1,485 matches
-
a rândul Titu Maiorescu, la Universitatea din București. După Maiorescu, Constantin Rădulescu-Motru, Petre Negulescu, Ion Petrovici sau Mircea Florian, pentru a aminti doar unele din numele cele mai cunoscute ale filosofiei universitare, au scris numeroase articole și cărți consacrate filosofiei kantiene, consolidând reprezentarea publicului cult românesc despre Kant drept un primus inter pares în ale filosofiei. Este oare de mirare că un filosof cu mare ambiție, cum a fost fără îndoială Blaga, se raportează în primul rând la Kant? În mod
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
culturi. Limbajele și culturile sunt unite în modul cel mai strâns, deoarece diversitatea limbajelor „nu este una a sunetelor și semnelor, ci o diversitate a însăși viziunilor asupra lumii”8. Deși von Humboldt oscilează între un transcendentalism universalist de tip kantian și istorism s-a remarcat că insistența lui asupra deosebirilor profunde dintre limbajele comunităților istorice înclină balanța în favoarea celui din urmă9. Accentul relativizant apare deosebit de clar în reflecția că dacă limbajele conțin viziuni diferite ale lumii rezultă că lumea în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a lua act, datorită categoriilor sale, de lumea concretă dată”23. Aceasta ar fi o limitare pe care Blaga o apreciază drept sursa unor interdicții din cele mai păgubitoare, interdicții pe care le acuză în judecăți deosebit de severe. Astfel conceptul kantian al lucrului în sine este perceput de Blaga drept temei al respingerii oricărei încercări de a imagina reprezentări cu privire la ceea ce se situează dincolo de limitele experienței. Cu aceasta Kant a ciuntit destinul ființei umane, condamnând la inactivitate capacitatea revelatoare. Kant pune
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
revelatoare. Ignorarea acestei a doua garnituri a fost cauza pentru care Kant a trecut cu vederea în chip atât de regretabil destinul revelator al omului în sensul deplin al acestui cuvânt. Dacă le-ar fi bănuit existența, desigur că filosofia kantiană ar fi devenit mai puțin opacă față de spiritul creator.24 Sunt oare îndreptățite asemenea judecăți? A contestat Kant pornirea oamenilor de a-și alcătui reprezentări despre transcendent? A apreciat-o el drept neavenită? Reprezintă într-adevăr filosofia sa „un vetto
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
analizele lui Kant nu conțin și nu implică câtuși de puțin vreo rezervă în această privință, așa cum a crezut Blaga. Nu existența și semnificația spirituală a năzuințelor de a elabora reprezentări asupra transcendentului este pusă în discuție prin concluziile criticismului kantian, ci numai caracterizarea produselor unor asemenea năzuințe despre cunoaștere în sensul propriu al termenului. Este plauzibil că dacă ar fi fost confruntat cu critici de felul celor pe care le-a formulat Blaga, Kant ar fi replicat în acest fel
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Blaga. Idealul lui Kant a fost metafizica științifică, cel al lui Blaga metafizica drept viziune asupra lumii, drept creație originală structurată de coordonatele unei anumite matrice stilistice. Fără îndoială că Blaga nu s-a înșelat atunci când a apreciat că ideea kantiană a metafizicii științifice reprezintă un potrivit fundal contrastant pentru o cât mai bună percepere a modului cum a înțeles el natura, rostul și menirea metafizicii. Cea dintâi ambiție filosofică a lui Kant a fost să pună metafizica „pe drumul sigur
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
trăit constant nevoia detașării de filosoful din Königsberg.” (Vezi Al. Petrescu, „Despărțirea lui Blaga de Kant”, în Revista de Filosofie, nr. 6, 1998, p. 671.) Autorul caracterizează această „despărțire” cu referire la o sumă de teme și concepte ale filosofiei kantiene. În cele ce urmează, îmi propun îndeosebi identificarea acelor orientări fundamentale ale gândirii care îl opun pe Blaga lui Kant. 3. „Luminarea este o ieșire a omului din starea de minorat a cărei vină o poartă el însuși. Starea de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
unicat, așa cum un «început absolută și un unicat este, într-un sens și până la un punct, opera de creație artistică.” (T. Cătineanu, „Lucian Blaga și filosofia istoriei”, postfață la Lucian Blaga, Ființa istorică, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p. 263.) IDEEA KANTIANĂ A LUMINĂRII „Nu știu dacă nu se poate garanta că obstacolele în calea unui bun examen al ideilor nu provin atât din faptul că spiritul este lipsit de știință, cât din faptul că el este plin de prejudecăți.” Pierre Bayle
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
sentințe sunt definitive, în sensul că o instanță de apel situată deasupra rațiunii pure nu mai este, în genere, posibilă. Nici un alt proiect de întemeiere a autorității rațiunii nu a avut o amploare și ambiții comparabile cu cele ale criticii kantiene a rațiunii pure. Cum devine posibilă luminarea ca eliberare de sub tutelă Orientarea generală a gândirii lui Kant, cântărită cu măsura epocii sale, pare să fi fost pronunțat antielitară. Kant subliniază, desigur, distincția dintre „cei ce gândesc cu mintea lor” (Selbstdenkende
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
mai bine de ce el acuză comoditatea sau lenea și lașitatea drept principalele obstacole care împiedică ieșirea oamenilor din starea de minorat, o stare la care ei se condamnă singuri atât timp cât nu reușesc să facă uz de propria lor rațiune. Imperativul kantian „Ai curajul de a te sluji de propria ta minte!”, imperativ pe care filosoful îl numește „deviza luminării”, reprezintă un apel adresat tuturor oamenilor. Este invitația adresată fiecărui om de a se împlini ca ființă omenească, de a deveni o
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a acelor acțiuni și mișcări care își propun să forțeze infăptuirea unor schimbări și îmbunătățiri socotite necesare prin încălcarea legii. Kant nu a fost, totodată, un conservator, cel puțin în sensul curent al termenului. Există o tensiune evidentă între ideea kantiană a luminării și conservatorismul social, politic, educațional sau religios. Nici o legislație, nici o tradiție, nici o instituție nu au în ochii lui Kant legitimitate și drept la existență dacă ele nu se pot justifica în fața tribunalului rațiunii. Dar această atitudine va fi
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
și Lessing, Kant a înțeles emanciparea religioasă drept ridicare de la religiile pozitive la religia rațiunii. În scrierile sale, acest concept capătă însă contururi clare, schițate prin delimitarea netă față de conceptul deist al „religiei rațiunii”. Una dintre concluziile majore ale criticii kantiene a întinderii și limitelor cunoașterii cu valoare obiectivă este că Dumnezeu nu poate deveni obiect al rațiunii teoretice, speculative. Existența lui Dumnezeu precum și enunțuri despre natura și atributele sale nu pot fi întemeiate în limitele rațiunii teoretice. Este un verdict
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
a recunoașterii imperativelor rațiunii practice pure, imperative accesibile, în principiu, oricărei ființe omenești. Iar dacă, așa cum spune Kant, determinarea originară a firii omenești este progresul rațiunii, urmează că luminarea va însemna întotdeauna și emancipare religoasă. Ce ne spune nouă ideea kantiană a luminării? Tragediile ultimului secol, crime îngrozitoare și imense suferințe, pot fi privite și drept consecințe ale investirii cu autoritate absolută a unor instanțe cum ar fi neamul, rasa, sângele, poporul muncitor, partidul unic, învățăturile și preceptele ce disting și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
subordonare care implică anularea individualității, ce se exprimă înainte de toate în lipsa exercițiului critic al rațiunii sau în renunțarea la acest exercițiu, îi opun cu necesitate pe aceștia acelor oameni care vor sluji o altă cauză. O sugestie majoră a ideii kantiene a luminării este că un consens universal este posibil doar între oameni luminați, capabili și deprinși să facă uz de rațiunea lor. Corolarul necesar al acestei presupoziții este că orice cauză care va fi sustrasă examenului critic și sancțiunii rațiunii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Omul luminat este cel ce îl slujește și îl venerează pe Dumnezeu străduindu-se să dea ascultare legii morale 28. Astăzi, la noi, o înțelegere foarte răspândită a sensului și finalității practicilor religioase stă într-un contrast ironic cu ideea kantiană a luminării. Mulți credincioși înclină să perceapă prezența divinității înainte de toate în evenimente excepționale, ieșite din comun, cu deosebire în miracole. Numeroase mărturii par să indice o evoluție a religiozității potrivnică spiritului luminării. În loc să se contureze tot mai clar, distincția
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
29. Tocmai conștiința că un crez religios se exprimă în modul în care trăim, în ceea ce acceptăm sau respingem, în ceea ce facem sau nu facem pare să lipsească multora dintre cei ce îl afirmă. Nimic nu sfidează mai mult ideea kantiană a luminării decât o asemenea desprindere de orice semnificație morală a unor reprezentări, așteptări și practici socotite religioase. Formularea dată de către Kant devizei luminării - „Sapere aude! (Ai curajul să te servești de propria minte!)” - este un îndemn care nu a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ea. NOTE Vezi K.R. Popper, „Immanuel Kant: Der Philosoph der Aufklärung”. Este vorba de textul publicat în 1957 ca introducere la traducerea germană a lucrării Societatea deschisă și dușmanii ei. Acest text a fost preluat sub titlul „Critica și cosmologia kantiană” la capitolul 7 al cărții lui Popper Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii științifice, traducere de C. Stoenescu, D. Stoianovici, Fl. Lobont, Editura Trei, București, 2001. I. Kant, Critica rațiunii pure, trad. N. Bagdasar, El. Moisuc, ediția a III-a, îngrijită
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Ion Papuc, Editura Crater, București, 1999, p. XXXII. Ibidem, p. XXXIV. Vezi I. Kant, Religia în limitele rațiunii pure, ed. cit. p. 249. Nu i se poate, desigur, imputa credinciosului de rând că nu a luat cunoștință de imperativul categoric kantian. Mai greu am putea crede că lui nu i-au ajuns la urechi cuvintele predicii de pe munte a lui Isus: „Tot ceea ce vreți să vă facă vouă oamenii trebuie să le faceți voi lor”. PUBLICAȚII ALE AUTORULUI DESPRE KANT - „Analytisch
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cultura românească, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998. - „Allgemeine Naturgesetze: Kant versus Newton?”, în Noesis vol. XXII, 1997, pp. 115-122. - Traducere și comunicare culturală. Cărări înguste și dileme ale traducerii filosofice, conferințele Academiei Române, Editura Academiei, București, 1997, pp. 5-13. - „Ideea kantiană a luminării”, în M. Flonta (coord.), H.-K. Keul, Filosofia practică a lui Kant, Editura Polirom, Iași, 2000, pp. 243-268. FILENAME \p D:\microsoft\docuri nefacute\Kant in lumea lui.doc PAGE 211
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat și decesul metafizicii tradiționale. Acesta e momentul-cheie al marii schimbări de paradigmă și în arta modernă, ofensiva decisivă asumându-și-o simbolismul târziu al lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sau Dewey. El găsește trei răspunsuri la modul cum să ne raportăm la filosofia occidentală tradițională: husserlian ("scientist"), heideggerian ("poetic") și pragmatist ("politic"). Evident că preferă ultima soluție, dar într-o coabitare cu scientismul 166. Neopragmatismul lui Rorty preia linia kantiană a fenomenologiei, trecută prin pozitivism și pragmatism. Adevărul ființei, ca și la Heidegger, e identificabil în Dasein, căci Sein înseamnă antiteza adevărului. Rorty preferă adevărul literal și respinge pe cel metaforic, predominant la Heidegger, la Blaga, la Noica. Pentru el
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Heidegger în raporturile cu nazismul. Dar, revenind la Wittgenstein, acesta n-a făcut saltul din transcendent în ateismul postmodernist, fiindcă neputând să exprime în cuvânt pe Dumnezeu, el l-a identificat tocmai în tăcere, nume numai bun de substituit noumen-ului kantian: "Cum este lumea este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume. Sentimentul lumii ca totalitate limitată reprezintă ceea ce este mistic. Enigma nu există"171. Wittgenstein păstrează și caracterul transcendental al moralei kantiene, deși nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de substituit noumen-ului kantian: "Cum este lumea este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume. Sentimentul lumii ca totalitate limitată reprezintă ceea ce este mistic. Enigma nu există"171. Wittgenstein păstrează și caracterul transcendental al moralei kantiene, deși nu mai vorbește de imperativul categoric. El, de fapt, nu iese din limitele teologiei negative a lui Karl Barth. Afirmația că Dumnezeu nu se arată în lume este adevărată, dar înșală la cântar, deoarece Dumnezeu lucrează în lume prin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
drept corolar în starea T afectivul. Filosoful vorbește de ecuația Dumnezeu-afectivitate, de un misterios orgasm divin, erosul uman nefiind altceva decât o "ebrietate ontologică a orgasmului"312. Interesant că și la Eminescu, semn cert al despărțirii sale de rațiunea pură kantiană, afectivitatea devine centrul ființei, de unde alt enunț fundamental eminescian: "Și eu pun destinul acestei lumi într-o inimă de om". Dacă admitem teoria cosmogonică a Big-Bang-ului, spune Lupașcu, energia primordială explodândă nu putea fi decât potențare infinită de afectivitate. Din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
da, da, da! Și Scoate odată portmoneul!, pentru ca în cvartetul opus 135 să nu mai poarte nici urmă de glumă, ci să fie cuvintele grele ale destinului (Der scher gefasste Entschuss). De aici răsărise, în definitiv, imperativul categoric al moralei kantiene, ca semn al prezenței noumen-ului, ceea ce Nietzsche va numi reîntoarcerea identicului. Dar dragostea ce este? Răspunsul la această întrebare-cheie par să-l dea personajele romanului kunderanian. Tomas și Tereza, Franz și Sabina trăiesc ambiguitatea dramatică a iubirii între ușurătate și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]