2,256 matches
-
evenimente care trebuie să alcătuiască formula acelei emoții anume; așa încît atunci cînd sînt date faptele externe care trebuie să se finalizeze în experiența senzorială, emoția să fie imediat evocată". Nu cumva suprapunerea eului poetic cu obiectul poeziei, clamată de exegetul nostru, ar deveni imposibilă fără o mediere ontologică? Ce să comunice, în definitiv, eul poetic, oricît de restricționat, oricît de alambicat, decît substanța trăirii sale, ce să vehiculeze textul decît semnificațiile, în sublimare estetică, ale unei asemenea trăiri? Magistru al
Dificultățile unei "panorame" (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8445_a_9770]
-
să zburde în contradictorii, extrem de riscante aproximații... Dar examenul cel mai important pe care-l are de trecut o scriere de un astfel de tip este cel al selecției numelor de poeți. Socotind că hățișul concepției textualizante este exclusiv apanajul exegetului ( ne e greu să presupunem că altcineva l-ar putea prelua cu rol de busolă), antologarea poeților implică nu doar asumarea unor reacții subiective, ci și pe cea a unei sporite responsabilități publice. Una e să faci amenajări în propria
Dificultățile unei "panorame" (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8445_a_9770]
-
de la recensământul din 2011. - Faptul că un senator vorbește și propune ce vrea în Parlamentul țării lui nu e o încălcare a Constituției - Despre demisie în cazul în care Băsescu revine la Cotroceni: Ce să fac, să încep tocmeala cu exegeții băsismului, cu Sulfina Barbu sau Ioan Oltean? Dacă Băsescu se întoarce cu actul în mână la Cotroceni, am plecat. Și de ce: nu din teribilism. Am spus că suntem într-un blocaj și prin această suspendare am apelat la instanța supremă
Crin Antonescu: Traian Băsescu este un exemplar politic degradat () [Corola-journal/Journalistic/43565_a_44890]
-
care au vegheat la plăsmuirea personalității sale. De la Paks la Bonyhád, pe șoseaua care, paralelă cu Dunărea, te îmbie parcă să accelerezi viteza mașinii, sunt doar câțiva kilometri. Aici a trăit bunicul bunicului meu, Rabbi Yitzchak Zekl Pollak, un reputat exeget al Scripturilor și dascăl, printre alții, al lui Rabbi Moshe Isserles, rabinul din Cracovia ale cărui comentarii semnate cu ințialele numelui său, Ha-Rama, se bucură și astăzi de prețuire deosebită în lumea talmudică. Fiul străbunicului meu, Moshe, a fost rabin
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
nimic semnificativ (v. capitolul IX, nota 43 ș.a.). Eminescu Dialectica stilului este expresia unui remarcabil efort hermeneutic. Plecând de la ideea că nimic din ce a scris poetul nu e întâmplător, că fiecare gest și însemnare manuscrisă, chiar cele suspectate de exegeți a fi rodul bolii, îl reprezintă, mai mult că toate contradicțiile personalității și ale operei sunt tensiuni firești, ce asigură coeziunea întregului, Theodor Codreanu își propune să încercuiască și să precizeze nucleul din care derivă și în care se adună
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
discursului științific și, respectiv, celui literar: limbajele sunt diferite, stilurile și codurile de asemenea și, de aici, diferențierea semnificațiilor. Theodor Codreanu urmărește însă o revalorizare "științifică" și nu una estetică; de pe poziția acestui scientism sui-generis, autorul polemizează cu aproape toți exegeții de până acum ai lui Eminescu, "corectând", totul, de la G. Călinescu la Eugen Simion, de la Eugen Todoran la Dan C. Mihăilescu, de la Mihai Drăgan la I. Constantinescu, de la Edgar Papu la Ioana Em. Petrescu și Marin Mincu. Orice dispută, care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de afirmația lui Tudor Ghideanu și de uimirea acestuia "că Eminescu recurge chiar și la calculul probabilităților pe axa existențială a identității numerice (?!), deși nu o face ca specialist" (sic!). Cu asemenea probe se poate lesne cădea în desuetudine... Când exegetul renunță la pagina aglomerată de nume, lecuindu-se de panica protocronică și se consacră asimilării strice a textelor, rezultatele sunt demne de toată atenția. Hyperion, ademenit de magia cuvântului, trimite la poema După melci de Ion Barbu ("Melcul, ca și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
lecturi paralele, împrospătarea unor chestiuni ținând de nuanțele interpretării filosofice. Argumentele sale au, la prima vedere, cel puțin meritul unei scrutări extrem de atente a subiectului, și de aceea nu văd de ce ar fi suspectate de subiectivitate partizană. De la demonstrația teoretică exegetul accede spre praxis pentru a semnala, în partea a doua a studiului, câteva serii cu aplicație practică (aici prin formularea "rațiunii practice" se ține aproape de Kant) a viziunii ontologice eminesciene. Nu e vorba aici despre literatură, căreia i se rezervă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
o performanță în sine dar și prin comparație cu alte izbânzi naționale. Autorul nostru s-a impus atenției, în ultimul deceniu, prin contribuțiile sale eminescologice (Eminescu Dialectica stilului și Modelul ontologic eminescian), așezându-se relativ repede în primele rânduri ale exegeților moderni ai poetului nepereche. Criticul hușean este citat în bibliografia problemei, este adesea luat ca reper și, desigur, judecățile sale răspicate nasc nu o dată reacții polemice. Provocarea valorilor este o carte elaborată, scrisă pe îndelete, prin adiționări atente ale studiilor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cuvenea locul în cultura noastră" (p. 47). Peste câteva pagini, criticul se întreabă retoric: Nu cumva enigmaticul său rafinament ne sfidează încă?" (p. 54). Într-adevăr, despre Creangă nu s-a spus totul, opera sa rămâne o provocare deschisă pentru exegeții viitorului. "Opera lui este "ermetică" în splendida ei accesibilitate" (p. 57), ceea ce este perfect adevărat. Caragiale nici că se putea altfel cultivă o poetică a obiectivității: " Am observat deja că poetica obiectivității s-a născut pe una din laturile esențiale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care Camil Petrescu îl considera încă în perioada interbelică "un act de mârșăvie intelectuală", romanul lui Theodor Codreanu Varvarienii, scris treizeci de ani în urmă și publicat acum șapte ani la editura "Porto-Franco" din Galați, a rămas încă necomentat de către exegeții criticii literare. Se creează impresia că "varvarianita" de care suferă personajele din romanul în cauză au contaminat nu doar societatea românească, ci și întreaga lume, scoțând în relief niște semnificații mult mai ample și mai profunde în raport cu intențiile inițiale ale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
-o Mircea Eliade. În semnificația religioasă a "terorii istoriei" din mitul mioritic este găsită cheia hermeneutică pentru înțelegerea poeziei lui Cezar Ivănescu: "De aceea, ne aflăm în fața unuia dintre cei mai naționali poeți ai jumătății noastre de veac", se entuziasmează exegetul. La nici unul dintre poeții noilor generații teroarea istoriei n-a fost transfigurată cristic mai acut, chiar când e vorba de poeți religioși recunoscuți, precum Ioan Alexandru". Proba cea mai grăitoare în acest sens o constituie ciclul Doina din volumul Alte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
neîndreptățit poet contemporan poartă semnătura lui Theodor Codreanu și se intitulează Cezar Ivănescu transmodernul (Princeps Edit, Iași, 2012). Cartea, de o densitate eseistică ieșită din tiparele consacrate ale ceea ce îndeobște se numește o monografie, frapează prin uriașa forță argumentativă a exegetului de a-și motiva demersul critic, de a depista și urmări, de-a lungul întregii istorii a omenirii, filoane culturale, filozofice, morale, etice, psihologice, științifice, mitologice și religioase, de a demasca jocurile de culise ale culturnicilor ce, în cea mai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în literatura românească postbelică, una a obedienților și o alta armaghedonică, îl situează pe Cezar Ivănescu în aceasta din urmă, deschisă de Nicolae Labiș și continuată de generația lui Nichita Stănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Dorin Tudoran și Paul Goma. Exegetul ieșean, recent dispărut, vorbește, în cazul lui Don Cezar, de întoarcerea acestuia la primordial sub un dublu aspect: doina românească și marea poezie universală de la Vedele indiene la lirica trubadurilor occidentali: "Ca și în cazul lui Brâncuși, această dublă sincronie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Nu ne-au rămas de la el decât fragmente de proză, în zona fantasticului călcându-i împlinitor pe urme lui Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu (cu Adam și Eva) și Mircea Eliade, ca să ne oprim doar la exemple românești de vârf, deși exegetul amintește și de G.G. Márquez și C.G. Jung sau chiar de Einstein pe care Eminescu i-ar fi precedat în cultura umanistă și-n știința lumii. În materie de religie, Cezar Ivănescu, spre deosebire de Eminescu, s-a vrut un inițiat și
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
a revoluționat gândirea și arta europeană și apreciază toate marile personalități române afirmate în afara granițelor țării de talia lui Matila Ghyka, Constantin Brâncuși, George Enescu, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Emil Cioran sau Basarab Nicolescu, "savant interdisciplinar (de fapt transdisciplinar, nota exegetului), poet și filosof care funcționează atât în cultura și limba română, cât și în limba și literatura franceză, care este un model exemplar de european și care, după opinia mea, incarnează noua paradigmă a spiritualității europene: o spiritualitate cu adânci
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
că trebuie să se mai reîncarneze o dată, pe treapta a șaptea, pentru a se desăvârși ca muzician. A fost ultima lui erezie" (p. 262). Cezar Ivănescu este cel de al treilea mare poet al morții, după Eminescu și Bacovia și exegetul emite ipoteza sau sugestia că originalitatea poetului transmodern de care se ocupă vine din sinteza eminescianismului cu bacovianismul. Criticul total adoptă un ton și o atitudine polemică față de cei care-l consideră pe Cezar Ivănescu manierist sau autopastișator. Poetul s-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
asupra lui Eminescu planează încă incertitudini în această privință. Sunt acceptate, mai degrabă, ideile conform cărora Eminescu se dovedește adeptul fidel al conștiinței creatoare a lui Kant, precum și susținătorul fervent al concepției schopenhaueriene privind lumea ca reprezentare individuală. Dar atunci când exegeții autentici văd în gândirea eminesciană specifică nu numai poetului, ci și ziaristului o continuare a ideilor kantiene și schopenhaueriene și nicidecum manifestarea lor epigonică, lucrurile se complică nejustificat. În pofida faptului că Eminescu afirmase cândva: "Mă opun ideii kantiene că prin
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
cutie a Pandorei cu urmări tragice. Cu alte cuvinte, Eminescu acceptă acele influențe care pot fi benefice pentru creația sa, dar se dovedește foarte exigent cu ideile care se află într-o contradicție evidentă cu gândirea proprie. Din păcate, numeroși exegeți ai operei sale nu realizează noutatea și adâncimea conceptelor susținute de Eminescu în dubla sa calitate de poet și ziarist. Dintre numeroasele exemple date în acest sens trebuie să menționăm și paralelismul cu Baudelaire, realizat nu numai pe plan poetic
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
exegetică, avându-i printre exponenți (de fapt: adevărați piloni) pe Edgar Papu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, D. Vatamaniuc, Petru Creția, George Munteanu, Zvetlana Paleologu-Matta, Ioana Em. Petrescu și Mihai Cimpoi. Desigur, sunt vehiculate și alte nume de cercetători autohtoni, după cum trimiteri la exegeții străini de prima importanță (Alain Guillermou, Rosa del Conte, Amita Bhose și alții) sunt de fiecare dată necesare, dar și revelatoare pentru ce poate însemna, uneori, Eminescu, pe meridianele globului. Ceea ce este cu totul remarcabil în sinteza realizată de Theodor
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
politicianiste. A primit și postumitatea lui Bacovia atacurile politrucilor postdecembriști, deși nici pe departe atât de numeroase ca în cazurile lui Eminescu, Arghezi, Marin Preda ori Sadoveanu. Lupta pentru reașezarea lui Bacovia nu pare a întâmpina totuși dificultăți serioase. Atât exegeții tradiționaliști, cât și adepții metodologiilor moderne reușesc să se pună de acord și să descopere aspecte uneori surprinzătoare prin noutate și diversitate. În Bacovia după Bacovia (1998), Daniel Dimitriu era de părere că diversele modalități de receptare a operei bacoviene
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de șaisprezece determinante, câte i-au fost atașate poetului: de la aceea de "clasic" la aceea de... "postmodernist". Să recunoaștem că este o performanță, rezultat al dificultăților de comentare a unor texte de o simplitate care îi pune în gardă pe exegeți, făcându-i mai circumspecți decât ar trebui, de drept, să fie. Surprinzător mi se pare și faptul că exegezele depășesc, sub aspectul numărului de pagini, cu mult obiectul lor. Acesta, precum se cunoaște, are dimensiuni pe care le putem caracteriza
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Theodor Codreanu urmărește strâns felurile în care versul bacovian a fost primit în diferite epoci, raportând receptarea la apartenența ideologică a criticilor. De asemenea, nu poate fi trecută cu vederea corectitudinea excursului biografic, realizat în ideea surprinderii unui traseu spiritual, exegetul fiind de părere că "Bacovia a avut cea mai fascinantă "biografie" între scriitorii noștri moderni". Paradoxală, la prima vedere, afirmația pleacă de la perspectiva consumatorului (nu a creatorului) de istorie, care a fost scriitorul în discuție, opinie care a fost avansată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
poetul a rămas nelumit, căci amorul de plumb i-a întors spatele". Astfel sintetizată, definirea "complexului Bacovia" se arată, totuși, prea generală. Elemente ale narcisismului sunt găsite deopotrivă la nivelul biografiei și al operei, Theodor Codreanu situându-se printre acei exegeți ai lui Bacovia care refuză să vadă în viața cotidiană a acestuia un șir de neîmpliniri și de platitudini. Biografismul tradiționalist nu putea avea, aici, nici un fel de căutare, deoarece nu a produs, până acum, decât constatări banale, care au
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pe creator și narcisismul creator, biruință adesea eroică asupra celui dintâi". Sau: "în noianul de simptome oferite de medici, se uită adesea că între artist și pacient diferența este foarte mare". Din păcate, în paginile care îmbracă atare afirmații, chiar exegetul uită judiciosul punct de plecare. Dintre rezervele fundamentale pe care le am față de procedeul folosit de Theodor Codreanu o invoc pe următoarea: un complex psihanalitic nu poate fi stabilit în mod riguros decât de un psihanalist, care îl particularizează în funcție de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]