586 matches
-
energie. - Nu oricine se poate îndrăgosti, cei leneși n-au nici o șansă, explicase bărbatul cu ochelari pe frunte. - Și nici cei care cască tot timpul, adăugase știrbul. Toți râseseră din nou, dezgolindu-și dinții vechi alături de cei noi din porțelan lucitor. Rudi căsca tot timpul, obosit de drumurile lui în oraș ca să vândă cărți și obiecte vechi. Nu reușea să se odihnească nici măcar noaptea din pricina neliniștii din inima lui. - Unde ai întâlnit-o pe tinerica ta? întrebase din nou știrbul. - Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
ploaie. Pădurea străveche trăia în pereții casei. Era de ajuns să asculți tăcerea ca să simt cu alte organe decât cele cunoscute, poate cu întreaga suprafață a pielii, că nu eram deloc singură. Într-o zi plină de ceață deasă și lucitoare ca un porțelan, mi s-a dăruit un papagal pe care l-am botezat Sucki - el îmi amintea de zeul iubirii, Kamadeva, care avea ca pasăre adorată un papagal exact ca al meu. De unde venea? Băiatul care mi-l dăduse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
lui. Era vesel, arătând căldură, scântei din adânc, din nucleul pe care nimeni nu putea să-l vadă din plin, ci numai sfărâmat. Am luat un taxi de la Arlanda până la apartamentul nostru din Solna. Era o zi rece cu soare lucitor - o zi de primăvară, tipică nordului, care mă făcea să cred că frumusețea și sentimentul puteau exista separat. Coțofenele din pinii înalți îmi aminteau deodată de Sucki. Când am ajuns în apartamentul nostru am aruncat valizele și l-am căutat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
cele mai multe demontate. Nu ai fi găsit o mașinuță întreagă. Dintr-o salvare rămăsese numai caroseria, pe când motorașul cu roți dințate și volant zăcea într-alt colț al camerei. O broască de tablă era desfăcută în două și, ca un maț lucitor, arcul ieșise din locașul său. O pușcă fără trăgaci era azvârlită sub scăunelul cu spătar roz, lăcuit. Pe rafturi se aflau și cărți, dar nu câte crezusem, cele mai multe subțirele și cu litere uriașe, ca pentru școlarii mici. Nu mai știu
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
catadicseau să apară, erau așa de vechi și uzați, că păreau mai curând relicve din timpuri foarte îndepărtate decât bani adevărați în circulație. Acum însă, în adâncurile „Peșterii gazelei“ se ascundea un sac de culoare țipătoare burdușit cu bancnote noi, lucitoare și îmbătător de mirositoare, cum nu mai circulaseră niciodată în toată istoria vestitei piețe de la Sidi-Kaufa, așa încât părea logic până la un punct ca imohagul Gacel Sayah să se simtă atât de dezorientat, încât să aibă serioase îndoieli asupra atitudinii pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
așa-i, și pe dată mi se arată cum anume venea lume multă la această grădină de vară acum atât de melancolic goală; ceva frunze galbene cad, e toamnă, funigeii trec peste plopii înalți. Se uită la mine cu ochi lucitori nenea tehnicianul, copleșiți de o fericire calmă: "vin ai noștri", zice; "asta așa-i", zic, și nici un fel de fericire calmă nu mă încearcă, mai degrabă o indiferență mă cuprinde. "Actuala coaliție s-a moșmondit", zic. Tehnicianul ridică tonul critic
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
ale Sfântului Francesco din Assisi? Iacătă, merg agale gândind la asemenea probleme, stau la volanul Daciei mele oarecare și meditez la asemenea afunduri de umanitate și, pe lângă mine, e o fojgăială de autoturisme din astea de dincolo de punctele vamale, toate lucitoare, toate nichelate, toate sforăitoare și nici una, dar absolut nici una, nu ar sta, Doamne ferește, în spatele rulajului meu corect, în limitele de viteză legale. Oarecare. E de bine sau e de rău atitudinea asta rutieră de largă folosință autohtonă? Aș zice că
Comisia de împăciuire: marafeturi epice, tăieturi din ziare by Daniel Vighi [Corola-publishinghouse/Imaginative/917_a_2425]
-
cana albă și înaltă de faianță, de pe lavoar, care lui îi plăcea la fel de mult ca și fotografiile ovale, prinse în perete, unde fețele lor tinere de miri - a Vicăi și a unchiului Delcă - se priveau cu frunțile strânse de cununiile lucitoare. Dormitorul lor, unde n-a mai călcat, pentru că nu suportă mirosul de gaz și de muced care-a intrat în mobile, în haine. Ce ciudată amintirea prăvăliei, atât de imensă pe-atunci, cu rafturile înalte până-n tavan, cu tejgheaua sub
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
printre frunze, lejer. Și deodată, motanul zdupăie din păr, pierzându-se în iarba înaltă. Peronul, acum. Cele trei trepte de la intrare. Felinarele de fier forjat, gustul Sophiei care a patronat renovarea. Deloc potrivite cu restul clădirii și prea noi, prea lucitoare, ca într-o casă de proaspăt îmbogățiți, susține Profesorul... Cu mintea golită dinadins de orișice gând, apeși pe buton, dar țârâitul slab, care se pierde în penumbra amenințătoare a casei, îți crispează mușchii. Îți îndrepți mașinal ținuta. Acum stai țeapăn
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
cu instinctul animalelor, că soarta îi este amenințată, în timp ce noi încă nu ne deciseserăm, a dispărut ! Și-a luat lumea în cap, și am regretat cu toții... Ei bine, când s-a întors după un timp, era de nerecunoscut : cu blana lucitoare, un ditamai Făt-Frumos al pisicilor. Trebuie să fi trăit prin pădure, pe la Herăstrău. Și a venit cu acest obicei : să fluiere ca să ademe nească păsările... Eram foarte destinsă și volubilă, ca atunci când trebuie să întrețin musafirii. Simțeam efluvii stranii în
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
bine te-ai obișnuit ! Numai că doctorul încă umblă pe măsuța cu rotile, auzi tot felul de clinchete ascuțite, și Niki, ah ! Niki ! Dacă s-ar deschide ușa și ar intra Niki ! Doctorul a găsit ce căuta : o cutie nichelată, lucitoare, iată că o deschide și începe să scoată chiurete, bisturie, pense, furculițe, solnițe, tampoane de vată, și tu te uiți disperată la ușa proptită de comoda masivă. Ți-e frig și ți-e frică ! La chiuvetă, cu mănuși glacé în
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
i-a văzut desigur și pe cei care au venit să-l ia pe nea Delcă. Au venit punctual, la ora fixată, cu sicriul lor, un sicriu încăpător, cum se ceruse, lucios și cu ornamente date cu bronz. Cu capac lucitor. Au dat să intre cu sicriul în casă, dar n-au putut, e prea strâmtă curtea. Nu au putut să-l vâre pe ușă nici aplecându-l, nici ținându-l de-a curmezișul. Nici să spargi ușa nu poți, nici
Dimineaţă pierdută by Gabriela Adameșteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/598_a_1325]
-
de bîrfitoare la Lima, În urmă cu cîteva zile Îi povestiseră că pe socru-său, Încă nu e socrul tău, dragă, Îl văzuseră ținîndu-se În urma unui autobuz de la Villa Maria, craidonul, cu automobilul lui plin de aripioare, oglinjoare, antene, capace lucitoare și tot felul de butoane, apeși pe unul și canapeaua se transformă În pat, e grozav socru-tău. Sosiră șeful de sală și chelnerul și se alăturară grupului care zîmbea necontenit. Unul din băieți, cel care Începuse să lucreze la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2098_a_3423]
-
scrobiți pe de promenada San Gervasio, cînd Fermín se deșteptă brusc. L-am visat pe părintele Fernando, Îmi zise. Numai că În visul meu, era echipat ca centru Înaintaș la Real Madrid și avea lîngă el cupa Ligii, de aur lucitor și curată ca lacrima. — Adică? am Întrebat eu. — Dacă Freud nu se Înșală, asta Înseamnă, poate, că preotul ne-a băgat un gol. — Mie mi s-a părut un om cinstit. — Adevărul e că așa-i. Poate că prea cinstit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
capcana timpului e adevărată și Într-o zi nu va mai fi În stare să-și amintească decît partea bună, să uite singurătatea care, de atîtea ori, Îl urmărise pe străzile acelea. Gara Francia era pustie; Încovoiate asemenea unor nisipuri lucitoare, peroanele ardeau dinaintea zorilor, adîncindu-se În ceață. Julián se așeză pe o bancă, sub copertină, și Își scoase cartea. Lăsă ceasurile să se scurgă, pierdut În magia cuvintelor, schimbîndu-și pielea și numele, simțindu-se altcineva. Se lăsă tîrÎt de visele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
fi trebuit să-mi vinzi cartea aia cu ani În urmă, cînd ai avut ocazia. Am ajuns acasă cînd se crăpa de ziuă, tîrÎnd după mine costumul acela absurd de Împrumut și naufragiul unei nopți nesfîrșite, pe străzi umede și lucitoare de stacojiu. L-am găsit pe tata adormit În fotoliul din sufragerie, cu un pled peste picioare și cu cartea lui preferată deschisă În mînă, un exemplar din Candide al lui Voltaire pe care Îl recitea de două ori pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
spre Holborn. Străzile, chiar În intervalul scurt pe care Helen Îl petrecuse În apartamentul Juliei, se goliseră aproape de tot. Mai trecea cîte un taxi sau un camion din cînd În cînd - păreau asemenea insectelor negre, tîrÎtoare, În Întuneric, cu trupuri lucitoare și fragile și ochi mijind, infernali. Și trotuarele erau aproape golite, iar Julia mergea repede pentru că-i era frig. Helen simțea - de parcă Îi apăruseră simțuri noi În noapte - greutatea și apăsarea brațului și mîinii ei, apropierea feței, umărului, șoldului, coapsei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2284_a_3609]
-
Fumează cu aerul unui tip scorțos de la club, cu o mână la spate, de parcă s-ar pregăti să recite ceva. Pare lustruit cu șelac. Bobby nu este prea convins, însă ceva, nu știe prea bine ce, poate legat de suprafețele lucitoare, de apă, de drumul care abia se mai vede, părul lui Philips care strălucește absurd, îl face să fie de acord. O pornesc spre Majestic. Bobby a pierdut de multe ori vremea prin fața hotelului Majestic. Se știe că este locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
solid și greoi, pe lângă sa. Cum să-i facă față? Cum poate să rămână imun la seminuditatea acestei femei? Pentru o clipă, privirile celor doi bărbați se întâlnesc, bărbatul înclină capul, de parcă i-ar înțelege fascinația. —Ascultă! Este Philips, mesagerul lucitor, care a venit să-l ia pe Bobby pentru cea de a doua rundă a meciului. Când îi aude vocea, femeia întoarce capul și pentru un moment Bobby se uită în ochii ei. Ea îi întoarce privirea cu o figură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2322_a_3647]
-
de croncăitul jalnic al corbilor înfometați. În fruntea armatei erau trei călăreți: cei din spate păreau a fi hatmani, iar în față se afla însuși Ian Sobieski, regele Poloniei. Tustrei purtau haine scumpe, cu șnururi aurite și pietre prețioase, săbii lucitoare, dar erau triști, foarte triști. Pe fețele lor se putea citi dureroasa înfrângere de care avuseseră parte în luptă. Ar fi mers ei mult și bine până în țara lor, dacă n-ar fi ridicat Sobieski capul și n-ar fi
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]
-
sărută lacom crucea din mâna preotului, închinîndu-se repede... Se uită împrejur o clipă, puțin uluit, ca și când ar fi uitat ceva. Apoi, cu o licărire de bucurie, își aduse aminte și se sui pe scăunelul de lângă stâlpul de brad. Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbândă mare. ― Aide, băiete, nu-ți fie frică, murmură plutonierul înfricoșat către caporalul scund, luîndu-i de spate și împingîndu-l ușor spre condamnat. Caporalul se apropie dârdâind, neștiind ce
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
pe jos cu livezi grase. Lângă poartă, răzimat de uluci, stătea un infanterist foarte murdar și zdrențuros, cu casca pe ceafă, cu o mutră păroasă de maimuță, vorbind cu cineva din tindă, vesel și mulțumit și arătîndu-și mereu dinții albi, lucitori. Privirea lui Apostol vru să-l ignoreze, dar inima lui întrebă: "Cu cine vorbește infanteristul?" Era sigur că tăifăsuiește cu Ilona, și fața i se strâmbă de mânie, aproape fără să-și dea seama. Soldatul îl zări în fereastră și
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
o lampă mare de petrol. In fața unui multiplu telefonic moțăia un sergent cu receptorul în cap, ca un bandaj de urechi. Pe un pat de scânduri horcăiau alți trei subofițeri, toți cu burta în sus, cu gura căscată și lucitori de sudoare. In colț, pe o masă cu multe hârțoage, domina un registru deschis. Telefonistul se trezi și întoarse capul, uluit, spre intrare. ― Ia cheamă, băiete, pe ofițerul de serviciu al cartierului! zise aghiotantul, plictisit, continuând apoi, mai domol cu
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
mai fi îndrăznit să le ție. Apostol Bologa luă haina pământie și o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârșească, o așeză binișor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare. Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârșit, pretorul își drese puțin glasul și vorbi, încurcăndu-se îndată: ― Dacă ai vreo dorință... eu... noi... conform legilor... orice dorință în clipa... Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinator
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
Boteanu și apoi spre pretorul din coridor. ― Bologa... a sosit ora... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat. Apostol se îndreptă spre ușă, trecu pragul și, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldați cu făclii aprinse, cu căști lucitoare ca la o retragere cu torțe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roșcate, cu nourași de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei își însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]