948 matches
-
și vin, împărțindu-și realul într-o logică oarbă și implacabilă. Lucrețiu vorbește despre amanți, desigur, despre dorință și plăcere, evident, abordează chestiunea voluptății, a bucuriei, da, poemul său povestește genealogiile, facerea lumii, progresul omenirii, bineînțeles, citim în el condițiile epifaniei norilor sau a fulgerelor, a vorbirii sau a muzicii, clinamen-ul dovedește vitalitatea, libertatea chiar în sânul necesității, incontestabil; dar el vorbește și despre mizerii, durere și suferințe, despre epidemii, războaie și nemernicia oamenilor sau despre crimele politice, sacrificiile religioase și
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
anatomii și a tuturor determinismelor posibile și imaginabile, individul dispune de o singură soluție: să consimtă la ceea ce-l face să fie ceea ce este. Libertatea lui se rezumă la a voi ceea ce se întâmplă sau chiar la a îndrăgi orice epifanie, oricare i-ar fi formula. Epicur, șubred, pipernicit, firav de constituție, teoretizează un hedonism ascetic; Lucrețiu, despre care se crede că avea o sănătate mai robustă, legitimează teoretic un alt raport cu dorințele și cu plăcerile. Pus în fața pasiunii amoroase
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
Realitatea simulacrelor. 4) Etica bucuriei autentice. II. Democrit și „plăcerea pe care o găsești în tine însuți” 47 1) Presocratic din greșeală. 2) Sub domnia învingătorilor. 3) Democrit condamnat la arderea pe rug? 4) Parfumul fecioarelor. 5) Anecdote atomice. 6) Epifanie a corpului material. 7) Despre plăcerea pe care o găsești în tine însuți. 8) Strategii ale hedonismului. 9) Și apoi să râzi... III. Hipparh și „viața cea mai plăcută cu putință” 71 1) Un discipol atipic. 2) Vademecum hedonist. IV
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
se reîncarneze, pentru o nouă încercare pe calea sa către desăvîrșire. Astfel sunt îmbinate doctrina orientală a metempsihozei și soteriologia creștină, promițătoare a vieții veșnice. Hermetismul nu a avut și nu are nici în recidivele sale postmoderne ceremonii, ritualuri sau epifanii, temple, statui sau icoane. Sin-gurele taine recunoscute sunt cele ale Cuvîntului. Ceea ce nu înseamnă că nu a utilizat simboluri, numere sau formule magice. Po-trivit Discursului secret de pe munte, scriere ce seamănă mult cu Predica de pe munte a lui Iisus Hristos
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
că Îl scârbește pe Dumnezeu, pe un asemenea Dumnezeu blând și smerit, îi era de nesuportat. Trecea prin cele mai adânci suferințe ale conștiinței care greșește împotriva sfintei dragoste a lui Hristos“<footnote Arhim. Sofronie, Din învățăturile Sfântului Siluan, în „Epifania“, nr. 1, ian.-febr., 1998, p. 11. footnote>. Astfel, Dumnezeu, într-un chip neînțeles nouă, i-a dat Sfântului Siluan să cunoască esența păcatului atât de adânc și de puternic, încât el simțea cum trăiește muncile iadului aici, pe pământ
Ispitele şi păcatele în învăţătura Părinţilor filocalici by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/148_a_263]
-
universal: atunci când te temi de un dușman puternic, ca să te simți eliberat de presiunea existenței lui, sau îi minimalizezi importanța, sau îi negi existența.“<footnote Dr. N. Mladin, Despre păcat, în „Prin zbuciumul vremii”, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1945, din „Epifania“, nr. 1, p. 6 footnote> Păcatul este dușmanul cel mai redutabil al vieții omenești și nu există om care să nu-i simtă mai ales urmările pierzătoare, într-un fel sau altul, fie că-i zice păcat, fie că-i
Ispitele şi păcatele în învăţătura Părinţilor filocalici by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/148_a_263]
-
și orient este absolută și irecuperabilă. Și poeții occidentali sînt tentați de atitudini mai modeste, de un anume anonimat al creației, de confuzia cu firea. În poemul Unde un cântec este, Blaga surprinde ființa cântecului ca pe un fel de epifanie, de arătare zeiască. Cântecul este pentru el destrămare și răsfirare a zeului, topire a sa În lume, metamorfozare În adiere, mireasmă, vrajă-vânt, care, abia așa, ating coardele deargint ale lirei. E remarcabil faptul că este vorba de un cântec al
Mulcom Picurând by Corneliu Traian Atanasiu () [Corola-publishinghouse/Science/1259_a_2200]
-
tipar narativ este de fapt o expresie a idiosincrasiei de la nivelul obiectivului fanteziei sale creatoare, al înclinației imaginației sale de a se îndepărta de lumea exterioară pentru a se orienta asupra celei interioare, de la înregistrarea fenomenelor de suprafață pînă la epifanie, pînă la pătrunderea spirituală a acestei suprafețe pentru a revela sensul sau simbolismul său profund. Ninsoarea de la începutul nuvelei The Dead este prezentată de naratorul auctorial ca un fenomen meteorologic. La sfîrșiul narațiunii, totuși, aceasta este reflectată prin mediul actorial
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
același timp, totuși, în acest moment critic, cititorului i se refuză accesul la gîndurile lui Nunez. Astfel, rămîne incert dacă strălucirea "stelelor reci" este încă o percepție pe care o trăiește Nunez, care se odihnește o percepție în sensul unei epifanii, asemănătoare celor din finalul majorității povestirilor din cartea Oameni din Dublin a lui Joyce sau dacă este un comentariu auctorial referitor la ironia sorții lui Nunez. Acesta și-a recîștigat într-adevăr libertatea personală, însă acum este privat de viață
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
narativă, 153-155, 166, 155, 288, 297, 309-311, 313, 318 în romanul epistolar, 310 Dual Voice, v. și perspectivă dublă efect-tablou (Tableau-Effekt), 160 emic-etic, început narativ, 248-249, 255 empatie, 246-247, 252-253, 255, 258, 281, 306-307, 317, 321-322, 327 entropie, 30, 129 epifanie, 127, 212 eseistic, 36-7 estetica receptării, 233 eu întrupt, 147, 150 eu narator eu care trăiește, 135, 148-149, 159, 164, 166, 180, 239, 297, 307-309, 313, 327-328 distanțare a eului narator de eul care trăiește, 166, 313 fable-sujet (histoire-discours), 42
by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Cum? Și Dom Giovanni Franzoni folosește acest limbaj? E vorba despre „omilii”, dar este execrabil. Și apoi, toată acea litanie ridicolă a parohilor despre „Duminicile” obișnuite sau nu: „A Treia Duminică de dinaintea Nașterii Mântuitorului”, „A Patra Duminică de dinaintea Nașterii Mântuitorului”, „Epifania Domnului Nostru”, „Toți Sfinții...”, „Sfânta Maria, Maica Sfântă...”. E oare posibil? Degenerarea seculară ce a făcut din Evanghelie un text pentru proliferări infernale catehetice, liturgice, spiritualiste, emanând norme ce sfârșesc prin a se suprapune, într-o involuție nomenclatoare cu caracter
[Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
cea a culturii populare, saturată (încă) de făpturii stranii și miraculoase. Cea de-a doua este clasica versiune neotestamentară a misterioasei lucrări în lume a Duhului Sfânt. Rusaliile, fabuloase creaturi mitologice, sunt prezente în acest interval sacru în registrul unor epifanii favorite: babe hidoase, fete de sânge albastru metamorfozate în stranii fecioare gârbovite de povara nemuririi, zâne eoliene cu nelimitate posibilități de mutilare și schilodire a celor nedrepți și neascultători etc. Indiferent de ipostaze, funcția lor esențială este una justițiară: pedepsesc
by NICU GAVRILUŢĂ [Corola-publishinghouse/Science/990_a_2498]
-
de după eoroparlamentarele din 2009 se (de)plăng în direct "morții" politici. Nefastul continuă să bîntuie ca un blestem intervalul sacru al străvechiilor Rusalii... În cheie creștină, europarlamentarele stau sub semnul binecuvântat al Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinților Apostoli. Această spendidă epifanie avea loc la 50 de zile după Învierea Mântuitorului. După expresia lui Andrei Pleșu, o persoană a Sfintei Treimi se ridică la cer (Iisus) pentru ca o alta să survină și să lucreze tainic, dar eficient, în lume (Sfântul Duh). Ea
by NICU GAVRILUŢĂ [Corola-publishinghouse/Science/990_a_2498]
-
Te întrebi pe bună dreptate: ce este, totuși, flacăra violet? Răspunsul îl aflăm consultând lucrări de specialitate, dar și maculatura nedigerabilă a marilor "specialiști" români întru cele înalt spirituale. În textele străvechi egiptene, flacăra violet (Saqqara sau Sakara) era o epifanie a focului sacru. Prin mijlocirea ei se practica o formă secretă de terapie. În tradiția ocultismului occidental, flacăra violet este una dintre cele 7 raze de vindecare a luminii spirituale. Simbolizează valori privind "compasiunea, iertarea, dreptatea și libertatea". În limbajul
by NICU GAVRILUŢĂ [Corola-publishinghouse/Science/990_a_2498]
-
precizare: numai că idealul capătă alte forme, mai feminine, Francion fiind purtătorul tuturor armelor de seducție pe care le folosește cu același succes ca și Don Juan, nu este intangibil, dimpotrivă, pare să-și provoace necontenit și sub diverse măști "epifaniile"... Aceeași dorință de răsturnare a idealului l-a motivat și pe Ludovico Ariosto (1474-1533), cel care și-a făcut apariția în peisajul literelor umaniste anume parcă pentru a încerca să ducă la perfecțiune munca extenuantă de parodist începută de Pulci
by Livia Iacob [Corola-publishinghouse/Science/1021_a_2529]
-
a imaginarului biblic, create de confluența tendințelor iconoclaste și a celor non-iconoclaste: pe de o parte, interdicția imaginilor din a doua Lege a lui Moise (Exodul 22. 4-6), din Levitic (26. I) și Deuteronom (4. 15-20), iar pe de alta, epifaniile divine, puse la baza iconografiei creștine, precum și textul din Geneza 1. 26-27 ("Apoi Dumnezeu a zis: să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră".). Întâlnirea dintre cele două direcții de interpretare a reprezentării divinului a provocat, cum am subliniat
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
și teocratic: 1. Victoria iconodulilor și a teologiei icoanei, în secolul VIII, a impus doctrina iconologică, în baza tradițiilor apostolice și patristice, ele însele situate la confluența dintre filosofia antică a imaginii, interpretarea sa iudeo-creștină și iconografia religioasă, bazată pe epifaniile divine; 2. Prin textele vehemente ale patriarhului Nichifor, s-a ajuns la reinterpretarea conceptului de oikonomie creștină, în toată complexitatea sa - și ca plan de organizare teritorială și economică, și ca program de gestionare a bunurilor simbolice, și ca factor
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
nutriția) ca un sacrament. Pentru omul modern ele nu sunt decât acte fiziologice, în timp ce pentru omul culturilor arhaice sunt sacramente, ceremonii, prin intermediul cărora se face comuniunea cu forța pe care Viața însăși o reprezintă. Forța și Viața nu sunt decât epifanii ale realității ultime.” Omul a început să înțeleagă că singura cale spre zei este calea către Sine însuși. În această direcție Socrate ne spune: „cunoaștete pe tine însuți” care se va ipostazia ulterior în sentința biblică „Împărăția lui Dumnezeu este
Comunicarea eficientă a omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi by Ștefan Maxim () [Corola-publishinghouse/Science/694_a_1168]
-
secolele următoare. A fost scris în jurul anului 428 la cererea lui Quodvultdeus, pe atunci, diacon de Cartagina (despre el cf. mai jos, p. ??? și sq.), iar primele 57 de erezii au fost luate din rezumatul anonim (Anacephaleosis) al Panarion-ului lui Epifanie, iar numerele 58-80 probabil din opera analoagă a lui Filastriu din Brescia, la care se adaugă, în sfârșit, informații despre ereziile din spațiul latin. O funcție practică similară are Oglinda (Speculum), o compilație de precepte luate din Vechiul și din
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
dreapta credință și să evite devierile doctrinale; această cerere este repetată în scrisoarea 223, după ce Augustin, în epistola 222, îi explicase dificultatea (și poate chiar inutilitatea compendiului), dat fiind că repertorii analoage fuseseră alcătuite în latină de Filastriu și de Epifanie în greacă: poate era mai bine să fie tradusă în latină opera acestuia decât să fie compusă una nouă. În scrisoarea următoare, Augustin acceptă cererea prietenului său și încheie cu o glumă: „voi face ceea ce vrea Dumnezeu”, adică Quodvultdeus. Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
lui Liberatus e simplă și sobră; el povestește pe scurt faptele, fără să treacă sub tăcere propria participare la evenimente. Informația lui se bazează pe surse demne de încredere precum Historia ecclesiastica tripartita, tradusă de puțină vreme de Cassiodor și Epifanie (cf. p. ???), sau documentele conciliului de la Calcedon ori provenite de la alte episcopate din Orient. Bibliografie. Ediția: PL 68, 969-1052. 6. Victor din Tununa Tununa era un mic oraș din Africa proconsulară. Aici era episcop Victor, un alt adversar al condamnării
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
secolului al șaselea; oricum, în lumea culturală a Italiei din acea epocă, pe primul loc s-a situat Boethius și nu Ennodius. Născut în jurul anului 474 dintr-o familie aristocratică, probabil din Arles, a fost hirotonisit diacon în 494 de către Epifanie, episcop de Pavia, și s-a mutat întâi la Pavia, apoi, în 496, la Milano, la curtea episcopului Laurențiu. Când Symmachus a fost ales ca episcop al Romei, în urma unor certuri aprinse, Ennodius l-a sprijinit foarte mult, chiar dacă numai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
că abordează teme de mare actualitate, cum se întâmplă atunci când îi consolează (dacă se poate spune așa) pe africani pentru că suferă din cauza reluării persecuțiilor din ordinul regelui Trasamundus. Între operele în proză figurează și două vieți de sfinți: Viața Sfântului Epifanie, episcop de Pavia (Vita Sancti Epiphanii episcopi Ticinensis), scrisă în 502-503, și Viața Sfântului Antonie, călugăr la Lérins (Vita Sancti Antonii monachi Lerinensis), în care tonul retoric (cu numeroase și lungi discursuri ținute de personaje) este predominant. Epifanie îl ajutase
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Viața Sfântului Epifanie, episcop de Pavia (Vita Sancti Epiphanii episcopi Ticinensis), scrisă în 502-503, și Viața Sfântului Antonie, călugăr la Lérins (Vita Sancti Antonii monachi Lerinensis), în care tonul retoric (cu numeroase și lungi discursuri ținute de personaje) este predominant. Epifanie îl ajutase pe Ennodius să ajungă diacon și fusese o figură de prim rang în politica regatelor romano-barbare în secolele al cincilea și al șaselea; Antonie, în schimb, îl urmase pe Sfântul Severin la Noricum și se refugiase la sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
coordonând copierea și difuzarea scrierilor lui Origen, care în parte fuseseră traduse cu două secole înainte de Rufin, ale lui Ioan Hrisostomul, ale lui Flavius Josephus și ale altora care astfel au putut fi citite în Evul Mediu. Totodată, împreună cu călugărul Epifanie, Cassiodor a compus Istoria Bisericii, divizată în trei părți (Historia ecclesiastica tripartita), bazată pe Istoria Bisericii a lui Socrate, Sozomenos și Teodoret (cf. pp. ??? sq.), cum era și cazul celei scrise de Teodoret lectorul chiar în acei ani. Totuși, Cassiodor
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]