911 matches
-
omul sărac: fudul! Nevestele nășteau repede, înainte de termen, și nu le mai cunoșteai. Nici Grigore nu le mai putea ține seama, cu toate că le știa pe fiecare după nume. Se înmulțiseră, mereu soseau oameni noi, și drumurile gropii lui Ouatu se lățeau. Unii trăgeau spre rampă, își 105 așterneau cum puteau. După trei zile intrau în prăvălia lui Stere și-i cereau făină pe datorie. Carnetul negustorului se umplea de linii și de semne. La leafă plăteau până la ultimul leu, se mirau
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
-mi mai fie? Pe toate le știu. Da-i altceva... Cum să-ți spui... visez urât, mă chinui în somn... Paraschiv îl privi mai bine. Părul lui ca mălaiul strălucea stins în lumina lunii. Sub buza de jos i se lățise o umbră neagră care-l posomora. Era bătrân, se vedea bine. Cu așa hoț, greu să mai faci treabă. Se mira cum de-l mai ține Bozoncea-n ceata lui. - Mie mi-ar trebui altceva acum-... rosti târziu manglitorul, obosit, obosit
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
vânturile peste locul sălbatic, veneau zăpezile, duium de omăt, apoi primăverile. Zilele treceau, gârlă. Mai muriseră, se împuținau ăi vechi, veneau alții. Lumea, ca tîrgul! Dar erau frumoase locurile ălor de le îndrăgiseră. Vara da o iarbă înaltă, drumurile se lățeau. Cădeau ploile. Vremea se înăsprea. Timpul căciulii. Lucrătorii aduceau gâște să le îndoape și porci pentru îngrășat. De sărbători, nunți și bătăi, unde cântaseră lăutarii cânta câteodată popa, apoi liniștea învăluia din nou curțile până la Bobotează, cîftd venea sfinția-sa
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
sub geamuri. Drumul rampei era tot un nămol, o clisă neagră. Dinspre mahalaua ceferiștilor se scurgeau șerpi galbeni de gunoaie. Pânzele ploii măturau totul. Luaseră gardurile și bulumacii, care se rostogoleau spre adânc. Balta se umflase și clocotea. Puhoiul se lățise, apăsase pereții de lut, turtise magaziile lucrătorilor și cărase vreo două acoperișuri. Sipcile subțiri se frângeau, purtate de valul greu. Apa urcase până la ferestrele înguste, se strecurase pe sub cercevele și intrase în odăile pardosite cu lut. Femeile aruncau lucrurile pe
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
Palestrina! {EminescuOpVII 233} ["EA ERA CULCATĂ PE PATUL EI CEL ALB"] 2255 Ea era culcată pe patul ei cel alb, cu cerșafile de-un in curat ca argintul. Fața era înfundată în perini, părul ei cel blond și frumos se lățise peste perină, iar brațele goale și rotunde erau unite asupra capului. Gâtul încă se vedea, iar peste sân era trasă plapoma de lână aurie. M-am apropiat de pat... ea dormea. Am îngenuncheat lângă pat, am dezbinat mînele de deasupra
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
o nege: atotputernicia lui Dumnezeu. El își închipuia că un om trebuie să fie bolnav sau foarte nenorocit pentru ca să compuie cărți contra bibliei. De aceea mirarea lui era mare când vedea că pe zi ce merge tocmai aceste idei se lățesc pe care el le credea ca un pas înapoi al lumei, iar nu unul înainte. De aceea el se-ndoia dacă lumea aceea înaintată la care semenii lui își trimiteau copiii era într-adevăr înaintată. Aceste îndoieli apoi îl făceau
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
acopere cerul cu o spumă de maiouri și chiloței în ceața mâncând bucureștiul ca pe un ștrudel cu brânză. (TITLU) Al. Cistelecan a remarcat o anumită „tendință de fugă spre infinit a textului”, care pare că se lungește și se lățește în toate părțile: „Din cauza acestei energii incontrolabile a cuvântului”, nota criticul, „poemele ajung la o stare holografică a imaginației. Sensul se naște ca un produs târziu al senzației, iar valențele simbolice, dacă nu se pierd, sunt sufocate. Problemele construcției poetice
Pragul și Neantul. Încercări De Circumscriere A Morții [Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
Întîi cadrul general (peisajul, locul meditației), după care intră actorul (subiectul, cel ce evocă trecutul zidurilor), din nou cadrul, cu introducerea, acum, a unor elemente premonitoare, specifice romantismului negru: umbrele care „trec și retrec”, păsările de noapte, zidurile ce se lățesc etc; urmează invocația (justificarea temei) și, partea cea mai Întinsă, evocarea istoriei și a păstorilor ei mari, „martiri ai vitejiei”, de la Traian la Minai; vine, din nou, tema autorului (interpretarea simbolurilor): „O ziduri! rămășiță din slava strămoșească! O, turn! de unde
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mare.” După voiajul istoric, discursul revine la punctul de plecare. Împresurarea nopții a devenit, acum, mai puternică, Întunericul se Întinde, se adună (imagini ale orizontalității!), spațiul dispare În timp ce muzica valurilor se Întărește: „Dar a nopței neagră mantă peste dealuri se lățește, La apus se adun norii, se Întind ca un veșmînt; Peste unde și-n tărie Întunericul domnește; Tot e groază și tăcere... umbra intră În mormînt. Lumea e În așteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
maniheistă a poemului. Antiteza e figurată prin imagini din altă sferă de elemente: fluide, covîrșitoare ca număr, inconsistente ca structură. Mai Întîi un vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pusese acolo făcuse asta cu rost, căci acela era drumul spre iarmaroc. Tot acolo se adunau norocoșii și păgubașii, se beau aldămașurile și se înșirau vorbele goale. Între timp, iarmaroacele s-au rărit și s-au depărtat. Pe măsură ce orașul se lățea spre câmpie, străzile vechi erau demolate, clienții de ocazie se împuținau, iar clienții statornici se mutau la bloc. Mai rămăseseră megieșii de pe străzile vechi, cu case strânse unele într-altele, de frica buldozerelor. Vara se scoteau câteva mese și scaune
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
în fiecare dimineață... murmură ea. — O să te duc odată la castel, când o să ieși din schimbul de noapte. Urcăm pe creneluri. O să vezi ce n-ai mai văzut... Aurica se opri, încurcată. Ajunsese la cabină, Petrache sui până în dreptul ei, lățind brațele cât s-o încapă, așa lipită de scară, și deschise ușița. Se strecurară înăuntru. Nu încăpem... chicoti ea. — Întoarce-te cu fața la mine... spuse Petrache, făcându-și loc pe scaun. Pune piciorul ăsta aici și celălalt în partea cealaltă, cum
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
izbucni dintr-odată, la picioarele lui, cu luminile de sărbătoare, care i se păru că se învăl mășesc fără noimă. Tramvaiele se bălăbăneau pe o singură șină, firele de înaltă tensiune se încolăceau ca niște șerpi, rădăcinile copacilor retezați se lățeau sub asfalt, umflându-se, ca o lavă scorțoasă, pe sub buza trotuarelor, manechinele din vitrine își vorbeau, arătând spre trecători și hlizindu-se, iar trecătorii purtau măști. Dar nu pe față, ci atârnate la ceafă, încât, trecând pe lângă el și depărtându
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
umbră. Era o lume fără umbre, noi înșine eram propriile umbre. Trupurile creșteau și descreșteau în locul umbrelor noastre. Încheieturile ne trosneau, fălcile se căscau, obrajii se scobeau, alungindu-se. Altă dată, creștetele se turteau, oasele apăsau la încheieturi, tălpile se lățeau, ca la melci, scurtându-ne. Imaginează-ți un veșnic pat al lui Procust pentru măsura căruia eram mereu, într-un fel sau altul, nepotriviți. Mi-era dor de umbră mai mult decât de o femeie. Ședeam cu fața la zid și mi-
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
șervetul de la gât, trase scaunul până la laviță și îl întinse pe pătură. Îl dezbrăcă cu totul și îl frecă, pe îndelete, cu prosoape umede. Apoi își rândui cutiile cu alifie și îi unse, cu băgare de seamă, tălpile care se lățeau direct din coapse. — Ești numai o rană, șopti fata. Nu poți să stai toată ziua pe scândura aia... O să-i spun lui Golea să nu te mai trimită la cerșit. Lasă, nu-i spune... O să mă obișnuiesc, se bătătorește. Îl
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
Rada vedea diform și auzea înfundat, ca și cum ar fi stat cu capul sub apă. Ar fi vrut să strige după ajutor, dar își simțea încă pieptul strivit de lovituri, abdomenul arzându-i de o altfel de moarte care i se lățea acolo. Ajutorul veni, nu însă cum îl așteptase. „Băgați-i în salvări câte doi“, auzi un glas. „Pe asta care a înviat o duceți la secție, s-o trezească de-a binelea. Și ălălalt, nu mai trebuie să vă spun
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
urmele găleților în care se întăriseră, petice și cârpe de-a valma, pete gelatinoase ca niște meduze, pulberi din temeliile caselor, frunze uscate rămase de astă-toamnă și mucezite, cărți cu cotoarele răsucite, cauciucuri cu burțile sparte. Pe măsură ce mormanul uriaș se lățea spre poale, limbile excavatoarelor îl împingeau și muntele se sumețea, vârful fiind de fiecare dată altul, dar mereu mai sus, spărgând altfel lumina, cu aceeași cruzime, de parcă cineva ar fi dănțuit în vârf pe sticlă pisată. Acolo unde măruntaiele se
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
nestingherite. Era și timpul, șopti Bunelu. Mormanu’ a ajuns până aproape de cer. Mă gândeam io că tre’ să se întâmple ceva... — Nu e foc... observă Chisăliță, mutându-și privirile de colo colo, cu mâna streașină. Când e foc mare, se lățește de la mijloc spre margini. Alea sunt luminițe care merg. Io zic că-s lumânări... — Aoleo ! se plesni Isaia peste frunte. Te pomenești că azi e chiar Vinerea Mare ! Iese lumea cu prohodu’ din bise rică... Am întârziat cu slujba ! — Ce slujbă
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
de pe o frunză pe alta, nu știm ce se întâmpla atunci când nu mai erau frunze pe care să calce, așa cum nu știm ce se întâmplă cu zeii când mor oamenii care i-au creat. Trupul îi era zvelt, dar se lățea către umeri. Acum vine partea cea mai grea. Căci n-avea cap și totuși avea, pentru că ochii lui te priveau. Zâmbea, deși n- avea gură. Avea câte o trăsătură pentru fiecare dintre cele cinci simțuri și acela era chipul său
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
care s-o apuce, dar apoi o zbughi după ceilalți, zorit de voltele Magului frunzelor. În fața lor, ca un râu cenușiu al uitării, cu apele nemișcate, se întindea asfaltul. Iar către Strada Mare, până hăt, departe, se vedeau blocurile. Trunchiurile lățite sub asfalt, sub temelii, țineau pe umeri acest nou oraș, al betoanelor și asfalturilor care nu aveau anotimpuri, căci nu lăstăreau și, de aceea, nici nu se desfrunzeau. De această dată, Magul frunzelor rămase în urmă, târându-se ca un
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
gândeam la povestea cu trenul. Într-un fel, e și povestea noastră. Din copilărie și până acuma, singurul lucru care nu s-a schimbat e internaționalul de opt. — Ții minte, spuse Jenică zâmbind, cum puneam bănuții pe șine, să se lățească... Erau mai scumpi la rișcă, își aminti Maca. Un leu lățit făcea cât cinci de-ăia normali. Ce dacă nu puteai să cumperi cu el nici măcar o corcodușă. Nu era puțin lucru să așezi banul pe șină și să fugi
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
înainte ca lupta brațelor și a pleoapelor cu gravitația să fie definitiv pierdută. Maca rândui paharele de o parte și de alta a potcapului care se rostogolise. Capul popii căzuse pe masă, cu nasul și gura lipite de pata rubinie lățită pe mușama. Pe față i se întipărise un zâmbet de o mulțumire nostalgică. — Uite, îi arătă Jenică, în curtea aia stătea gagica. Avea niște gambe așa de lungi și călca de parcă avea trei picioare. Tânji : Te gândești că și pe
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
decât să se legene pe scaun, gemând. Când se trezi din năuceală, se repezi și trase zăvorul. Se așeză față în față cu floarea, care parcă se și înălțase puțin, tulpina i se îngroșase, sevele zvâcneau pe dinăuntru, frunzele se lățiseră și se ascuțiseră, ca jgheaburi pentru boabele de rouă, cârceii se încolăciseră pe arac, iar floarea se deschisese cu petale suprapuse, asemenea unui ciucure sângeriu. Jenică o privi și se rușină. Viața nouă care țâșnea în fața lui îi dădu un
Jocul celor o sută de frunze și alte povestiri by Varujan Vosganian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/602_a_1369]
-
exclusă. Nu ascund că trăind în două planuri deosebite - sub regimul inferior al orânduirii actuale și sub regimulîncă nelegalizat al concepției dinamice (Observația lui Ioanide: "Băiatul ăsta suferă de demență acută, caracterizată prin logică sofistică implacabilă! Dacă psihoza lui se lățește, omenirea e pierdută!") - încerc adesea șovăiri. Acesta este motivul pentru care, cu toată sila mea de literatură, am consimțit să jucăm Julius Caesar de Shakespeare, în special pentru scena asasinării lui Caesar în Senat. Eu luasem rolul lui Brutus, căruia
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
de Aur, pentru a arăta că dreapta credință înflorea și era răspândită mai mult atunci când era persecutată, scrie: „După cum plantele cresc când sunt lovite de picăturile de ploaie, tot astfel și credința noastră înflorea mai mult când era lovită, se lățea mai mult când era strâmtorată. De obicei, stropirea cu apă nu face atât de pline de verdeață grădinile; cât de pline de credincioși au ajuns Bisericile stropite cu sângele mucenicilor!”<footnote Sf. Ioan Gură de Aur, Omilie de laudă la
Πίστις și μαρτυρία. Martirii – mărturisitori jertfelnici ai dreptei credinţe. In: Studia Theologia Orthodoxa by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/132_a_167]