întreaga activitate guvernamentală” (ibidem, p. 22). În acest caz, ne aflăm la frontierele științei politice cu ideologia, fapt care antrenează o confuzie frecventă între teoriile elitelor și doctrinele elitiste. Nu este întotdeauna clară distincția între constatarea axiologic neutră conform căreia „dominația minorității asupra majorității este un fapt consubstanțial vieții oamenilor ce trăiesc în societate” (Busino, 1992, p. 7) și pledoaria antidemocratică. Bineînțeles, așa cum a fost adesea cazul în sociologie
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
se poate stabili între cei doi termeni ai concepției paretiene, ezitările între folosirea singularului sau a pluralului (elită sau elite) tind să se traducă printr-o explozie a obiectului. În această privință, John Scott face distincție între teoreticienii așa-ziși „elitiști” (noi îi vom numi unitariști, pentru a evita confuzia cu normativiștii), a căror atenție este centrată pe existența unei singure elite conducătoare (guvernamentale sau nu), și teoreticienii care pot fi calificați drept „pluraliști”, care, dimpotrivă, se ocupă de diversitatea elitelor
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
universaliste. În zilele noastre, în cadrul societăților moderne diversificate, există o tendință generală - mai mult sau mai puțin pronunțată, în funcție de țară - de recrutare pe baza unei certificări formale. Astfel, o mare importanță a fost acordată anumitor instituții de învățământ cu caracter elitist, cum ar fi de exemplu, „marile școli” franceze, Oxford sau Cambridge și public schools britanice, Universitatea din Tokio, academiile militare americane sau Institutul de Relații Internaționale de la Moscova (Putnam, 1976, p. 109). Această evoluție poate fi pusă în relație cu
[Corola-publishinghouse/Science/2356_a_3681]
-
interpersonale; stil de viață al celor orientați spre obiecte; stil de viață al celor orientați spre familie; stil de viață al celor orientați spre consumul de vârf; stil de viață al celor orientați intelectual; stil de viață al celor orientați elitist. Desigur, factorii care determină stilul de viață în procesul de cumpărare și consum sunt foarte numeroși, tabelul 2 prezentând o posibilă sinteză a acestora. În ceea ce privește măsurarea și studierea stilului de viață, se pot identifica mai multe metode de analiză a
Comportamentul consumatorului by Adrian TĂNASE () [Corola-publishinghouse/Science/209_a_177]
-
formulării adevărului nu diferă de principiul revelației sale. Pe scurt, între un conciliu și o șezătoare, vlădica și opinca se întâlnesc cu aceeași nevoie de celălalt. Biserica nu aderă la o concepție esoterică despre adevăr și nici nu privilegiază disprețul elitist pentru vulg. Adevărul nu reprezintă un reper absolut incomunicabil, fără să fie reductibil la enunțul de tip pozitiv, bazat pe relația de corespondență biunivocă între cuvinte și lucruri. Reificarea anunță mai degrabă pericolul idolatriei conceptuale. De aceea, adevărul și binele
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]