952 matches
-
roumaines d’études littéraires”. Este membră a Comisiei de Poetică și Stilistică, a Comitetului Internațional al Slaviștilor, redactor al publicației „Studii de slavistică”. Cercetările întreprinse de C. sunt consacrate aproape în exclusivitate scriitorilor ruși. Fiecare personalitate literară este supusă demersului hermeneutic în funcție de spațiul ideologic-cultural în care aceasta apare și evoluează. În cuprinsul analizelor se întrevăd două tipuri de biografie ce acționează sinergic: prima este reprezentată de surprinderea gesturilor culturale semnificative ale autorului, cea de-a doua fiind biografia ideilor, ipostază explorată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286449_a_287778]
-
discursul anticristologic a fost conceput ca un discurs omogen, dogmatic, cu un maxim de coerență internă; într‑un cuvânt, ca un discurs anistoric. Încercarea lui Bousset, deși interesantă, se înscrie - spunem noi, reluând expresia lui Thomas Kuhn - în cadrul vechii „paradigme” hermeneutice, proprie secolului al XIX-lea, caracterizată în principal de dorința de a evidenția ceea ce este constant în varietatea formelor istorice. Metoda istorico‑critică, dominantă în secolul XX, aduce o nouă schimbare de perspectivă. Revenind la subiectul nostru, considerăm că numai
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
și parabola de la Lc. 18). Așadar: un profet din Vechiul Testament, un înger, un apostol și Isus însuși. După acest climax, exegetul revine cu alte două scurte citate din Cartea lui Daniel, pentru a încheia, în manieră elegantă și impresionantă, cercul hermeneutic. Vom reveni asupra sensului acestei succesiuni de citate. Pentru moment, să ne oprim asupra unuia dintre acestea, semnificativ. Este vorba de parabola judecătorului nedrept (Adu. haer. V, 25, 4), transmisă de Luca (18,2‑5): „Într‑o cetate era un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sub ce formă, sub ce aspect? Pentru a răspunde acestor întrebări, Hipolit dezvoltă o serie de nouă analogii între falsul și adevăratul Cristos. În viziunea sa, Scripturile conțin atât profeții despre Cristos, cât și despre adversarul său eshatologic. Acest principiu hermeneutic va fi reluat, după cum vom vedea în cele ce urmează, în Com. Dn. Cele nouă perechi de „analogii prin opoziție” constituie o noutate absolută în materie de anticristologie. Hipolit construiește acest „portret simbolic” al personajului amalgamând mai multe tradiții distincte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cărții Daniel. Într‑adevăr, în interpretarea sa - care va conduce la alcătuirea scenariului anticristologic - Hipolit preia din cele două viziuni anumite elemente pe care le combină pe baza unei analogii destul de vagi: cifra 4. Mitul Anticristului este rezultatul acestui act hermeneutic, constând în remodelarea anumitor date oferite de Scriptură potrivit unui scenariu a priori. Este vorba de o tehnică proprie tuturor predicatorilor sau exegeților care lucrează pe baza unui corpus de testimonia constând în organizarea acestor testimonia în funcție de o structură teologică
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fragmente ale Vechiului și Noului Testament. De Christo et Antichristo este un imens dosar de testimonia despre adversarul eshatologic și sfârșitul istoriei, dosar organizat după structura unui discurs epideictic. În Comentariul la Daniel, citatele alternează cu considerațiile de ordin teologic, hermeneutic și pastoral. Mitul Anticristului face parte deci dintr‑o amplă strategie care urmărește trei scopuri principale: să respingă noile atacuri ale milenarismului montanist; să îndemne la martiriu, în limitele rațiunii; să relativizeze autoritatea Imperiului Roman în raport cu Împărăția cerească pe care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tradiția alexandrină”, elitistă și spiritualistă, este rezultatul întâlnirii dintre creștinism și filozofia greacă, în varianta sa platoniciană. Pentru a nu cita decât un exemplu, opoziția ontologică ϑ <≅0ϑς/ϑ ∀∅Φ20ϑς este reluată de Origen și transpusă în opoziția de ordin hermeneutic, sens alegoric - sens literal. Orice fragment din Scriptură posedă un sens alegoric, dar nu întotdeauna și unul literal. Ar fi o greșeală să privim cele două tradiții ca radical opuse sau ca excluzându‑se reciproc. După ce prezintă ansamblul trăsăturilor distinctive
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
orice substanță cristică. Am văzut până aici că Anticristul se manifestă la nivelul moravurilor și doctrinei. La cel de‑al treilea nivel se situează raportarea la Scripturi, precum și demersul exegetic. În acest punct, Origen se dovedește extrem de original; însuși actul hermeneutic, ca proces de asimilare cu Cristos‑Logos‑Scriptură, se află în centrul gândirii sale teologice. Într‑adevăr, „pentru că [Isus] a venit și pentru că în el s‑a împlinit Evanghelia, a făcut din toate o Evanghelie”. Așadar, toate Scripturile, atât Noul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
le circumcizia. Potrivit interpretării lui Victorin, el va fi un avatar al lui Nero, dar un Nero pervers (viciosul de odinioară va deveni aproape un ascet înțelept), imposibil de recunoscut de cele trei categorii de victime. Elemente importante din scenariul hermeneutic al pannonianului vor fi reluate de Commodian în poemele sale apologetice. În loc de concluzie, să îl cităm din nou pe M. Dulaey care, după ce admite influența lui Irineu și a lui Hipolit asupra anticristologiei lui Victorin, se grăbește să precizeze: „Cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
În replică la interpretarea literară a lui Marcel, Chiril opune două tipuri de obiecții: canonice (citate din Scriptură care contrazic fragmentul paulin: In. 8,35; Lc. 1,35; Dan. 7,13‑14; 2,44; Ps. 101,26‑28 etc.) și hermeneutice. În opinia sa, banala expresie ΠΔ4 ≅®椀 „până ce” sau „până în momentul în care” nu ar avea aici un sens strict temporar, trebuind înțeleasă - în sensul expresiei lui Constantin Noica - mai degrabă ca „limitare care nu limitează” („ΠΔ4 ≅®椀 - este un
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
fie pentru a completa acest text, atunci când lipsesc de aici pasaje întregi, cum ar fi îndeosebi cazul Cărții lui Daniel. Principiul metodologic al supremației textului ebraic (celebrul ebraica ueritas), este dublat în cazul lui Ieronim de o serie de principii hermeneutice, pe care le vom prezenta succint. În această privință, cel puțin teoretic, autorul Vulgatei se prevalează de tradiția alexandrină, care distinge trei sensuri posibile în orice pasaj scripturistic: un sens literal sau istoric, un sens moral și un sens alegoric
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
grupe diferite. Desigur, posibilitatea ca ele să fie identificate cu exactitate rămâne destul de precară. Sprijinindu‑se pe anumite indicii, Augustin încearcă să propună o serie de identificări mai mult sau mai puțin exacte. Dacă este adevărat că la nivelul actului hermeneutic propriu‑zis (identificările de care tocmai am vorbit) este greu de observat o metodă bine structurată, în schimb, o atare metodă este mai mult decât evidentă la nivelul tehnicii adoptate de Augustin în abordarea și exploatarea textelor. El confruntă fragmentele
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tocmai am vorbit) este greu de observat o metodă bine structurată, în schimb, o atare metodă este mai mult decât evidentă la nivelul tehnicii adoptate de Augustin în abordarea și exploatarea textelor. El confruntă fragmentele, compară versiunile și propune criterii hermeneutice. În urma procesului de lectură, extrem de laborios, ajunge la rezultate elocvente. Discursul Mântuitorului apare în cele trei evanghelii sinoptice: Mt. 24,1‑44; Mc. 13; Lc. 21,7‑33. Exegetul trebuie să țină seama de toate versiunile, să le compare, să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
templului, prezența lui Isus per Ecclesiam; sfârșitul lumii; - chiar dacă aceste trei evenimente‑referent ar putea fi clar identificate, nimeni nu poate cunoaște data exactă a celei de‑a doua parusii. c) Augustin sintetizează concepția sa eshatologică, precum și rezultatele anchetei sale hermeneutice, într‑o parabolă‑sinteză, care se vrea o replică a parabolei slujitorului cel rău (Mt. 24,48‑51; Lc. 12,45), citată, probabil, de Hesychius în epistola sa. Parabola evanghelică pune față în față doi slujitori: unul care rămâne credincios
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că primele sale comentarii, In Canticum și In Danielem, datează din anul 433, doi ani după sinodul din Efes și chiar anul proclamării edictului de Unitate, redactat în parte de Theodoret. Dincolo de rațiuni de prietenie sau pastorale, la originea programului hermeneutic al episcopului Cyrului se află un alt motiv, mult mai profund, pe care J.‑N. Guinot îl rezumă în acești termeni: „Așa cum lectura Bibliei poate să ofere baza teologiei trinitare și cristologiei definite la sinodul de la Niceea, tot astfel ea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
autorul se ocupă de sursele posibile ale Comentariului la Daniel. . Trad. J.‑N. Guinot, op. cit., p. 275. . PG 81, 1436B‑1437A. . Într‑adevăr, exegeza lui Theodoret presupune trei niveluri: literal, metaforic și tipologic. Sensul istoric aparține primului nivel. Contrar principiului hermeneutic al lui Origen, de pildă, pentru care orice pasaj din Scriptură presupune în mod obligatoriu un sens alegoric (metaforic), sensul literal fiind superfluu, Theodoret consideră că trebuie luat în considerație mai întâi sensul literal (așadar, el există întotdeauna) și, pornind
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de conținut are multe variante, în funcție de scopul cercetării și de natura materialelor narative. Preferința pentru o variantă sau alta este legată și de adoptarea de către cercetător a unor criterii de obiectivitate și procesare cantitativă, pe de o parte, spre deosebire de perspectivele hermeneutice și calitative, pe de altă parte. În acest capitol, nici nu vom prezenta toate posibilitățile și nici nu vom da instrucțiuni detaliate, dar, urmând o serie tipică de etape, ne vom concentra asupra exemplelor din cercetarea noastră, ca modele de
[Corola-publishinghouse/Science/2308_a_3633]
-
E.A. & Miles, M.B. (1995), Computer programs for qualitative data analysiS: A software source book (2nd ed.) Thousand Oaks, CA: Sage. White, M. & Epston, D. (1990), Narrative means to therapeutic ends. New York: Norton. Widdershoven, G.A.M. (1993), The story of life: Hermeneutic perspectives on the relationship between narrative and life history. Narrative Study of Lives, 1, 1-20. Wigren, J. (1994), Narrative completion in the treatment of trauma. Psychotherapy, 31 (3), 415-423. Wiersma, J. (1988), The press release: Symbolic communication in life history
[Corola-publishinghouse/Science/2308_a_3633]
-
M.B. (1995), Computer programs for qualitative data analysis: A software source book (ediția a II-a), Sage, Thousand Oaks, CA. White, M., Epston, D. (1990), Narrative means to therapeutic ends, Norton, New York. Widdershoven, G.A.M. (1993), „The story of life: Hermeneutic perspectives on the relationship between narrative and life history”, Narrative Study of Lives, 1, pp. 1-20. Wiersma, J. (1988), „The press release: Symbolic communication in life history interviewing”, Journal of Personality, 56 (1), pp. 205-238. Wiseman, H., Lieblich, A. (1992
[Corola-publishinghouse/Science/2308_a_3633]
-
semnate de cei care se vedeau pe post de hexaBond(e) al națiunii (singurele lizibile azi, cele publicate în academicile anale fiind penibile însăilări de citate și opinii), faptul există iar prima sarcină consta în decriptarea strategemelor de limbaj ("copoi hermeneutic" vânând "aluziile subtile pe care auctorii bahluieți cercau a le glisare prin găurile, nu prea largi, ale ciurului cenzorial" precizează Elpi, vezi op. cit., ). În rapoartele sale, acesta nu avea scrupule deontologice, pomenind despre "repetatele vizite" ale unui universitar la Spitalul
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
spectru aproape nelimitat. Apare, mai întâi, „individualismul intramundan” (Louis Dumont) de tip pietist, care refuză total noțiunile de tradiție, angelologie sau mistagogie, în favoarea unei etici pragmatic-soteriologice (Max Weber), a simplificării liturgice și a reducerii exegezei biblice la un singur palier hermeneutic (primatul literei). În arta religioasă, Reforma renunță nu doar la tabloul perspectival consacrat mai întâi în Biserica Romano-Catolică, ci la orice formă de reprezentare vizuală a sacrului. Simbolismul naturalist și arta decorativă își fac simțită prezența. Dezrădăcinarea nu mai creează
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
de sine? Răspunsul se găsește în Școala hermeneutică germană 1. Prefigurate de analizele lui Edmund Husserl (1859-1938) asupra dimensiunii antepredicative a conștiinței umane și a fluxului temporalității proprii subiectivității transcendentale, tezele lui Martin Heidegger (1885-1976) despre structurile anticipative ale conștiinței hermeneutice vor constitui premisele hermeneuticii ontologice pe care Hans-Georg Gadamer (1900-2002) le-a perfectat în magistrala sa operă Adevăr și metodă (1960). De mai bine de patruzeci de ani, demersul său a stârnit numeroase ecouri importante, influențând decisiv reflecția teologică sau
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
unui înțeles multă vreme ascuns în neștiință sau uitare (léthe). Plecând de la această percepție dinamică asupra adevărului, Gadamer analizează întâlnirea interpretului cu opera de artă. Experiența contemplației active și mereu reînnoite a obiectului de artă devine arhetipul tuturor celorlalte situații hermeneutice, care implică citirea și interpretarea unor semne. Precum într-o liturghie sacră, adevărul nu se constată, ci se descoperă. Adevărul nu se lasă consemnat, ci este atestat existențial la interstițiile jocului semantic dintre conștiința lucrativă personală și semantica operei de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un comerț abia subînțeles cu tradiția. Atât individualismul, cât și istorismul sunt contestate. Tradiția nu este un cumul de teme antice, ci o prezență vie în procesul dialectic (mai precis, dialogic) de apariție, comprehensiune și explicitare a unui sens. Cercul hermeneutic nu mai este considerat un viciu regresiv. Înrădăcinarea omului în istorie ține de determinarea noastră funciară. Apartenența noastră la tradiție și toate medierile lingvistice și axiologice pe care această apartenență le presupune ne interzic să credem că am putea înțelege
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
spontan și incontrolabil, așa cum într-o conversație cuvintele pe care le rostim constituie arareori rezultatul unei deliberări conștiente. Adevărul despre alteritatea care ne surprinde și ne interpelează nu poate fi găsit decât într-o mișcare continuă de „du-te-vino” între orizontul hermeneutic al tradiției interpretului și orizontul istoric al lumii care provoacă interpretarea. Fuzionarea acestor orizonturi nu poate avea loc decât într-o conștiință individualizată. Pentru a sesiza orizontul apariției unei voci, interpretul trebuie să facă efortul localizării rădăcinilor noastre istorice. Tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]