458 matches
-
măsură", ci și un "instrument de judecată". Ea este în același timp judecător și lege, conducând la nihilism ca variantă a spiritului critic. Din această perspectivă, este suficient de clar de ce un asemenea tip de critică fundat pe un spirit nihilist, distructiv nu poate fi acceptat de Biserică, fiind în afara Predaniei. Al doilea tip de critică teologică consideră că "ordinea obiectivă, la care orice judecată trebuie să raporteze faptele, este ordinea creației lui Dumnezeu. Iar în ceea ce privește viața religioasă în genere, că
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
creștine, este "solidar răspunzător sau solidar suferitor" pentru toate disfuncționalitățile care pot periclita echilibrul comunității. O asemenea critică nu este niciodată excesivă, fiind una care constată abaterile în vederea îndreptării lor. În schimb, cealaltă critică teologică axată pe dimensiunea spiritului critic, nihilist nu este numai una exagerată, ci chiar periculoasă pentru orice așezare religioasă. Ispita politicului nu a ocolit o parte a clerului ortodox care își manifesta dorința de a intra în arena publică, demonstrând o dată în plus că "în sufletul chiriarhilor
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
de măsură, ci și un instrument de judecată. Ea se manifestă într-o dublă calitate contradictorie de lege și judecător, ducând la o limitare a operației judecății, la o disoluție a ordinii obiective care ființează la baza oricărei judecăți. Spiritul nihilist devine ultima expresie a acestui spirit critic cu care, pe bună dreptate, Biserica nu poate fi de acord. Schimbarea centrului de raportare al existenței de la Dumnezeu la rațiune conduce la apariția acestui tip pernicios de critică, dând naștere perioadei spiritului
Biserica şi elitele intelectuale interbelice by Constantin Mihai [Corola-publishinghouse/Science/898_a_2406]
-
Prima, specifică post-structualismului, ajunge la ideea că literatura este o „reprezentare a negării” În măsura În care „realitatea” lipsită de iluziile ordinii și ierarhiei ar fi o imanență a cărei conștiință nu poate decît să ducă la disperare. Adevărul literaturii este, din perspectivă nihilistă, revelarea lipsei de adevăr. Perspectiva e demitizantă - și de aici la critica ideologică mai e doar un pas. În fine, solipsismul revine la numirea poeticii expresivității: „pe cît e de respingătoare lumea, pe atît este sinele de fascinant.” Să nu
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
-l recunoască, Încă moderat: raportarea culturii franceze la ideea de Revoluție - ca ideal -, concomitentă eșecului politic și reușitei axiologice a Revoluției de la 1798-1793. Această raportare a transformat, În Franța, ideea de literatură Într-un concept operațional de anvergură În teoria nihilistă pe care o incriminează Todorov. Literatura modernă a trecut mereu pe lîngă cele două războiaie mondiale și nu a reușit să medieze nici un conflict istoric, real. Culturile anglo-saxone nu și-au pus Însă Întrebarea, nu au formult niciodată fantasma unei
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
Derrida sau Michel Foucault.” (subl. mea). Astfel că Taylor, care este, pornind de la o presupoziție terminologică atribuită doxei, anti-postmodernist, Împărtășește, mutatis mutandis, aceleași puncte de vedere cu Rorty care este postmodernist. Astfel că se naște ideea greșită a unui postmodernism nihilist, anti-umanist, răspîndită de unii teoreticieni americani tradiționaliști, idee preluată apoi de foaerte mulți comentatori ai prezentului cultural. Ultima victimă, În România - desigur, nu cu totul inocentă - este Ciprian șiulea. El nu-l numește postmodern pe Foucault, cum face Taylor, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cu modernitatea, dar uite că, acum, o dată cu impunerea lui post-, pe cine mai interesează ce e modernitatea? Într-o a doua fază, conservatoare, termenul a Început să creeze confuzii, din momentul În care i-au fost puse În cîrcă discursurile nihiliste ale French Theory, printre alții de către Allan Bloom. Din contră, francezul știe bine ce e modernitatea, posteste cel care-i dă dureri de cap. Una dintre explicațiile acestei diferențe de viziune este, scrie eseistul francez, momentul emergenței postmodernismului În America
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
pildă istoria mimesis-ului din capitolul “Lumea” sau a istoriei literare din capitolul “Istoria”) și două direcții de interpretare exclusive, fiecare apanaj al uneia dintre cele două vîrste moderne ale viziunii despre literatură: romantismul/postromantismul (clasicizat În secolul XX) și radicalismul nihilist (adept al sincronicității și autogenerării). Fiecare dintre cele șapte categorii care investesc fenomenul literar este urmărită de la naștere, diacronic, și apoi focalizată În momentul contestării la care au supus-o cu furie și superbie maeștrii anilor ’60. Concluzia este de
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
literatura premodernă și literatura modernă. Altfel spus: dacă literatura clasică face parte din bagajul de cunoștințe generale la fel de importante ca teorema lui Pitagora În matematică sau ca mecanica newtoniană În fizică, care ar fi sensul studierii literaturii moderne, contestatară, deierarhizantă, „nihilistă”? și Încă: studiul unei epopei, al unui cînt, al unei ode, al unui sonet, al unei tragedii face parte dintr-o disciplină care s-a numit cîndva retorică. Pe de altă parte, constituie o introducere În mitologia unei civilizații, chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
la 150 de ani de la apariția Florilor Răului ale lui Baudelaire, care inaugurează de fapt modernitatea literară franceză. Retrospectiv, lucrurile s-au Întîmplat foarte repede. Voința de originalitate a crescut o dată cu ascunderea originii. Revendicările metafizice ale literaturii franceze, din partea avangardei nihiliste, a celei de stînga umaniste, a romanului etic, existențialist și apoi a Noului Roman, pînă la vizionarismul maximalist al lui Houellebecq, au fost rînd pe rînd respinse de Istorie, ultima dovadă că Lumea nu ține seama de literatură, ci numai
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
omului nu la o ierarhie ontologică căreia tradiție Îi pune la dispoziție cunoașterea, ci la natura ale cărei legi sînt În număr infinit. Literatura modernă este discursul inconștientului, nu al sufletului. De aceea poate participă ea mai degrabă la valul nihilist al odernității, pentru că inconștientul este de fapt o reprezentare apofatică a sufletului; știm că exista ceva insondabil, care trimite ecouri dar care nu se poate deschide niciodată reprezentării; de Îndată ce o face, inconștientul nu mai e inconștient. Inconștientul e amoral, ca
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
combinate. Tipurile umane În psihologia morală Plecând de la caracteristicile comune, atât din punct de vedere psihologic, cât și moral, am preferat să delimităm patru tipuri umane În sfera psihologiei morale, și anume: tipul altruist (educatorul și psihoterapeutulă, tipul egoist (revoluționarul nihilist și bovaricul visătoră, tipul pasional (aventurierul și descoperitorulă, tipul idealist (eroul și sfântulă. Întrucât se disting mai multe tipuri umane În psihologia morală, elementele care le definesc și totodată le caracterizează trebuie menționate explicit Înainte de a trece la descrierea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
la baza acțiunii lor valorile morale și spirituale, pe care le comunică, le transmit și le conservă. Au spirit metodic, motiv pentru care sunt fie educatori, formatori de personalități, fie psihoterapeuți, restauratori ai ordinii personalității. 2. Tipul egoist include revoluționarul nihilist și bovaricul visător. Sunt tipuri psihomorale complementare, dar opuse ca sens. Revoluționarul nihilist este tipul anarhistului care distruge lumea, schimbă ordinea socială, neagă valorile. Autoritar și nedisciplinat, el se manifestă tiranic, căutând să-și impună voința asupra celorlalți. El vrea
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
transmit și le conservă. Au spirit metodic, motiv pentru care sunt fie educatori, formatori de personalități, fie psihoterapeuți, restauratori ai ordinii personalității. 2. Tipul egoist include revoluționarul nihilist și bovaricul visător. Sunt tipuri psihomorale complementare, dar opuse ca sens. Revoluționarul nihilist este tipul anarhistului care distruge lumea, schimbă ordinea socială, neagă valorile. Autoritar și nedisciplinat, el se manifestă tiranic, căutând să-și impună voința asupra celorlalți. El vrea să schimbe oamenii după tiparul său, cerând ascultare și supunere. Bovaricul visător este
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
-se asupra persoanei, fac ca viața sa să se desfășoare după un anumit plan, Într-o anumită direcție, să aibă o anumită configurație și, În final, un anumit destin. Cunoașterea lor este necesară Întrucât clarifică atitudini de factură defetistă sau nihilistă față de propria viață, ideea că destinul este implacabil, că nu i te poți opune. Chiar dacă se acceptă această idee este foarte important că destinul, existența unei persoane, poate fi Înțeles și explicat. Factorii modelatori ai existenței acționează asupra persoanei. Ei
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
etc. În galeria persoanelor predispuse către insucces, care nu știu sau nu pot să-și organizeze propria viață Într-o direcție pozitivă, fiind destinați izolării, insucceselor, suferinței, ca o neîmplinire de sine, am identificat următoarele tipuri: aă Spiritele negative, sau nihiliste, se caracterizează prin respingerea valorilor vieții, negarea acestora și dorința de a le distruge pentru a le Înlocui cu alte „valori”. Adesea, aceste persoane au un spirit malefic, Își urmăresc ca, dincolo de propria viață, să schimbe chiar „viața lumii”, după
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
prieteni, precum și „idolii” lor. Din nefericire, deși multiplicarea separațiilor este însăși logica democrației (ne-o reamintește Pierre Manent în frumosul său Cours familier de philosophie politique)4, lipsa mecanismelor democratice complementare o transformă într-o dezbinare fără sfârșit, toxică și nihilistă, profitabilă marilor partide și coalițiilor de mari partide, care „aspiră” și neutralizează ori transmută toate micile grupuri angajate într-un fel de girardiană „violență circulară”. Merită amintită în acest context frustrarea fostului președinte Constantinescu, provenit din mediul universitar, care s-
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
Spengler, care nu vorbea decât de Untergang -, bazate în mare pe aceleași date statistice privind demografia actuală și viitoare, leagă strict valorile occidentale de populația albă a Europei, tot mai bătrână și mai puțin numeroasă. Multiculturaliștii radicali cred că abolirea nihilistă a tot ce au dat „bărbații albi morți” e singura cale spre viitor, iar valorile nu se mai găsesc decât în universurile echivalente ale postistoriei, în culturile celor „umiliți și obidiți”, cărora progresiștii le dau o „voce” (de regulă, exact
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
contemporane. Pentru Bloom, aceste fundamente sunt de recentă sorginte europeană, iar figura centrală a transplantului transatlantic este Nietzsche, fondatorul relativismului valoric, care ne îndeamnă să mergem „dincolo de bine și de rău”, proclamă moartea lui Dumnezeu, ne împinge într-un abis nihilist și antidemocratic. Faptul că Nietzsche este mai popular la Stânga decât la Dreapta nu trebuie să ne înșele; nici fascinația unor egalitariști pentru creatorul „supraomului”. Refăcând „filiera germană” - în care evreii germani refugiați în Statele Unite au jucat un rol esențial -, Bloom
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
să fie, ci ceea ce este: Dante închide o lume; Boccaccio deschide o alta.”520 Deși este conștientă de corupția generală a clerului, de decăderea moravurilor, de venalitatea din păturile sociale nobiliare, totuși lumea boccaccescă, cât și cea chauceriană, nu este nihilistă, nu și-a pierdut credința și mai speră încă în săvârșirea minunilor în viața fiecăruia, în pronia divină. Modernitatea ei se evidențiază prin faptul că are curajul rostirii adevărurilor pe nume, este dominată de acel ésprit fort care-i permite
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
unei lumi decăzute, care îi aduce doar prejudicii. Prima povestire dovedea indulgența naratorului în fața naivității colective, cea de-a doua ne descoperă o lume care mai are resurse să discearnă binele de rău și nu e dominată de un scepticism nihilist, dincolo de slăbiciunile morale ale celor ce ar fi trebuit să constituie un model, transcende frumusețea și complexitarea creștinismului. Boccaccio nu este un reformator în adevăratul sens al cuvântului, nu neagă religia sau importanța ei, nu are tăria invectivei unor predicatori
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
crepusculare și în PGP. 7) Delirul de inferioritate Acesta este un delir cu o tematică și un conținut emoțional-afectiv, opus delirului de grandoare. El înfățișează bolnavul ca fiind slab, neputincios, un om de nimic, pierdut, putând ajunge la forma „delirului nihilist” în care bolnavul se va autonega total pe sine însuși. El afirmă că nu mai există, că nu mai trăiește, totul este numai o aparență înșelătoare, o inexistență. Este caracteristic melancoliei, schizofreniei și psihozelor organice cerebrale. Legat de această formă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
echivalente, că totul este moral, totul este permis? Această atitudine este, din punct de vedere uman, imposibilă: presupunînd că este imposibil ca o ființă umană să nu aibă imposibile, teoria asupra posibilelor-imposibilelor nu este relativistă. E o teorie critică, nu nihilistă. Relativismul este o falsă problemă. CAPACITATEA OAMENILOR DE A CREA LUMI ESTE LIMITATĂ? La finalul celei de-a doua serii de studii, se impun cîteva observații, chiar sintetice, despre demersul nostru. Am ales să ne oprim la ceea ce provoacă teamă
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
El spune că se ridică deasupra realității (modul său de a-și invita semenii să o derealizeze). El nu vrea să impună nici un adevăr, să transmită nici un fel de înțelepciune. Nu e nici optimist, nici pesimist. Cu atît mai puțin nihilist. Fără îndoială, concepția sa asupra lumii și a omului este tragică. Pe ce se sprijină lumea noastră? Pe nimic altceva decît pe ea însăși, pe un imposibil: ne condamnăm singuri la această lume, hotărînd, fără să ne dăm seama, în
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
articol scris în 1992, n.n.), să spunem, și istorii ale liberalismului, istorii ale doctrinelor politice, o teorie a democrației liberale, a liberalismului economic, o teorie și o istorie a drepturilor omului etc. De ce neapărat doar ideologie predominant de dreapta, uneori nihilistă, negativistă, iraționalistă etc.? Este chiar atât de capital, de indispensabil culturii române de a se edita tot de și despre Nae Ionescu și elevii săi? Un echilibru s-ar cere, credem, păstrat. înțelegem, foarte bine, că trebuie recuperat tot ce
POLITICĂ ŞI CULTURĂ by ADRIAN MARINO () [Corola-publishinghouse/Science/873_a_1589]