488 matches
-
Costăchescu îl include, cu titlu de ipoteză, în neamul Stravicilor. Acest boier stăpânea satul probabil de la sfârșitul veacului al XIV-lea, după cum reiese din documentul din 30 iunie 1519. Satul făcea parte dintr-un domeniu mai întins al lui Iuban, fieful său fiind, cel mai probabil, la Ibănești, așezare situată nu departe de Cordăreni. De la Iuban satul trece la fiul (sau ginerele) său, Andreico, care îl lasă moștenire fiicei sale Neaga, aceasta stăpânindu-l în vremea lui Ștefan cel Mare. Copiii
Cordăreni, Botoșani () [Corola-website/Science/324490_a_325819]
-
a fost reunificată ca Regatul Bulgariei în 1908. Turcii au reorganizat teritoriile bulgare împărțindu-le în mai multe vilaiete, fiecare condus de un Sanjakbey. Parte semnificativă din terenul cucerit a fost parcelat pentru urmașii sultanului, care a avut loc ca fiefuri de beneficii (timars mici, mijlocii și ziyamet hases mari) direct de la el, sau de la Sanjakbey. Această categorie de terenuri nu au mai putut fi vândute sau moștenite, dar au revenit sultanului atunci când un guvernator murea. Terenurile au fost organizate ca
Bulgaria Otomană () [Corola-website/Science/323310_a_324639]
-
Bonifaciu a supus asediului Adrianopolul, unde Balduin instalase un guvernator. În fața inevitabilului război civil, s-a ajuns la un acord prin medierea dogelui Enrico Dandolo al Veneției și a contelui Ludovic I de Blois. Potrivit acestuia, Bonifaciu primea Salonicul ca fief de la împărat și era numit comandant al forțelor care se pregăteau să întreprindă un marș pentru cucerirea Greciei. Pe parcursul iernii dintre 1204 și 1205, cruciații au trecut în Asia, unde au întreprins cucerirea Bitiniei, la care a participat Henric de
Balduin I de Constantinopol () [Corola-website/Science/324339_a_325668]
-
din districtul Frýdek-Místek. La început, zona a făcut parte din Moravia Mare. Între 950 și 1060, ea a intrat sub dominația Principatului Boemiei, și din 1060 a devenit parte a Poloniei. Din 1327, întreaga zonă a Ducatului Cieszynului a devenit fief autonom al coroanei Boemiei. După moartea în 1653 a Elizabetei Lucretia, ultimul domnitor polonez din dinastia Piaștilor, a trecut direct în mâinile regilor cehi din dinastia Habsburg împreună cu restul Ducatului Cieszynului. Când majoritatea Sileziei a fost cucerită de Frederick cel
Transolza () [Corola-website/Science/326609_a_327938]
-
sub Qing. Xinjiangul, Tibetul și Mongolia au fost incluse în mod formal în teritoriul chinez. Între 1673 și 1681, Împăratul Kangxi a suprimat revolta celor trei generali, din sudul Chinei, cărora li s-a refuzat statutul ereditar al întinselor lor fiefuri, acordate de împăratul predecesor. În 1683, Qing a organizat un asalt în sudul Taiwanului, înăbușind rebeliunea statului „Marele Ducat de Tungning”, care a fost fondat de către loialistul Ming Koxinga în 1662, după căderea Mingului de Sud și a servit ca
Istoria Chinei () [Corola-website/Science/326725_a_328054]
-
vedere legal supus al sultanului, dar care acționa ca un monarh independent), să-și trimită armata și flota bine echipate și instruite în stil european în Grecia. În schimb, sultanul i-a promis să-i permită să încorporeze Peloponezul ca fief ereditar al lui Ibrahim Pașa, fiul lui Muhammad. În februarie 1825, Ibrahim a condus o forță expediționar de 16.000 de oameni în Peloponez și în scurtă vreme a cucerit întreaga parte vestică a Peninsulei. El nu a reușit însă
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Cipru ca și restul insulelor din Secesiunea Greciei nu a reprezentat încheierea necazurilor pentru otomani. În mod ironic, cea mai mare amenințare împotriva integrității Imperiului Otoman nu venea din partea Imperiului Rus, ci din partea egiptului. După ce și-a pierdut flota și fieful ereditar promis fiului său, Muhammad Ali a cerut drept compensație pentru Ibrahim titlul de "wali" (vicerege) al proviciei otomane Siria (care cuprindea teritoriile Siriei, Libanului și Palestinei moderne). Atunci când sultanul a refuzat acest favor, Muhammad Ali și-a trimis în
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
și a fost creată vicontesă de Thouars în 1468 în anticiparea căsătoriei. Totuși, Nicholas a rupt logodna pentru a se căsători cu Maria, Ducesă de Burgundia, apoi a murit pe neașteptate în 1473, determinându-l pe Ludovic șă-și ia înapoi fieful. În același an, la 3 noiembrie, Anne s-a căsătorit cu Petru al II-lea, Duce de Bourbon și a preluat conducerea provinciei Beaujolais când soțului ei i-a fost cedat titlul de Lord de Beaujeu de către fratelui lui Ducele
Anne a Franței () [Corola-website/Science/325654_a_326983]
-
către răsărit și către nord, lăsând partea de sud a stăpânirilor sale în mâinile unor vasali ai săi, precum conții de Guînes, Hesdin și Saint Pol. La nord de comitatul său, lui Baldwin i s-a conferit provincia Zeelanda ca fief din partea împăratului german Henric al II-lea, iar pe malul drept al râului Scheldt el a obținut Valenciennes în 1013, alături de părți din Cambresis, ca și Comitatul Hainaut (unde a devenit conte ca Balduin I). În paralel, în teritoriile dinspre
Balduin al IV-lea de Flandra () [Corola-website/Science/325113_a_326442]
-
se căsătorească cu Paul, ceea ce ar fi confirmat acceptarea trecerii puterii imperiale în dreptul Casei Atreides. Însă invidia Împăratului la adresa Ducelui Leto l-a condus la un pact cu rivalii săi, Casa Harkonnen. Acesta i-a promis Baronului că pe langă fieful Arrakis va permite ca Irulan să se mărite cu Feyd-Rautha. Baronul a fost de acord bazându-se pe formarea unui Imperiu Harkonnen, insă Irulan s-a opus vehement, nedorind să fie doar un pion. Complotul contra Casei Atreides a fost
Prințesa Irulan () [Corola-website/Science/325154_a_326483]
-
a sprijinit pe nepotul său de frate în atacul acestuia asupra Statului papal. Această atitudine l-a adus în conflict cu împăratul Carol cel Gras, drept pentru care, în același an, în cadrul adunării de la Verona, împăratul l-a deposedat de fiefurile sale, după cum a procedat și cu mulți alți nobili din Italia. Răsculându-se, Guy s-a aliat cu vecini sarazini și a început să achiziționeze un teritoriu și mai larg. Din acest motiv, în cadrul unei diete ținute la Ravenna, împăratul
Guido al III-lea de Spoleto () [Corola-website/Science/325194_a_326523]
-
și Thuringia în zonele rurale, conducând astfel la foamete în aceste provincii. Arhiepiscopul de Magdeburg în cele din urmă a stabilit condițiile în care regele să încheie pacea cu rebelii. Henric a solicitat închisoarea pentru toți conducătorii răscoalei, alături de confiscarea fiefurilor acestora, și redistribuirea lor către susținătorii imperiali. Cu cât termenii erau mai duri, cu atât victoria completă obținută de Henric la Langensalza îi convingea pe aceștia să cadă la învoială. Prin gesturi pline de umilință, episcopii, nobilii și țăranii răsculați
Bătălia de la Langensalza () [Corola-website/Science/325207_a_326536]
-
familia Hohenstaufenilor, care erau conți de Ortenau, Thurgau, Breisgau și Baar. Regele Henric al III-lea al Germaniei i-a promis susținătorului său Berthold Ducatul de Suabia. Cu toate acestea, văduva lui Henric, Agnes de Poitou a acordat ducatul în fief lui Rudolf de Rheinfelden în 1057. Drept compensație pentru renunțarea la revendicarea Suabiei, Berthold a primit titlurile pentru Ducatul Carintia și Marca de Verona. Cu toate acestea, Berthold nu a fost niciodată acceptat ca stăpân în aceste provincii. Ca urmare
Berthold al II-lea de Carintia () [Corola-website/Science/325273_a_326602]
-
de Arles (Regatul Burgundia). Această funcție i-a fost confirmată în 1152 și deținută de ducii din familia Zähringen până la 1218, drept pentru care ei auf sot uneori numiți ca "duci de Burgundia", cu toate că exsitentul ducat de Burgundia nu era fief imperial, ci francez. Ducele Berthold al IV-lea de Zähringen (d. 1186), care i-a succedat tatălui său Conrad, a petrecut cea mai mare vreme în Italia, însoțindu-l pe împăratul Frederic I "Barbarossa". Fiul și succesorul său, ducele Berthold
Zähringen () [Corola-website/Science/325274_a_326603]
-
Franconia renană se aflau mai multe comitate care aparțineau dinastiei saliene. Membrii săi au fost uneori menționați ca fiind duci de Franconia, ei devenind dinastia regală a Germaniei în 1024. Teritoriile francone ale lor au fost acordate în 1093 ca fief contelui palatin de Aachen, care va evolua transformându-se ulterior într-un important principat german, al Palatinatului Elector ("Kurpfalz"). a fost achiziționat de regele Otto I "cel Mare", după eșecul răscoalei ducelui din familia Conradinilor, Eberhard din 939, în bătălia
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
Speyer și Worms, ca și landgafatul de Hessa, pe atunci parte a Thuringiei. Pe lângă aceste entități puternice, se înregistrează și foarte multe state mai mici. În 1093, împăratul Henric al IV-lea a acordat teritoriile saliene din Franconia renană ca fief lui Henric de Laach, contele palatin de Lorena Inferioară, cu sediul la Aachen, ale cărui posesiuni vor evolua ulterior către importantul principat de Palatinat. În vreme ce împăratul Frederic I "Barbarossa" a conferit în 1198 titlul ducal către principele-episcop de Würzburg din
Ducatul de Franconia () [Corola-website/Science/325281_a_326610]
-
Luxemburg, cu scopul de a instaura independența Namurului față de Luxemburg, iar în 1194, împăratul german Henric al VI-lea de Hohenstaufen declarase Namur ca fiind markgrafat (marchizat). Intenția lui Balduin fusese de a lăsa Namur fiului său Filip, dar ca fief al Hainaut. Cu toate acestea, Theobald I de Bar, care se căsătorise cu moștenitorarea lui Henric de Luxemburg, Ermesinda, refuza să abandoneze Namur și l-a atacat pe Filip. Războiul a durat vreme de trei ani, până la încheierea unui tratat
Filip I de Namur () [Corola-website/Science/324551_a_325880]
-
vase la dispoziția cuceritorului William. În anul următor, nefiind probabil mulțumit cu partea primită, el a sprijinit pe locuitorii din Kent în tentativa de a ocupa castelul din Dover. Conspirația a eșuat, iar Eustațiu a fost condamnat să își abandoneze fiefurile din Anglia. Mai târziu, reconcilierea cu William Cuceritorul va avea loc, Eustațiu recăpătând o parte dintre acestea. Eustațiu a murit în jurul anului 1087 și a fost succedat de către fiul său, Eustațiu al III-lea. S-a mai sugerat despre Eustațiu
Eustațiu al II-lea de Boulogne () [Corola-website/Science/324563_a_325892]
-
a intensificat, înregistrându-se facțiuni aliindu-se fie cu bizantinii, fie cu zirizii. Cu toate că niciuna dintre aceste puteri nu a reușit să se instaleze în Sicilia pentru o lungă durată, sub Hasan as-Samsam (1040-1053) insula s-a fragmentat în mici fiefuri. i au dispărut în 1053, iar în 1061 normanzii din sudul Italiei au sosit sub conducerea lui Roger de Hauteville și au început cucerirea insulei, care a fost încheiată în 1091. Musulmanilor li s-a permis să rămână și să
Kalbizi () [Corola-website/Science/324641_a_325970]
-
-se tot mai dese cazuri în care anumite facțiuni din cadrul familiei domnitoare a kalibizilor se aliau fie cu Imperiul Bizantin, fie cu dinastia zirizilor. Din vremea emirului Hasan as-Samsam (1040-1053), stăpânirea asupra insulei s-a fragmentat în mai multe mici fiefuri. Pe plan intern, arabii au inițiat reforme funciare care, la rândul lor, au sporit productivitatea și au încurajat creșterea micii proprietăți, fapt care și-a lăsat amprenta asupra devoltării ulterioare a Siciliei. Arabii au îmbunătățit sistemele de irigații și au
Emiratul Siciliei () [Corola-website/Science/324628_a_325957]
-
ulterior, sprijinul markgrafilor de Toscana constituia un atuu pentru oricine aspira la titlul de rege al Italiei. În 931, Ugo de Arles, care a devenit rege al Italiei, i-a deposedat pe "Bonifacii" într-o tentativă de consolidare a tuturor fiefurilor importante din Italia aflate în mâinile rudelor sale. El a garantat Toscana fratelui său, Boso, ea rămânând sub conducerea familiei "Bosonizilor" până la 1001. De asemenea, conducătorii Toscanei și-au păstrat influența în ceea ce privește alegerile regale, situație care a durat până la 1027
Marca de Toscana () [Corola-website/Science/324747_a_326076]
-
de a nu-și lăsa mintea și conștiința controlate de alții. . . . Era de neclintit în convingerile sale. Și-a dat viața pentru a apăra adevărul”. Miguel Servette, a fost condamnat la moarte și executat de către consiliul orășenesc din Geneva, Elveția - fieful reformatorului Jean Calvin pentru vina de a fi anabaptist (rebotezator) și antitrinitar. El era atașat unei adunări anabaptiste antitrinitare din Franța, era pacifist și milita pentru libertate de conștiință. Prin urmare, în Franța exista o mișcare antitrinitară printre anabaptiști. Miguel
Biserici și creștini antitrinitarieni () [Corola-website/Science/322496_a_323825]
-
Rusiei. Franța, având relații bune cu Rusia și Austria, a propus o serie de modificări teritoriale, prin care Austria să fie recompensată cu părți din Silezia Prusacă, iar Prusia să primească în schimb Ermlandul (Warmia) poloneză și alte părți din fiefurile Poloniei, Ducatul Curlandei și Semigaliei—deja aflat sub hegemonie a germanilor baltici. Regele Frederick al II-lea al Prusiei nu avea intenția de a ceda Silezia recent cucerită în Războaiele Sileziei; era însă interesat și el să găsească o soluție
Prima împărțire a Poloniei () [Corola-website/Science/322287_a_323616]
-
razzia aliați ai primului monarh otoman, Osman I. În rândurile achingiilor au luptat și mercenari, aventurieri, războinici derviși sau pur și simplu civili în căutare de îmbogățire din jaf. Spre deosebire de ieniceri, care primeau soldă, sau spahii, care erau rasplătiți cu fiefuri pentru slujba militară prestată, achingiii nu erau plătiți, trăind exclusive din jafurile pe timp de pace și din prada cucerită în timp de război. Achingiii purtau haine viu colorate și blănuri de leopard, aripi de vulture prinse de spate, (această
Achingiu () [Corola-website/Science/328070_a_329399]
-
Comnen, însă nu a obținut nimic, dat fiind că pacea a fost încheiată între regele din Palermo și Bizanț. Andrei a mai apărut abia în 1167, cu ajutorul arhiepiscopului Christian I de Mainz, comandantul trupelor imperiale, pentru repunerea în drepturi în fiefurile sale, inclusiv în Anconă. Expediția a fost un eșec. Potrivit cronicii lui Romuald de Salerno, Andrei ar fi fost prezent și în bătălia de la Monte Porzio.
Andrea di Raviscanina () [Corola-website/Science/328155_a_329484]